VASILE VOICULESCU, POEZII

VASILE VOICULESCU, POEZII

(27 noiembrie 1884 - 26 aprilie 1963)

BĂRĂGAN ÎN AMURG

În aur de pojarnic şi spumă de scumpie,

Rostogolind apusul la margini de pământ,

Îşi joacă Bărăganul talazu-i de câmpie

Cu iezere de ierburi zănatice în vânt.

Sălbătecimi albastre, sus, cerurile toate,

Jos nici un nor de dealuri pe-atât pământ senin.

Un car şoldiu şi-afundă corabia pe roate,

Călătorind prin vaste limanuri de pelin.

Departe, ancorată-n singurătăţi, umilă,

O târlă-şi ţese-alene gogoaşa de fum des.

În jur de arii albe cu ape de argilă,

Dorm turme de căpiţe îngenuncheate-n şes.

Lumina-n zări topită şi-a scos pe câmpuri ceara

Şi-n hăul de porumburi trec visuri de polei.

Împotmolită-n grâne abia se mişcă seara,

Dar cresc arhipelaguri de umbră-n urma ei.

Posomorâri înalte ori păsări. Aiurare.

Miraje scoase-n calea însetoşatei nopţi,

Sclipind prin somnul stepei dospită de visare,

Amurgu-n fund e-o geană de crâng cu vişini copţi.

TOIUL PRIMĂVERII

  

Pe coaste ierburi spânzură nebune,

Vâlvoi de flori, salcâmi ies la uluci,

Duc tei adânci miresme în zăbune

Şi-i verde viersul mierlelor prin nuci.

S-amestecă în clocot firi şi lume,

Foi bat în vânt, aripi aşteaptă-­n ou,

Şal nou de ape-i lacul fără spume,

Răsfrângerea de sălcii un ecou… 

E primăvară până-n slăvi… Şi grele

De seva cerului ţâşnită-n nori,

Azurul înfrunzeşte rândunele

Şi zările dau muguri de cocori.

ICOANE DE TOAMNĂ

Pădurea-ngălbenită e-o vastă pălălaie

Aprinsă pe corlata căruntelor colnice,

Ce pâlpâie când vântul se umflă s-o ridice,

Iar foile în spulber par picuri de văpaie.

Aşa ard codrii… până stă soarele să pice,

Cules ca o naramză de Seara cea bălaie…

Atunci s-adună umbra pe-a văilor copaie,

Şi nimeni nu mai cearcă muţenia să strice.

Furişă pleacă Seara şi spre apus se duce,

Dar Noaptea-i ţine calea, pândind-o la răscruce:

O namilă flămândă, greoaie ca un urs…

Trec grabnice vedenii de moarte şi prihană…

Amurgul pare-n nouri o uriaşă rană,

Prin care , - al zilei sânge ,  lumina-ncet s-a scurs.

DUPĂ CULES

S-a-ngropat azurul, s-au cules cocorii,

Miriştea de ceruri o colindă norii.

Ca o veche pânză în colori uitate,

Lumea-i zugrăvită cu singurătate.

Galbenele goluri scriu pe faţa gliei

Vasta frumuseţe a zădărniciei.

Vin tristeţi agale… calcă peste delniţi

Toamna fumurie clătinând cădelniţi…

După-atâta roadă scoasă ca-n minune

A rămas pe câmpuri o amărăciune.

Cine-a spus că huma poartă amintire?

Bălării pe şesuri ca în cimitire.

Numai vântul gârbov îndoit de şale

Nevoiaş adună paie pe tarlale.

Dar pe culmi amurgul valurile sparge-şi.

Orice munte parcă-i chivotul din Argeş.

Ies cu paşi de pâslă ceţuri, umblă şoapte,

Din adânc cresc codrii somnului… E noapte.

Noapte. Trec spre schitul lumii celeilalte

Lună şi tot clerul stelelor înalte…

Gândul sapă-n suflet beciuri pentru grâne.

Singur diamantul vremii pur rămâne.

 

METAMORFOZĂ

Omidă uriaşă strivită între nori,

Vărgată cu cenuşă, cu aur şi cu sânge,

Lumina se târăşte spre margine de zări

Şi în gogoaşa nopţii tot mai adânc se strânge.

S-a-nchis grădina serii cu porţi de abanos...

