miercuri, 22 decembrie 2021

Traian CHELARIU, „Eu – munca pentru pâine mi-o fac la hingherie.”

 

Traian CHELARIU


 

            „Dimineaţa, mi-am revăzut hârtiile. Tot ce scriu nu poate avea circulaţie astăzi. Şi sub aspectul reuşitei literare sunt, socialmente, un ratat pentru dictatura proletariatului, căci nu văd nici un timp mai apropiat în care să poată fi luate în considerare încercările mele lirice. Judecând prin absurd, numai o răsturnare a regimului actual mi-ar putea oferi o nouă intrare în arena publică. Dar această răsturnare nu s-ar putea petrece decât în urma unui război mondial urmat de cel civil, ceea ce înseamnă: pe socoteala a milioane de morţi şi pe socoteala a unor imense comori culturale. Or, cu aşa preţ, prefer să rămân în vecii vecilor un inexistent.”

 (Traian Chelariu, în Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal, 2002)

           

            „În fond nu eu sunt păgubitul, căci, de bine, de rău, tot mi-am câştigat mult-puţina bucată de pâine în anii de mizerie 1952–1957. Păgubită e literatura reperistă, căci oricât de închipuit aş fi, tot nu sunt atât de orbit de închipuire ca să nu-mi dau seama că nu scriu mai prost decât Mihai Beniuc şi ceilalţi. Şi n-ar fi stricat ca lirica anilor 1944–1958 să fi înregistrat şi alte sunete decât cele ale trompetelor propagandistice, sunate, şi fals, şi nesincer, şi greţos de simplist, de cei 15-20 de poeţi care mint, se mint şi se lasă minţiţi numai şi numai să-şi asigure cât mai bine banul pentru care, la caz de nevoie, sunt în stare să se sfâşie ca lupii.” (Traian Chelariu, în Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal, 2002)

 

            „Şerban a turnat, ieri, pozitivul portretului Stellei. «Mărţişor pentru mama» cum l-a numit el. Este al patrulea portret în ordinea încercărilor sale plastice. Dar e aşa de expresiv şi de viu încât pare lucrarea unui sculptor pe deplin format. Autoportretului, făcut în 1958, îi lipseau principalele calităţii plastice, portretul Stellei însă le are pe toate. De altfel cotitura în perceperea şi realizarea plastică a unei fizionomii s-a petrecut la executarea portretului Ninichii, portret pe care Ion Murnu l-a găsit excepţional de bun şi surprinzător pentru vârsta lui Şerban. În ziua de 30 sept. anul acesta Şerban va împlini 16 ani. Portretul lui Doru, fratele Ninichii, portret pe care Murnu nu l-a văzut încă, este, după părerea mea, şi mai bun. Iară acuma, văzând portretul Stellei, arta fiului meu mă pune serios pe gânduri. Şi, mai ales, pasiunea cu care văd că lucrează.” (Traian Chelariu, în Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal, 2002)

 

            „Visat-au părinţii mei şi visat-au, / Fără-ndoială, părinţii / Lor, şi visez şi / Eu, urmărind cu duioasă / Lacrimă visul / Fiului meu care pune / Culoare pe pânză / Exact unde tremură, / Nemuritoare, / Steaua speranţei, / Şi mă curprinde / Tainică teamă. Şi milă-mi / Este de toate / Tăcerile visului / Prea copleşit de atâtea / Promiţătoare / Semne şi de tăcerile atâtor / Nevindecabile / Cicatrice şi-nfrângeri.” (Traian Chelariu, „Steaua”, 11 septembrie 1960 – 20 aprilie 1962)

 

            „Nu! Lacrimile nu-mi vor brăzda obrajii, / Nici ochii nu se vor zdrobi sub pleoape. / Tu ai plecat departe făcând doar în necazul / Destinului, pe care l-ai biruit. Aproape // Nu-mi vine-a crede! De unde energia / Ce desrobea destinul încetul cu încetul ? / De unde-atâta suflet şi-nţelepciune-n glia / Ce te-ajuta cu trudă să zămisleşti poetul? // Nu vreau să-l plâng pe omul ce pildă-l am în viaţă, / Ce mult aş vrea destinul să i-l urmez. Şi arta / Să o slujesc cu truda-i şi să-i urmez povaţă, // Să mă creez pe mine cu scrisul sau cu dalta / Aşa cum el pe sine prin scris s-a zămislit. / Nu! Lacrimi nu-mi vor curge. Destinu-i biruit!” (Şerban Chelariu, manuscris, 1966)

