MOULAVI
◊◊◊
„Născut la Balkh, Djalãloddin Rumi,
cunoscut sub numele
Moulavi, îl urmează pe tatăl său, Bahãoddin Mohammad
(alias
Bahã-e Valad), în Asia Mică, pe când era copil,
din
cauza invaziei mongole din 1230; familia
lui
se
instalează la Konyeh, unde cel mai mare poet mistic
iranian
moare, în 1273.”
◊◊◊
„Cea mai de seamă lucrare a sa se
numeşte «Masnavi»
(aproape 26.ooo de stihuri), fiind considerată, de altfel,
o capodoperă a literaturii
mistice din toate timpurile.
Spinoasele şi fundamentalele probleme religioase
şi morale sunt tratate în
profunzime şi ilustrate
cu anecdote, parabole, tradiţii
şi proverbe,
într-un spirit oriental uşor de
recunoscut.”
(GHEORGHE IORGA)
◊◊◊
Ascultă trestia
povestindu-şi tristeţea;
de despărţiri se plânge, spunând:
„De când din
mlaştina cu stuf am fost tăiată, bărbat şi femeie
şi-au descărcat
sufletul prin sunetele mele.
O inimă-mî doresc, sfâşiată prin separare,
ca să-i destăinuiesc durerea nostalgiei,
căci orice fiinţă rămânând departe de originea sa
caută clipa când o va regăsi.
În orice anturaj m-am lamentat;
îndureraţilor şi fericiţilor le-am fost însoţitoare;
fiecare mi-a fost
prieten, după interes,
fără să-mi caute secretele-n adâncuri.
Or secretul meu
nu-i separat de plângerea mea,
dar asta nu se înţelege prin ochi, nici prin ureche.
Trupul n-ascunde nimic sufletului, nici sufletul, trupului;
şi totuşi vederea sufletului nu-i data nimănui."
Plângerea trestiei e-un foc!, nu-i vânt;
să nu fi existat cine nu are focul acesta!
Focul iubirii e
cel ce pătrunde flautul,
fervoarea iubirii,
ceea ce răzbate în vin.
Flautul însoţeşte
pe oricine s-a despărţit de fiinţa iubită;
accentele lui dezvăluie secretele noastre.
Să fii totodată,
precum flautul, şi antidot, şi otravă,
îndrăgostitul şi confidentul, cine-a mai văzut asta?
Flautul descrie itinerarul cumplit al iubirii
şi-ale lui Madjnun aventuri le povesteşte.
Nu poţi concepe
acest sens decât aflându-te-n afara lui;
iar ce se spune prin limbă
ascultător n-are decât urechea.
Or dacă plângerea
flautului ar fi fără rod,
ea n-ar umple de
blândeţe tot universul.
Sfârşească-se
zilele în care eram îndureraţi!
Ca însoţitoare de drum, zilele noastre-au avut
Tristeţi arzătoare.
Or dacă zilele
s-au dus, spune-le: Duceţi-vă!
Eu nu mă tem de
nimic!
Dar rămâi cu noi,
tu, fără seamăn în puritate!
◊◊◊
Cel cu veşmintele
sfâşiate de Iubire
purificat a fost
de lăcomie, de-orice defect.
Laudă ţie, Iubire,
plină de mană pentru noi!
O, tu, leac al
tuturor mizeriilor noastre!
Orgoliului nostru
şi gloriei noastre himerice, remediu,
tu eşti pentru noi
Galien şi Platon! Mulţumită ţie,
de lut trupul nostru se-avântă spre ceruri, .
munţii intră în
dans şi devin uşori...
Starea de Iubire
se exprimă prin geamătul inimii;
nicio boală nu
seamănă cu boala inimii,
iar răul fiinţei
îndrăgostite e-un rău aparte;
Iubirea-i ca un
astrolab arătând misterele divine;
cu toate că
vorbesc despre Iubire-comentariu ori explicaţie-
când în atingere
vin cu Ea, eu cad în confuzie;
deşi comentariul
scris dă lămuriri,
iubirea asta-i mai
evidentă când nu se vorbeşte de ea nicicum.
Pana mi se grăbea în timp ce scriam
şi s-a frânt când
a ajuns la Iubire.
◊◊◊
Lumea asta-i ca un
arbore, o, fiul meu!
iar noi suntem pe
el fructe pe jumătate coapte.
Fructul verde
atârnă greu pe ram,
nefiind nici
frumos, nici demn de cerul gurii.
Dar când s-a copt,
îndulcit, năclăind buzele,
atunci el cântăreşte
uşor, pe crengi. Fanatismul,
asprimea vin din ignoranţă:
câtă vreme eşti făt,
te hăneşti cu sânge.
