VASILE
ALECSANDRI
(21 iulie 1821 - 22 august 1890)
„S-a înflăcărat din flacăra ţării şi s-a împrimăvărat din foamea de demnitate a ţării. Om cu trup viu şi trecător, a participat la evenimentele şi fenomenele istorice, dându-le o tălmăcire imediată, necesară sufletului imediat. A vibrat la idealurile ţării şi s-a făcut aer susţinător sub aripa ciocârliei. S-a făcut fluier prin care să sufle sufletul; s-a făcut lance de care să fluture flamura. Culegerea de poezii populare, la a căror fixare scrisă a colaborat cu dreptul scânteietor al ciobanului fluieraş, a deschis larg gustul de cer albastru al sentimentelor noastre.”
„S-a înflăcărat din flacăra ţării şi s-a împrimăvărat din foamea de demnitate a ţării. Om cu trup viu şi trecător, a participat la evenimentele şi fenomenele istorice, dându-le o tălmăcire imediată, necesară sufletului imediat. A vibrat la idealurile ţării şi s-a făcut aer susţinător sub aripa ciocârliei. S-a făcut fluier prin care să sufle sufletul; s-a făcut lance de care să fluture flamura. Culegerea de poezii populare, la a căror fixare scrisă a colaborat cu dreptul scânteietor al ciobanului fluieraş, a deschis larg gustul de cer albastru al sentimentelor noastre.”
NICHITA STĂNESCU
„Ş-acel rege-al poeziei,
vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum seculii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşază-n tron de aur, să domnească lumi rebele
Şi iubind-o fără margini, scrie: «visul de poet».
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal.”
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum seculii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşază-n tron de aur, să domnească lumi rebele
Şi iubind-o fără margini, scrie: «visul de poet».
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal.”
MIHAI EMINESCU
MĂRIRI SALE DOAMNEI ELENA,
Prea Înălţată Doamnă,
Într-un şir de mai mulţi ani
m-am ocupat cu adunarea şi coordonarea Poeziilor poporale din Ţările Româneşti şi am parvenit a forma o
culegere preţioasă de balade, de legende şi de feliurite
cântice
improvizate de poporul român în orele sale de suferinţă sau de veselie, de
cădere sau de mărire. O parte din acele petre scumpe a comorii geniului
românesc au fost scoase la lumină şi traduse în limbile franceză, engleză şi
germană. Fiind pretutindene bine priimite şi admirate, ele au deşteptat luarea
aminte a oamenilor erudiţi şi au
contribuit mult a atrage simpatii meritate asupra naţiei noastre de atâţi
secoli uitată şi părăsită pe marginile Orientului. Complectând
acum, precât
mi-au fost prin putinţă colecţia începută şi dorind a face ca să contribuie
însuşi geniul poporului în folosul Azilului
de copii găsiţi ce poartă numele Înălţimei Voastre, iau îndrăzneală a dărui
acestui aşezământ manuscrisul meu de poezii culese din gura
poporului. Ele coprind glasurile intime ale sufletului său, şi merită a fi
unite cu glasurile de recunoştinţă şi de binecuvântare
ce răsun împregiurul numelui Înălţimei Voastre. Ele sunt copii găsiţi ai
geniului românesc, şi dar au dreptul a se bucura de îmbrăţişarea Înaltei
Protectoare a azilului Elena.
Am onorul a fi cu cel mai adânc
respect
al Înălţimei Voastre prea
plecat şi supus servitor
V. Alecsandri
Octombrie 1862 Mirceşti, 4 mai 1871
DOMNUL MEU,
Nu voi să întârziu
mai mult a vă mulţămi pentru buna şi mărinimoasa cugetare
ce aţi avut. Am cetit cu plăcere scrisoarea prin care îmi dedicaţi complcta ediţie
a poeziilor naţionale culese de D–voastră. Vă mulţumesc ca română şi ca Doamnă. Ca română, căci aţi alăturat numele meu la această lucrare patriotică, la aceste cântice scăpate de uitare, mulţămită serioaselor voastre cercetări, şi care le amintesc bucuriile, durerile, istoria şi simţimintele Ţărei. Fără a rădica ceva din caracterul naiv al expresiei poporale, aţi mlădiet cu o rară fericire forma acestor încercări întăitoare. De acum înainte aceste foi răspândite ale trecutului nostru, sunt aşezate pe o carte frumoasă, şi oricât de modest aţi fi la partea ce vi se cuvine, românii nu vor despărţi niciodată de Doine, Balade şi Lăcrimioare numele poetului care a aruncat o strălucire atât de via asupra literaturei naţionale.
Ca Doamnă, vă mulţumesc, că aţi dat ca desăvârşită proprietate rodul ocupărei voastre de mai mulţi ani, la Azilul–Elena ce am fundat pentru pruncii–găsiţi. Această lucrare este o comoară adevărată pentru bieţii mei micuţi adăpostiţi,
şi o priimeşte cu recunoştinţă. Vroiesc ca ediţiile ce se vor face şi se vor vinde în folosul Azilului–Elena să fie demne de geniul poetic al românilor. Voi comanda două, din carele una, ediţie de lux, pentru admiratorii frumuseţilor poeziei poporale; cealaltă, ediţie tipărită cu caractere (cirilice), fiind menită a se vinde cu preţul
cel mai mic, va servi a duce cânticele naţionale ale României în sânul munţilor, în sate, în mănăstiri, de unde le-aţi cules cu pietate. Dar mai mult în Azilul–Elena acele poezii se vor păstra, căci ele, puse pe muzică, vor legăna tinerile fiinţi adăpostite în le numiţi Copii–găsiţi ai geniului românesc.