 

            „Tatăl meu, poetul şi eseistul Traian Chelariu (1906-1966), după terminarea studiilor de la Paris şi Roma, a primit două oferte de lucru: una, la un centru universitar din America, cealaltă, la o facultate din Germania. Urmându-şi îndemnul convingerilor şi credinţelor lui nezdruncinate în destinul lui ca intelectual aparţinând de poporul român, s-a reîntors în ţară cu puţin înainte de începerea războiului pentru a ajunge – din profesor universitar la Cernăuţi – deratizator la abatorul din Bucureşti. Câmpul gravitaţional al Americii nu are nici o influenţă asupra celor care ştiu ce vor!” (Şerban Chelariu, A emigra sau a nu emigra, iată întrebarea!, în Un părinte pentru eternitate, 2008)

 

 

            „Dispărea în spatele fumului de ţigară, mereu aprinsă înainte de a începe să scrie cu tocul acela negru, lăcuit şi gros, care cânta uneori din peniţă ca o vioară dezacordată, îngânându-i gândul, greier haihui zbârnâind printre versuri, fum de ţigară, rânduri şi rime. (...) Desenam aruncându-mi din când în când câte o privire către monstrul acela tăcut care brusc se transformase într-un înger plutind peste o lume de vis. (...) Stăteam destul de departe nu pentru a-l observa, ci pentru a fi observat! Uite, îmi spuneam mereu spunându-i, nu vezi că sunt şi eu artist? Dar el nevăzându-mă, vedea cu mult mai multe decât mi-aş fi închipuit!” (Şerban Chelariu, în vol. Un părinte pentru eternitate, 2008)

 

            „Tatăl meu / Mi-a dăruit / Foarte puţin din / Sufletul lui. / Mie / Puţin şi altora / Restul / Fără să bage de seamă / Şi fără să se ştie / L-a încredinţat / Destinului / Care / Bucuros de afacerea / Contractată a plecat. / Fără să-l mai / Răsplătească / Cum se cuvine.” (Şerban Chelariu, manuscris, 1966)

 

            „Este adevărat că datorită aprigei viforniţe năruite asupra destinului tatălui meu de comunism şi locomotiva destinului meu a fost troienită din mers şi «transferată» forţat de pe şinele traseului predestinat peste traversele unui altfel de terasament, ale cărei şine străluceau intersectând un infinit mult prea rapid îndepărtându-mă de imaginea orizontului predestinat şi rămas ţinutuit până în ziua de astăzi, proaspăt şi cald, doar amintire. Este adevărat că până în momentul emigrării mele în America, în anul 1976, nu am primit niciodată aprobarea să plec în vacanţă nici măcar până în Bulgaria (unde, de fapt, am ajuns până la urmă, dar strecurându-mă printre iţele excursiilor de o zi la Varna, organizate de pe litoral de agenţiile ONT lăsate de securitate, prin 1974, mai în voia întâmplării). Ca să nu mai vorbim de plecarea în Franţa unde fusesem invitat de o galerie pariziană, prin Uniunea Artiştilor Plastici din România, să-mi deschid o expoziţie de pictură care până la urmă nu mi s-a deschis, pentru că nu am putut pleca, şi nici expedia tablourile decât numai cu gândul.” (Şerban Chelariu, Emigrant român în America, în Un părinte pentru eternitate, 2008)  

 

Biografie

 

N-a scris despre el

Nici un Plutarh,

Nici un Cornelius Nepos.

 

Desigur, nici nu vor scrie.

 

Totuşi, trăieşte.

De cincizeci de ani.

Vecin cu tine,

Vecin cu vecia,

Vecin cu grăbitele glorii.

 

Pentru că viaţa,

Sublima, deoparte

I-a pus doar luminile-aprinse lăuntric.

 

Iată-1, acesta-i:

Iubeşte. Iubeşte

Fapta, şi gîndul, şi visul...

 

Asemănările

 

Crezi că e absolută nevoie de rimă,

Nevoie de ritmuri alese

Ca să-ţi pui sufletul în painjenişul

Unui poem tot aşa de sincer ca lacrimile copiilor?