Dar mâine răsări-va din cellalt colţ al vieţii

Un flutur, ce va umple, învoalt şi luminos,

Cu aripile-i albe tot cerul dimineţii.

TOAMNĂ LA BALTĂ 

Păianjeni albi atârnă-n cer

Şi-n piepturi negură stă gravă,

Pier iar cocorii în mister

Şi toată slava e bolnavă.

Ca pelicanu-n zbor atins

Spre ghioluri soarele se-nclină,

Pe zdreanţa toamnei mari s-au prins

Medalii triste de lumină.

Curând amurgul de tutun

Se strânge gata de zburat,

Şi-n ochiuri iuţi de vânt nebun

Lung stuful sufletul şi-a dat.

Bat, cârduri, aripi mici de ploaie,

Dar dorul prin colibe stând

Larg peste lume îşi dezdoaie

Adâncul unui cer de gând.

A CĂZUT PE SUFLET

A căzut pe suflet grindina durerii

Şi-a strivit, haìnă, florile iubirii...

Mugurii nădejdii i-a făcut puzderii

Şi-a surpat, necoapte, roadele gândirii.

Falnica podoabă zace jos la poale,

Sufletul se pleacă dornic să se piardă...

Stau ca nişte vreascuri ramurile-i goale...

De-ar veni un fulger, toate să le ardă!

BIVOLII 

Domol se mişcă zeii nomolului fecund.

Le picură pe frunte amurgul luat în coarne,

Că parc-ar vrea deodată în aur să se-ntoarne

Elementarul negru ce-a răbufnit din fund.

Sălbatica stihie din smârcuri s-a ales,

Ia chipuri smoala hâdă şi umblă pe picioare,

Mugesc către lumină huidume visătoare,

Noroi cu ochi nostalgici porneşte peste şes.

Ies doi, ba trei… O turmă, haotice vedenii,

De vărsători zănatici scăpaţi de dedesubt

Îşi scrie zodiacul cu mâlul tot ce-a supt.

Pe drumurile noastre… Spăimântătoare genii

Aduc în sate noaptea dospită-n vrăji de stele.

Opriţi la porţi, aşteaptă, ca soarta-n ceasuri grele.

DOBROGEA-N AMIAZĂ DE VARĂ

Un corb adânc visează pe-o piatră de cetate,

Mijesc aromitoare tărâmuri de vechi domn,

Dorm goale ceruri albe de şesuri rezemate

Şi Dobrogea e toată o pajişte de somn.

Nu mai sunt ceasuri. Vremea-n lumină se topeşte

Şi-n ghiolurile-amiezii stă timpul scufundat,

Albastra lor bulboană neantul nu-şi clinteşte

Cu-ntregul bloc al slavei deasupra răsturnat.

Singurătatea-nchide urechea ei îngustă

De fiară prinsă-n linişti ce-i împletesc pripon,

Lin te usuci, scoţi sare şi pietre, te faci pustă…

Dar zgârie cristalul tăcerii o lăcustă

Şi, ars, sufletul sare sub pintenul de zvon.

SEARA

Se ofileşte-ncet lumina

Şi-apele-asfinţitului bat lin în verde.

Un vioriu închis umbreşte sus senina

Şi lina

Adâncătură a văzduhului ce-n slăvi se pierde.

Şi-atâta e de subţire vâlnicu-nnoptării,

Spălat de ploaia ce-a tot curs în şir,

Că te străvezi prin pieliţele zării

Şi ţipla depărtării

Ca printr-o foaie rumenă de trandafir.

Acolo, în apusul stins,

Pe-un jilţ de nori stă blânda Seară,

Stă la fereastra lumilor, afară,

Şi coase la ghergheful cerului, întins

Pe rama zărilor cu piscurile sloi de ceară.

Şi coase fata-ngândurată, aplecată pe gherghef:

Flori roşii cu miez galben şi boboci de pară

Sub degetele-i moi, cu unghii de sidef,

Încep pe pânza cerurilor să răsară…

Şi coase, pân-ce ochii de-ntunerec prind s-o doară.

SINGURĂTATEA

Adorm adânc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,

Pe tâmplele lor arse, cu mâinele-amândouă.

Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,

Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare

Şi dârele de ceaţă, ca niste şerpi, la poale

Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare

Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată

Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.

Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată,

Şi cată-n adâncime.

Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,

Cum bubuie-n adâncuri, pân’ nu se mai aude,

Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,

În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare…

Ascultă-n fund molifţii vibrând ca nişte clape.

Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,

Ca lebăda pe ape.

Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,

Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine…

Din când în când tresare şi şade… parc-aşteaptă,

Dar  nimenea nu vine!

 DOINA ŞI IAR DOINA

 

Doină şi iar doină, floare fermecată,

Floare care cîntă,

Tu creşteai pe malul Oltului odată

Când săreau haiducii la chemarea-ţi sfântă.

Astăzi însă Oltul, cât îi el de mare,

L-au momit streinii, 

Şi tu, scumpă doină, pieri de-nstreinare

Şi de jalea ţării, azi pradă ruinii...

Nu vezi tu că lumea vrea să te stârpească?

Vino-n piept la mine.

Sufletu-mi doreşte să te răsădească

Şi să-şi înfrăţească soarta lui cu tine.

El să-ţi dea, ca Oltul, apriga-i mânie,

Ce-nfioară valea,

Dorul neatârnării, dalba vitejie.... 

Tu să-i cânţi izbânda ori să-i tângui jalea.

Căci mugind ca Oltul sufletul meu trece

Tulbure prin viaţă,

Şi de la o vreme bate crivăţ rece,

Făurindu-i lanţuri straşnice de gheaţă.

Cum veni-vei ânsă, răsări-va soare

Şi s-o face moină,  

Să pornim ca unda greu clocotitoare,

Să pornim în lume, doină şi iar doină.

FRUNZĂ VERDE...

Frunză şi iar frunză tânără şi verde,

Te-a cântat de veacuri dornic un popor... 

Astăzi el stă-n cumpeni – şi, dacă se pierde,

Cine să-ţi mai cânte, să te mai dezmierde?!

Frunză şi iar frunză tânără şi verde,

Nu vezi la tulpină aprigul topor?...      

Cum primişi la umbră tocmai tu duşmanii,

Frunză şi iar frunză verde de brădet?

Frunză din stejarii codrilor Tismanii,

Frunză din Sinaia, cum umbriţi Germanii?

Cum primirăţi toate bucuros duşmanii,

De-am rămas cu plopii rari de pe Siret?!

Frunză şi iar frunză stearpă de negară,

Ce mănânci ogorul unde asudăm, 

Au intrat duşmanii val-vârtej în ţară...

Astăzi ca strămoşii băjenirăm iară!... 

Frunză blestemată, frunză de negară,

Am rămas cu tine doar să te cântăm?!

Frunză şi iar frunză, ţepi de pălămidă,

Ce te-ntinzi pe holde, grea, ca un blestem,

Astăzi ţara toată plină-i de omidă,

De-a lăsat ţărâna stearpă – cărămidă!

Frunză otrăvită, ţepi de pălămidă,

Am rămas cu tine să ne mângâiem?!...

ŢĂRII MELE

Deprins de veci cu nori şi vijelie

Stă pururi trainic muntele de stâncă.

Ce-i pasă lui că-n aspra-i temelie

Şivoaie rod şi ape iuţi mănâncă!

Ştiţi voi ce fac în cremenea bătrână

Atâtea ploi, cu munca lor grozavă?

O spală doar de clisă şi ţărână,

Dar lasă-ntreg străvechiul cheag de lavă.

În van puhoiul spumegă şi creşte

Scobind prăpăstii fără de hotare:

Pe cât la poale râpa s-adânceşte,

Pe-atât se-nalţă muntele mai tare.

– O, ţara mea, tu, culme-ncremenită,

De-atâta sânge roasă şi brăzdată, 

Azi din adâncuri, grea şi neclintită, 

Te-nalţi în slăvi mai sus ca niciodată!

ŢARA

Hotarele mele sunt numai o rană

Ş-adânc sfârtecate zac toate în sânge!...

Lipsesc nestemate din vechea-mi coroană:

Azi Leul Băniei în lanţuri se plânge,

Iar falnicul Vultur, sărac, fără hrană, 

De cuşca robiei aripile-şi frânge.

Şi-n mrejele morţii ce-ntins-au străinii 

Se zbat fără pace şi ţipă Delfinii.

Rămâne doar Boul... nenfrânta-i cerbice

Abia de se-ndoaie sub palmele vremei... 

Rămâne la pluguri, sub jug şi sub bice, 

El singur, din toate podoabele stemei...