◊◊◊
Un gramatician se
îmbarcase pe-un vas.
Cu vanitate,
întorcându-se spre cârmaci, îl întrebă:
,,Gramatică ştii?" ,,O, nu!”, răspunse celalalt.
,,Atunci, jumătate din viaţă ţi-e pierdută.”
Îşi simţi cârmaciul inima rânită de tristeţe;
cu toate astea, pe moment nu-i răspunse.
Dar vântu-ntr-un vârtej aruncă nava.
Cârmaciul, atunci, gramaticianului îi strigă:
,,Ştii să înoţi? Hai, spune-mi, ştii?”
,,Despre înot să nu mă-ntrebi nimic.”
,,Ei bine, grămăticule, viaţa fi s-a sfârşit,
nava se năruie-n vâltoare.”
Renunţare trebuie, să ştii!, nu gramatică;
dacă renunţi la
tine, atunci aruncă-te fără primejdie:
unda marină aduce mortul la suprafaţă;
dar cum să te salvezi, când te afli în viaţă?
Din moment ce mort eşti de atributele umane,
pluteşti pe marea misterelor divine.
◊◊◊
O, limba mea! Cât
rău îmi faci!
Ce să-ţi mai spun,
din moment ce vorbeşti?
O, limba mea! Tu
eşti şi piatră de moară, şi foc.
De câte ori vei
aprinde piatra de moară?
Din pricina ta
sufletul geme secret,
desâvârşind tot
ce-i spui.
O, limba mea! Tu
eşti o nesfârşită comoară
şi eşti totodată
boală fără de leac.
◊◊◊
Arată-ti faţa!
Pământul cu flori
îl vreau şi grădina de trandafiri.
Deschide-ţi
buzele!
Să savurez vreau
zahăr din abundenţă.
O, tu, soare de
frumuseţe, o clipă ieşi din nor,
căci faţa Ta o
vreau, radioasă.
Prin iubirea de Tine,
am ascultat toba chemând şoimul
şi m-am întors,
căci jinduiesc să fiu la mâna stăpânului.
Cu cochetărie ai spus: ,,Du-te şi nu mă mai chinui!”
Este chiar cuvântul pe care-l doresc de la Tine.
Pâinea, apa pe care-o dă cerul sunt
la fel de nesigure ca un torent.
Precum un rechin aspir să înot în Marea Oman;
şi, după modelul lui Iacob, fără-ncetare strig: ,,Vai!",
pentru că mă tentează dorinţa
de-a-l revedea pe-acest Iosif atât de frumos.
Un oraş fără Tine, desigur, e o-nchisoare;
aşa dorit-am să rătăcesc printre deşerturi şi munţi.
De-aceşti însoţitori indolenţi s-a plictisit inima mea;
şi visez la Ali, leul lui Dumnezeu, la Rostam,
eroul, fiul lui Zāl,
căci mi-e dezgustat sufletul de acest nedrept Faraon:
ceea ce vrem e lumina scăldând faţa lui Moise.
În noaptea asta,
umbla prin oraş un bătrân cu o lampă în mână
şi spunea:
,,Caut un om; de-ajuns cu demonii şi proştii.”
,,E de negăsit, i se spunea, căci noi l-am căutat mult timp!”
,,E chiar negăsibilul ceea ce vreau”, răspunse el.
◊◊◊
Am cutreierat întregul oraş;
n-are seamăn oraşul meu de Iubire.
Nu-mi închipuiam, pe-atunci, preţul lui;
multă vreme-am lipsit fără să ştiu.
În afara Iubirii, n-a fost decât sunetul unei tobe,
singur sunet auzit, dintre zgomote, în lumea asta;
în sunetele tolbei, din lumea arhetipurilor
în lumea schimbătoare-am căzut puţin câte puţin;
suflet însingurat, pe-atunci, printre-atâtea suflete,
zburătăceam,
descumpănită inimă.
Dar din nectarul
ce dă şi râsul, şi farmecele,
ca o floare-am băut,
fără buze şi fără gât.
Iubirea m-a oprit:
,,Pleacă-n călătorie, suflete!
Născocit-am eu
chinul şederii aici.”
Tot în zadar am
strigat: ,,Altundeva nu vreau!”
Degeaba m-am plâns
şi hainele mi le-am sfâşiat;
la fel cum, şi
azi, mă feresc să plec,
înspăimântat eram
să vin din lumea de sus.
Atunci fascinându-mă, ea ştiu bine cum să m-ademenească;
de privirile şi de
vicleniile-i am fost înrobit.