 

Nu-mi cere-acest lucru acuma,

Cînd îmi modelezi, ca pe-o lunatică lucie ceară,

Viaţa, şi-i imprimi toate

Multele linii prezente-n

Mîinile tale mirîndu-te,

Tu, chiromanta,

De-asemanările

Prea evidente-ale anilor

Care ne poartă

Nemaigrăbiţi pe sub culmile

Mute-ale vremii.

 

Cîntecul

 

Se prea poate fi venit pe lume să scriu numai un cîntec.

Un singur cîntec.

Iar acest cîntec să fie doar pentru tine.

Atîta mi-este mesajul.

Atîta mi-i vrednicia.

Pentru altceva nu mai am văz , nici auz,

Nici vreo altă coardă-a simţirii.

 

Şi se mai poate ca tu să fii cîntecul,

Cîntecul viu.

Cîntecul carne şi sînge.

Cîntecul care respiră, rîde, se mişcă.

Printre pietre şi plante.

Printre jivine şi oameni.

Şi oamenii cred că e de-al lor acest cîntec.

 

Stau de vorbă cu tine.

Te-ntreabă una şi alta.

Încredinţează unele bîrfe, unele taine.

Rîd.

Se tocmesc.

Se enervează cînd nu eşti de-aceeaşi părere.

Tac şi se uită la line.

 

Numai eu nu te-ntreb nimic niciodată.

Ţi-am văzut adevărata fiinţă.

Da, tu eşti cîntec.

Mă străduiesc să-ţi memorez melodia.

Şi toate cuvintele.

Şi cele ce tac.

Şi cele rostite cu zîmbet şăgalnic pe buze.

Şi cele venite din adîncul grav al

Existenţei tuturor celor ce trebuiau să existe.

 

Cît de fericit aş fi, dacă ţi-aş prinde

Trupul şi sufletul

În două-trei strofe

Limpezi ca apa cînd este într-adevăr limpede!

Cît de fericit aş fi, dacă te-aş face

Pururi prezentă-n aceste

Stihuri simple! Prezentă

Cum e în ora amurgului murmurul

Apelor simplu.

Murmurul apelor cu care semnifică înţelesurile

Tuturor destăinuirilor lumii.

6 iulie 1961

 

Bucură-te

 

Bucură-te de întunericul blajin al amurgului

Care coboară, ca o inimaginabil de ampla cădere de ape,

Răcorind suferinţa ochilor obsedaţi de prezenţa

Întruchipării întemeiate pe aparenţe.

 

Intră iar în incinta poienilor pline de prime esenţe,

Unde ţi se destăinuie, tînără, unicitatea

Timpului, şi te întîmpină

Toate-aşteptările visului.

E o nespus de intimă confruntare cu autentica realitate,

Cînd inima ni se-mplineşte-n mesajele clipei

Prin acest infinit de-al nostru

Cosmos, care ni-i trupul.

 

Niciodată nu vom cunoaşte mai fericitoare pulberea iluziilor,

Ca în această uimitor de nouă regăsire-a sufletului

Şi mă-ntreb: „Oare pot să mai fie şi alte

Bogăţii în căderea omului prin existenţă?”

21 iulie 1958

 

Clinchetul

 

Ascult cîteodată

Clinchetul

Tulburător de fin al cuvintelor.

 

Par a fi ape de munte

Ce-şi prăvălesc cristalinul

Corp peste cremeni

Albe,

Sau nişte lame

Insinuant de flexibile.

 

Caut necesarul

Pas al prezenţei, dar toate

Cele palpabile

Se structurează

Mult peste orice

Limită a simţului

Prea concret. Oare lumea

Nu-i mai bogată-n

Forme, şi pretutindeni

Unde-aplicăm rigurosul

Gînd, se preface-n

Alte lumi şi în alte

Doruri? Printre aceste

Clipe–numai–imagini

Dragostea trece cu ochii

Plini de-aşteptare: un ram

Înflorit cu o singură

Floare-ncalte, să-şi legene

Rodul de aur şi, poate,

Numai un sprijin

Minim,

Să-şi lege

Visul, atît de

Mică-i e cererea

Pentru-nceputul

Unui minuscul

Nou univers constelat cu

Toate minunile

Cerului fără de margini.