ce aţi avut. Am cetit cu plăcere scrisoarea prin care îmi dedicaţi complcta ediţie
a poeziilor naţionale culese de D–voastră. Vă mulţumesc ca română şi ca Doamnă. Ca română, căci aţi alăturat numele meu la această lucrare patriotică, la aceste cântice scăpate de uitare, mulţămită serioaselor voastre cercetări, şi care le amintesc bucuriile, durerile, istoria şi simţimintele Ţărei. Fără a rădica ceva din caracterul naiv al expresiei poporale, aţi mlădiet cu o rară fericire forma acestor încercări întăitoare. De acum înainte aceste foi răspândite ale trecutului nostru, sunt aşezate pe o carte frumoasă, şi oricât de modest aţi fi la partea ce vi se cuvine, românii nu vor despărţi niciodată de Doine, Balade şi Lăcrimioare numele poetului care a aruncat o strălucire atât de via asupra literaturei naţionale.
Ca Doamnă, vă mulţumesc, că aţi dat ca desăvârşită proprietate rodul ocupărei voastre de mai mulţi ani, la Azilul–Elena ce am fundat pentru pruncii–găsiţi. Această lucrare este o comoară adevărată pentru bieţii mei micuţi adăpostiţi,
şi o priimeşte cu recunoştinţă. Vroiesc ca ediţiile ce se vor face şi se vor vinde în folosul Azilului–Elena să fie demne de geniul poetic al românilor. Voi comanda două, din carele una, ediţie de lux, pentru admiratorii frumuseţilor poeziei poporale; cealaltă, ediţie tipărită cu caractere (cirilice), fiind menită a se vinde cu preţul
cel mai mic, va servi a duce cânticele naţionale ale României în sânul munţilor, în sate, în mănăstiri, de unde le-aţi cules cu pietate. Dar mai mult în Azilul–Elena acele poezii se vor păstra, căci ele, puse pe muzică, vor legăna tinerile fiinţi adăpostite în le numiţi Copii–găsiţi ai geniului românesc.
Priimiţi, Domnul meu, cu expresia recunoştiinţei
pe a cea a stimei mele
particolare.
Elena
Bucureşti, 10 Octombrie 1862
♦♦♦
„Tot ce este memorabil în baladă
aparţine lui Alecsandri. Chiar numai comparând variantele din culegerile de
la 1853 şi 1866, este limpede că Alecsandri
a umblat pe text, a definitivat formulările, a eliminat lestul, deşi n-a mers
mai departe de versul al paisprezecelea. Gheorghe Vrabie notează faptul că unele lucruri
eliminate de poet se regăsesc în versiuni culese ulterior, deşi varianta
din 1866 se impune ca fiind cea mai «cristalizată» şi nu va mai permite multe abateri.”
NICOLAE MANOLESCU
♦♦♦
„În concepţia lui G. Călinescu (cel din Istoria literaturii române, 1941)
folclorul prezintă interes literar numai ca sursă, ca punct de plecare sau
imbold
al creaţiei culte. (...) Ion Creangă e însuşi duhul folclorului
naţional, încarnat.
Chiar şi avangardiştii (şi înaintea lor, simboliştii) s-au slujit, în felul lor, de folclor – cum însuşi Călinescu o specifică, în Opera lui Mihai Eminescu. Prin interpretarea unor situaţii de basm şi de baladă s-a creat capodopera
capodoperelor poeziei româneşti, Luceafărul
eminescian, şi s-a edificat o aripă (Spaţiul
mioritic)
a celui mai vast şi original sistem filosofic românesc, sistemul lui Lucian
Blaga.”
DUMITRU MICU
♦♦♦
„Originalitatea lui Alecsandri
nu s-a arătat în toată puterea decât târziu prin pe drept preţuitele Pasteluri. De obicei se observă aici percepţia
naturii, totuşi nu aceasta e formula critică de înţelegere cea mai adecvată.
Alecsandri, om indolent şi terorizat de intemperii, ascuns iarna în casa lui de
la Mirceşti pe care zăpezile o apasă cu albele lor blănuri, se dedă kiefului
său hibernal la gura sobei(succedaneu
de
soare) şi creează astfel la noi poezia intimităţii.”
GEORGE CĂLINESCU
IARNA
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori
de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe pintre anii trecători.
Tot e alb, pe câmp, pe dealuri, împregiur, în
depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare.
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dizmiardă oceanul de ninsoare.
Iat-o sanie uşoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
MIEZUL IERNEI
În păduri
trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşază bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă-nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşază bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă-nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
LA GURA SOBEI
Aşezat la gura
sobei noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.
Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.
Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai.
Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.
Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.
Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai.
Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!
MALUL
SIRETULUI
Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică
Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.
Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde
Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.
Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,
Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.
Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald
Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.
Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.
Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde
Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.
Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,
Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.
Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald
Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.
FLUIERUL
În poiana verde
am găsit un fluier
Şi i-am zis în
treacăt: «O! fluier perdut,
Ai avut odată
mult măestru şuier
Care uimea
lumea, ş-acum eşti tăcut.
Astfel şi poetul
viu în tinereţă
Gingaş, cu
iubire, dulce a cântat,
Dar i-a plecat
fruntea trista bătrâneţă
Şi i s-a stins glasul ş-a rămas
uitat.»
Fluierul răspunde: «Frate, frăţioare,
A sosit amurgul, jalea ne-a cuprins,
Dar a noastră soartă e mulţămitoare;
Am cântat o
doină, şi e de ajuns».
VASILE ALECSANDRI