Dar azi el e zimbrul sălbatic şi tare

Şi vremile stinse par iar să se-ntoarne,

Căci oaste de zimbri stând azi la hotare

Puhoiul de haite îl zvârle din coarne.

O, ŢARĂ

Acolo-n văi, pe Prahova – bogata –

Pe Jiu, pe Olt, pe Argeş şi Buzău,

Pe Bărăgan, în care spicu-i gata,

În Bucureşti... pe-ntreg cuprinsul tău,

E numai jale, capete plecate,

Ochi stinşi, ce cată pururi în pământ,

Sunt buze mute, braţe ferecate,

Şi oase, oase fără de mormânt!...

Noi ştim de-aici prăpastia durerii

În care zaci... Aşteaptă, că venim,

Tu nu cunoşti izvoarele puterii

În care azi din nou ne plămădim.

E dorul tău, atâta ne mai ţine...

De la Oituz, din Putna şi Siret 

Bat toate inimile pentru tine...

Duşmanii înşişi te aud încet...

Aşteaptă-ne... nimic n-o să rămână!...

De-ar fi să trecem toţi prin foc şi iad,

Ca David lua-vom praştia în mână

Şi vom zdrobi de veci pe Goliad!

Răzbunători ne vom întoarce iară,

Cum ne-am legat cu aspru jurământ...

Şi vom cădea la sânul tău, o, ţară,

Cum cazi, plângând, pe lespezi de mormânt.

REVOLTĂ

Sufla un vânt din larguri şi marea-ntărâtată

Îşi răscula adâncul ca prinsă-n spasm de friguri. 

Nămestii de talazuri din zarea-ntunecată

Se năpusteau umflate şi se izbeau de diguri.

Părea că trupul mării, sătul de-ncătuşare,

Pornea război, să scape odată din robie,

Şi oştile de valuri soseau fără-ncetare

Cu steaguri largi de spume şi urlet de mânie.

Noianurile apei, sucite,-ntoarse, strâmbe,

Se clădăreau ca munţii, se-ntortocheau în plaiuri 

Şi, pân’ la cer cu pumnii, zănaticele trâmbe

Cădeau, plesnind deodată ca mii şi mii de maiuri.

Dar nicăierea marea nu s-arăta mai largă,

Mai vastă, mai măreaţă, mai groaznic de adâncă

Decât acolo unde, cu pieptul scos s-o spargă,

Îi sugruma revolta tiranul dig de stâncă.

                          EFIGII MARINE

Un vânt zburlit porneşte din ţărmuri să tresalte

Şi ia de hăţuri fumul, iar sprintenul vapor,

Ajuns în piscul mării cu apele înalte,

Se clatină pe muchea albastrului pripor.

E-o seară uriaşă ca un sfârşit de lume –

Din albe clăbuceturi de ape ce se sparg,

Mânând cirezi de valuri, săltaţi pe şei de spume,

Se-ntorc ciobanii mării, delfinii dinspre larg.

Apusul se târâşte pe-un cer de pietre scumpe

Şi cade-n mierea mării, cu luntrile furnici.

Din rediu pietroasă privesc departe cum pe

Un mal de aur arde o casă de chirpici.

DEASUPRA SIHLEI DE IMAGINI

Corsar cu brâul roşu de nori târâş în zare

Şi cu hangerul lunii înfipt într-un oblânc,

Amurgu-şi scufundase corăbiile-n mare,

Averile vărsate mai flăcărau adânc.

Spărgând seninătatea cleştarelor înalte

Şi-un cer de piatră scumpă în gheare vii de ger,

Cu vântul în corola de aripe învoalte,

Un vultur înflorise pe-o pajişte de cer.

Suiau pe zidul lumii luceferii zorele,

Ceardacurile umbrii îmbrăţişând mai strâns.

Vuia lăuta nopţii din pântecu-i de stele

Şi-n albia visării curgea izvor de plâns.

Lumina cărnii tale mijea sub mângâiere

Şi mâna mi-era plină de zâmbetele ei.

Ne-ardea în ochi de ceară un aur nou, de miere,

Şi suflet mi-era cerul împodobit cu zei.

Am adormit o vreme în sihla de imagini,

Călcam pe şerpi de versuri încolăciţi în vis,

Şi puii-nchipuirii zburdau peste paragini

Cu tinerile râuri scriind un gând închis.