Duminică, 7 septembrie 1958

 

Vînt matinal

 

Vînt matinal răvăşeşte bunele ierburi, şi lacul

Schimbă-n vagi cenuşiuri verdele proaspăt al plopilor,

Şi nu-mi ies din minte ochii tăi plini de-o ciudată lumină

Parcă pierdută-n inexplicabil de-adînci reticenţe.

 

Caut cuvinte, prieteneşte să-mi spună ce taină

Zace-n această indefinită simfonie-a culorilor şterse,

Poate că tîmpla mea e de vină, sau stînjeneii sălbatici

Aplecaţi prea aproape de-obrajii apelor pururea blînde.

 

Nu ştiu dac-ai ţinut, cu teamă, copilăreşte atentă.

Pui de pasăre prins sau vietate-a pădurii,

Dară la fel de tăcute şi dc culoarea pelinului

Le este puful rar şi pupila ne-ncrezătoare-a privirii.

 

Totuşi, sufletul meu, sălbătăciune cu spaime

Nelămurite, se-apleacă sub vasta povară a vîntului:

Vrea să-nţeleagă ce-adîncuri ascunde atîta

Grea răsturnare de zări, şi-ntrebarea

Ochilor tăi reticentă.

15 mai 1953

 


Cine-a spus?

 

De necrezut cum din străfundul atît de uitat al memoriei

Izbucnesc icoanele-acestea chiar şi-n nuanţă precise!

Cine le păstrează pînă şi boaba de rouă

Ivită pe zîmbetul visător al petalelor?

 

Sînt treizeci de ani de cînd ţi-am auzit

Pentru ultima dată aurul vocii,

Dar iată, tresar la timbrul ei limpede

Şi nu-mt întorc capul:

Te simt, ca şi-atunci, veselă, primăvăratică,

Gata să-mi pui peste pleoape răcoarea

Mîinilor tale mereu întrebătoare.

 

Cine a spus că nu mai exişti

În lumea noastră solară,

Cînd mai vie ca propria mea existenţă

Îmi treci prin grădinile

Dintr-o dată-nflorite-ale sufletului?!

Sîmbătă, 16 aprilie 1960

 

Scrisoare

 

S-ar putea să nu fim decît un semn de mirare

În parabola despre iubirea care nu îmbătrîneşte,

De aceea mîinile mele nu-ţi mai ajung mîna,

Nu-ţi mîngîie, înfiorate, părul şi faţa.

 

Inima mea stă ca o scrumieră roşie

Uitată pe etajera pe care ţi-ai stivuit

Cărţile de multe ori recitite,

Sau pe pian, sau pe marginea castanie a sobei de teracotă,

Lîngă alte obiecte de ceramică fin zmălţuite:

 

Negrul şi cu negresa care-şi dansează escapada duminicală,

Glastra, cît degetarul, din care se uită-o minusculă plantă,

Bufniţa înmărmurită de-nţelepciunea ce i se-atribuie.

 

Mai mult ca orice mă urmăreşte însă portretul

Tău zîmbitor de la capătul patului.

E-atît de bogată-n amintiri camera-n care de mult timp

N-au mai răsunat rîsetele noastre, de mult timp

Nu ni s-au mai contopit cu vecia bătăile inimii!

31 mai–1 iunie 1958

 

Andante

 

Mereu ne vom lăsa fără vrere în voia acelui dulce andante

Mult obsedant sub căderea serilor lungi, citadine.

De nenumărate ori ne vom pierde în labirintul

Străzilor, printre vehicole nerăbdător

Stopate în faţa semnalelor roşii,

Printre gravi pietoni pozînd,

Printre oameni ca toată lumea.

 

Ne-om regăsi şi ne-om pierde căutînd,

Ca şi ei, Necunoscutul, Necunoscuta.

Şi-om tresări la fiece zîmbet amabil

Adresat altora, altcuiva.

Te vei opri lîngă vitrine cu bijuterii

Sau la modelele ultimei mode,

Vei intra în cofetăria curată,

Ca să consumi o şarlota sau savarină.

Cochetă, vei redresa macul buzelor prea obosite.

Şi te-or surprinde scînteile darnic ţîşnite

Din ochii tăi încă tineri.

 

Mult mai absent, eu voi trece pe

Bulevarde cu trotuare reci şi flancate

De invizibile schele cu-afişe care invită,

Prea policrome,

La concerte şi meciuri, la premiere şi expoziţii.

Şi prin imaginea, clara încă-n retină,

A balerinei ca un fulg suspendată

Între vecie şi clipă,

Voi descifra banderolele

Albe ale volumelor altor autori,

Nou apărute, ispititoare,

Şi voi visa cu părere de rău la o carte în care

Am adunat diafane speranţe. Apoi,

Voi aprinde-o ţigară...

 

Păcat că-n toate e-un ,,însă” inevitabil

Şi nu ne-ndoim serios de realitate.

Păcat că un joc de lumini scuturat

Ca de pe aripi de fluturi

Nu e obiect cu atîtea lucruri lipsite de orice valoare.

 

Astfel legăm şi desfacem alte, tot

Alte prietenii, şi-n cuvinte

Punem prudente ponderi, sau rîset.

Sau înţelesuri inofensiv de frivole

Lasînd doar eroii imaginari să-şi

Plinească visul. Noi sîntem oameni

Ca toată lumea, şi viaţa merge-nainte.

 

Este o clipă însă, sau o vecie,

A balerinei desprinse de gravitate,

Cînd plutim, ca un fulg, între infiniturile

Tuturor putinţelor noastre

Şi ne-auzim, imperceptibil aproape, inima

Dăruitoare de revelaţii:

Bate ca o planetă de carne caldă şi de lumină,

Cheamă spre galaxiile viselor realizabile totuşi,

Omeneşte ferindu-şi rănile stelelor stinse.

24 mai 1958

 


Omul

 

Exasperantă această

Numai întindere

Neînţeles uriaşă

Curgere-a timpului,

Stare a spaţiului!

Dar firmamentul în care

Calea Lactee

Şi Orionul şi Ursele

Şi maiestuoasa

Constelaţie-a sudului

Stau resemnate, asemeni

Unor minuscule

Licăriri în cristalul

Pur al tăcerii! Şi, totuşi,

Ce fiinţă e omul!

Dor îi e pururi

De infinitul

Mare, ca şi cum totul

Ar fi fărîmă

A existenţei.

 

26 iulie 1958

Ritmul

 

Un ritm e-n toate alcătuirile

Noastre tăcute sau prea glorioase.

Ne pomenim dintr-o dată la marginea sentimentelor

Ca pe un cap Finis Terrae pătruns

Prea departe în apele mării

Şi nu mai ştim: e a noastră această

Nedumerire şi teamă?

E numai o nouă, neaşteptată

Ieşire din continentul

Stărilor cotidiene?

 

O, ritmul!

Spectral ne ating aripile, marile,

Ale luminii pururea surprinzătoare!

Bat la intervale atît de precise

De pe coloana

Fixă a farului!

4 iunie 1959

 

Rugămintea

 

Nu vei distinge

Vorbele mele dc-atîtea

Altele, ale

Altora. Pentru că nu au

Pic de podoabă, ci-asemeni

Unor ascunse

Fire firave

De rădăcină, mut se-nfiripă-n

Umbra pămîntului; tace

Totul în ele. Dară odată,

Cine ştie, odată

Larg o să-şi legene

Floarea:

Galben hilar sau albastru

Plin de-amintiri,

Sau chiar roşu.

Însă apropie-ţi,

Asta mi-i rugămintea,

Astăzi urechea de sunetul

Lor. Se aude-n

Inima, parcă

A fugit de stridenţele

Lumilor exterioare.

Vineri, 25 iulie 1958

 


Ceea ce-ţi cer

 

Nu încerca,

Nu găseşti nicăieri vreo balanţă.

Nu-mi cîntări puritatea, ca şi spectrală, a poemului.

Nu-ţi cer nici să mă-nţelegi, nici

Să-mi asculţi, binevoitoare,

Acest alt mod de-a-ţi face,

Măcar în parte-accesibilă,

Imensa, inefabil de imensa tăcere

Din care mă ivesc ca stîrnit de stihiile vîntului,

De inexplicabilele libraţii ale apelor.

Ceea ce-ţi cer e să mă simţi prezent

În toate schimbările

Cînd adunate, cînd pînă la desfigurare

Risipite ale sunetului şi ale imaginilor.

Iară aceste-aşa zise

Versuri, mişcîndu-se

Fără de ritmuri rigide.

Fără de rimă,

Să-şi continuie şi-n singurătăţile tale

Cele mai însingurate

Bătăile inimii,

Şoapta iubirii.

 

30 octombrie 1959