Scurma în piatră dorul ca viermele răpus

La porţile ţărânei căzut în calea lungă –

Dar sufletul veghea atât de sus,

Că moartea nu putea să-l mai ajungă.

 

                       PE DECINDEA DUNĂRII

Pe decindea Dunării, la vale,

Printre triste mirişti cu ciulini,

Trece-n baltă, legănat agale,

Un chervan cu coviltir de rogojini.

În tot câmpul niciun fir nu-i verde,

Mişcă vântul albe colilii,

Drumul lung în zări pustii se pierde

Sub un cer de mari melancolii.

Boii moi se lasă pe tânjeală,

Grebenele roase-i dor,

Osiile gem cu-ncetineală

Şi slomnesc un fel de doină-a lor.

Omul stă cu capul gol şi mână,

Înfundat în maldărul din car;

Şi-aţipit, cu jordia în mână,

Se tot duce drum fără hotar.

Cât un urs, întins, el dormitează

Peste sarica din patru piei de oi,

Numai ghioaga aprigă-l veghează,

Ghintuită cu alămuri noi.

Când deschide ochii, vultureşte,

Peste roata zărilor năprui,

Inima-i se umple-n piept şi-i creşte,

Parcă şesul, tot, ar fi moşia lui.

«Foaie verde firul peliniţii»…

Cântă cărăuşul cătinel

Şi, treziţi, cu el odată cântă sciţii

Ce-au trecut cândva prin stepă, ca şi el!

                            SEARĂ ÎNTÂRZIATĂ

În iezere de miere se cufundase seara

Şi drojdii de lumină cădeau la fund subţiri,

Dar clipa-n care noaptea pe lume-şi pune gheara

Tărăgănea lungită cu-ntoarceri şi opriri.

Plouase mai devreme, şi codrii, grei de apă,

Se scuturau cu ropot şi n-aţipeau curând;

Evlavia tăcerii nu cuteza să-nceapă,

Căci păsările-n cuiburi tot mai cântau în gând.

Din umbra ce-şi vărsase mireasma ei jilavă,

Un brad bătrân şi pustnic privea cum, sus, stingher

Urcând către lumina ce se-nchidea în slavă,

Cu largi rotiri un vultur se-nşuruba în cer.

A-nvineţit deodată văzduhul tot. Din partea

Uitatei nopţi un crainic împrăştia fiori:

Urcat pe-un munte galben şi-aidoma cu moartea,

Cosea pe zări amurgul livezi de roşii flori.

DUPĂ PLOAIE

Sub pintenul de fulger a nechezat un nor

Şi s-a pornit un ropot din zarea cânepie.

Aleargă-n larguri ploaia măreaţă pe câmpie,

Iuţi herghelii de ape cu vaste cozi fuior.

Dar trec... Şi cerul proaspăt priveşte-n urma lor.

Pe-un minaret de raze urcat ca o solie

Stă muezinul slavei, senina ciocârlie

Şi pâlpâie-n albastru un cântec suitor.

Arome lungi, pestriţe se ţes moi ca o lână,

Velinţe de parfumuri pe limpedea ţărână

Şi-un curcubeu de izuri zbucneşte împrejur,

Cu lanuri de miresme sădite-n şesul pur,

Jos, de la gravul miros de lut dospit şi până

La recea şi înalta mireasmă de azur.

                       OSTROV ÎNCINS DE APE

Ostrov încins de ape e sufletul din mine.

Mâncat mereu de valuri şi bântuit de vânturi,

Deşi stingher de-a pururi, prin asprele lui vine

Se leagă-n adâncime de vastele pământuri.

Piticul bulz de stâncă, ce-i gata să s-afunde,

Când, îmbăiat cu spume, îl zguduie orcanul,

E, nevăzut, un munte cu temelii profunde,

Ce, repezit din funduri, străpunge-ntreg oceanul.

El, petecul de tină, abia-nălţat de-un deget

Peste robia apei ce-l sapă să-l dărâme,

E pisc ajuns şi culme ţintită fără preget,

Solie spre viaţă din scoarţa humei mame.

Ostrov încins de valuri şi măcinat de vânturi,

Aceeaşi coajă-l leagă-n adâncuri nevăzute

Cu toate celelalte ostroave şi pământuri

Zăcând oricât de joase, de-afunde şi căzute.

                      NOAPTE DE MARTIE

Se face moină-n suflet, cu pâclă-mpovărată;

Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,

Şi inima, hrănită, porneşte rar să bată,

Cu sânge alb de visuri şi de melancolii...

La geamul meu stă noaptea şi vrea să intre-n casă,

În carnea ei de neguri ard stele mari de foc;

Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă,

Mă scol şi suflu-n gânduri şi-n noaptea mea-i fac loc.

Ea intră şi târăşte alaiul tot de-afară:

Se umflă-n mine ape, trec turme de ţigăi

Şi aburii lăuntrici iau chip de primăvară,

Cu sâni rotunzi de măguri şi coapse moi de văi.

Sosesc, scăpaţi şi teferi din cuştile-ntristării,

Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi,

Şi şesurile minţii, miriştile uitării

Le-mprourează iarba-cu mii de gânduri verzi.

Pe dealurile vremii iernează neaua încă:

Dar cântă gura dulce a vântului de sud,

Momită, gheaţa-şi crapă pleoapa ei de stâncă,

Surâde şi pe gingeni şi-a prins sărutul crud.

Când pururi veşnicia vorbeşte numa-n şoapte,

De unde-atâta foşnet şi susure şi sfadă?

Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte

Şi-aud cum se dezbracă pământul de zăpadă.

                          TOAMNA

Jos, pe tărâmul unde cad vorbele ucise

Şi unde-abia străbate doar gândul dus ca vântul,

Azi, cotropit de umbra ce-i zvârle-ntreg pământul,

Stă raiul amintirii cu porţile deschise.

Grădinile-amintirii se scutură de roade

Şi pajiştile-amare îngălbenesc de poame;

Uitarea îşi trimite arar, când li-este foame,

Furnicile ei negre şi viespele-i iscoade.

Miroase pretutindeni a mucigai şi-a miere.

O fructă ciugulită de pasărea durerii

Mai spânzură scheletic de vreascul ros al verii:

Din hârca ei sămânţa rânjeşte în tăcere.

Aluneci ici pe cărnuri de fructe-nsângerate,

Dar nu le vezi din iarba ce le-a cuprins, dospite;

Ici calci pe pulpa dulce a poamelor strivite...

Şi duci pe tălpi mireasmă de amintiri uitate.

Din tot ce-a fost grădina pierdut-acum în zare

Plângi crengile uscate ce le-a surpat furtuna.

Şi-n toamna ta săraca, plecând, nu iei niciuna

Din roadele-amintirii muşcate de uitare.

                                   FLORII

Era o vreme dulce cu aburi pe zăvoaie  

Şi dangăte de clopot în turlele de fer,

Cântau în prag cocoşii prevestitori a  ploaie

Cu gâturile-ntinse spre apele din cer.

Pe măgurile negre cu poalele jilave

Mijea un fir de sate răznite de la drum,

Ieşeau pe brânci din iarnă cătunele buhave

 Şi îşi scoteau la soare căciulile de fum.

Departe pe pârloage, băjenărind uitate,

Un pâlc de capre albe îngenunchea umil;

Suind spre grinduri, cârduri de vite-ngândurate

Păşeau ascultătoare de-un câine şi-un copil.

O paşnică tristeţe punea fără de ştire

În orice coş de piepturi un suflet nencăput;

Lumina sta pe uliţi, râdea prin cimitire,

Dar se sfia să intre în casele de lut!

Pe Domnul primăverii îl aştepta pământul,

Isus venea cu iarba. Şi sălciile-n vad

Din bumbi de muguri proaspeţi îşi descheiau vestmântul

Şi-n cale ploconite i-l aşterneau, plocad. 

                   PRIMĂVARA ÎN CIMITIR

Ograda cea mai verde din sat e cimitirul.

Aeriene sălcii duc prapore de ramuri

Şi-n clipa când lumina pe cer îşi pune mirul 

Întâmpină pioasă Floriile cu ramuri.

Fiori subţiri de iarbă cutreieră ţarina

Şi nervi suciţi de troscot scot colţul înainte:

Din pragul dimineţii făcând la toţi cu mâna,

S-abate primăvara întâi pe la morminte.

Cetatea morţii, astăzi fără strigoi şi iasme,

Sub steaguri largi de soare e vrajă şi descântec

Uimiţi păşesc copiii într-un ostrov din basme 

Cu verde gras şi aur, cu freamăte şi cântec.

Cutremurul pătrunde în gropile câinoase,

Sar furnicaţi toţi morţii de-atingeri şi mişcare:

Cu duhuri sfarmă lespezi şi-ajung până în oase?

Vin rădăcini flâmânde cu sfredele în gheare.

                        NOAPTE

Din negrul munte-al nopţii, pe pieptul lumii pus,

Au izbucnit obârşii de slăvi cotropitoare

Şi s-au vărsat deodată cernitele izvoare. 

Rotindu-se, acolo, în mările de sus.

Izvod al morţii, somnul pe toate le-a supus,

Împresurat de umbre şi stele veghetoare,

Şi legănat în poala tăcerii robitoare,

Ca un copil în faşă pământul doarme dus.

Un fir nu se prelinge din marele mister:

Căci noaptea stând de pază nimica să nu-i scape,

Cu mâinile-apăsate pe naltul zodier,

Dospind întunecimea în care să se-ngroape,

Cu grijă îşi strecoară posacele ei ape

Prin vastul ciur de aur al veşnicului cer.

                        TOAMNA

Fugari pe mii de toamne peste răscruci de vânturi,

Rupţi funigei ce cântă din firele subţiri,

Trec uluiţi cocorii departe de pământuri

Şi stepele vieţii foşnesc de amintiri.

O seară mâhnitoare urzeşte peste creste

Lumină căptuşită cu umbră de zamfir.

Şi liniştea, asemeni cetăţii din poveste,

Se sprijină pe-o floare, se razimă de-un fir.

Doar apele albastre se fac încet de sânge

Şi-n fiecare iezer străbate câte-o stea.

Un înger în fântâna durerilor mai plânge,

Dar nimeni nu-l aude când lacrimile-i bea..

PEISAJ MARIN

Era o vreme-nchisă, târziu după furtună

Şi apele trezite păreau că stau pe gânduri:

Din toată frământarea şi cazna lor nebună

Nimic nu s-alesese decât un vraf de scânduri.

Corăbii zdrumicate băteau domol în maluri

Şi lemn cu lemn, pe-ncetul, le lua-napoi uscatul.

Catarge fără funii, săltate peste valuri,

Cu trupul numai aşchii veneau plutind de-a latul;

Semeţii brazi din norduri, molifţii tari din munte,

Porniţi să cucerească cu dor o altă lume,

Soseau acum la ţărmuri cu trăsnetul pe frunte

Purtaţi pe năsălia nămetului de spume.

Cuprinse de nisipuri pe dosnicele dune,

Zăceau ici-colo hârburi de năvi cutezătoare...  

Nu s-arătau pescarii măcar să le adune,

Ci le-mbăla doar marea cu limbi de flux amare.

APUS DE SOARE

Din cutreieratul cer cu-ntinse arii

Coborând pe munte, înfocatul Soare

Îl opreşte-o clipă încă telegarii  

Cei cu trupul flăcări, coamele vâlvoare.

Şi pornind acasă roibii, la hodină,

Pentru-ntreaga noapte singur şi-i adapă

În nemărginitul iezer de lumină,

Revărsat în calea serii ca o apă.

AMURG PE LAC

În slăvi lumină lină cu stingeri potolite,

Pe lacul fără valuri odihna s-a lăsat...

Mijind de somn pe maluri, cu creştetul plecat,

Stau sălcii plângătoare, ce-aşteaptă despletite.

Tăcuţi, spre sat pescarii duc în părângă cina

Şi undele năvoade şi căngile de fier...

Iar largul ochi de ape, rămas privind la cer,

Parc-ar sorbi-n adâncuri, nesăţios, lumina.  

VÂNĂTOARE VECHE

Ieşeau călări din curţile-ntărite,

În pas domol, spre luncile cu soare...

Chema voios un corn de vânătoare

Ogarii şui cu zgărzile-aurite.

Întinşi apoi, ca trâmba, pe ogoare,

Porneau să bată ţarnele-nverzite.  

Ulmând cu botul urmele găsite,  

Chefneau copoii ageri prin răzoare.

Ducând alaiul, mândră şi dibace,

Trecea domniţa, sprintenă ca glonţul.

Un şoim viclean, cu pene porumbace,

Pe mâna ei stând gata să-şi ia zborul,

Îşi ciugulea din când în când cu clonţul  

Lănţuşul strâns, ce-i sugruma piciorul.