Când a ei vrajă
roteşte universul,
ce sunt atunci eu,
minusculă fiinţă?
Or, rătăcindu-mă,
mă puse-n mişcare:
şi salvat aş fi
fost, neurmând-o.
Ţi-aş fi spus cum
se ajunge în lumea de sus,
dar când să scriu,
pana mi s-a frânt.
◊◊◊
Cine-i oare fiinţa
asta, o, Dumnezeul meu!
La banchetul mut,
ispitindu-ne încet, încet?
Tu ne atragi spre
tine, luându-ne la rost sufletul,
îndepărtându-ne de
grupul de refractari,
îndemnându-ne spre
cel al exaltaţilor,
captivându-ne
auzul şi tulburându-ne spiritul.
Iniţiatului setea
i-o potoleşti şi-l linişteşti pe cel rătăcit;
unda vitală e
hrana celui ce se omoară din iubirea de tine;
fără-ncetare-l
faci să guste-această undă pe mistuitul de sete.
Prin inspiraţia sa
desface nodurile inimii noastre uniunea cu tine;
fără-ncetare, scutură cu răsuflarea
ta ramura speranţei noastre!
Într-o existenţă ca a ta, ţi-e fără moarte
frumuseţea;
cei care-o caută,
pătimaşii, liniştea şi-o găsesc graţie ei.
Călătorii au drept
ţintă vederea celor nemişcaţi;
cei ce vorbesc vor
să-i audă pe cei muţi.
Depăşind
aparenţele, vei ajunge la Spiritul pur;
şi cerurile-ai să
le-ntreci, când te vei lipsi de femei,
la fel de frumoase
ca luna.
◊◊◊
Vino! De-am şti să
ne iubim cum se cuvine
şi până la moarte
o clipă să nu ne despărţim!
Generoşii viaţa
şi-o oferă fiinţei iubite.
Muritori suntem:
alungă orice josnicie,
gândurile-ascunse
întunecă iubirea:
de ce nu le
surghiunim de tot din inima noastră?
Mulţumit de mine
vei fi când voi muri?
De ce să-i îndrăgeşti
pe morţi şi să te lupţi cu cei vii?
Vrei ca după-a mea
moarte să te împaci cu mine?
Atunci, întristaţi
de tine vom fi toată viaţa!
Acum, imaginează-mă
mort: fă pace,
abandonul deplin
îmi dă paloare de mort.
De vrei mormântul
să mi-l săruţi,
e-acelaşi lucru,
iată: sărută-mi faţa!
Fă limba-ţi să
tacă, o, inima mea! ca un mort;
de suntem acuzaţi
că existăm, cu-adevărat asta-i
din pricina limbii
noastre.
◊◊◊
Du-te! Du-te să
dormi aiurea; lasă-mă singur;
lasă-mă beat mort
şi hoinărind îndrăgostit de noapte,
singur în astă
noapte, până-n zori, şi-n valul nebuniei mele;
dacă vrei, iartă
şi vino; dacă nu, pleacă, chinuieşte-mă!
De mine fugi
departe spre-a nu cădea-n nefericire!
Calea salvării
alege-o! Fereşte-te de cea a nenorocirii!
Cu lacrimile-mi
singur rămân, ghemuit în colţul tristeţii;
prin ale mele lacrimi, poţi face să se-nvârtă
oriunde piatra de moară.
O crudă fiinţă cu inima de piatră ne dă morţii
şi nu se întâmplă nimic;
când ea ucide,
nimeni nu-ndrăzneşte să spună:
,,Dar hotărăşte
preţul sângelui!”
Regina
frumuseţilor nu-i deloc constrânsă la fidelitate;
aşteaptă cu răbdare
şi rămâi fidel, îndrăgostitule cu faţa pală!
Dincolo de moarte,
un rău există; iar acest rău e fără leac;
dar să te sfătuiesc
cum pot oare răul să-ndrepţi?
Noaptea trecută,
în vis am văzut un bătrân în cartierul Iubirii;
cu mâna mi-a făcut
semn să mă duc la el; mi-a spus:
,,Dacă pe drumul tău
e-un dragon, Iubirea-i ca smaraldul:
cu fulgerul lui,
dragonul nici n-a fost.”
◊◊◊
În fiece noapte
spun şi-n fiece zi gândesc:
de ce nu-s atent
la stările inimii?
De unde-oi fi
venit? De ce-am venit pe lume?
Şi-ncotro merg? Patria adevărată, la urmă, mi-o vei arăta?
Mereu rămân pe
gânduri: de ce am fost creat?
Care-o fi fost
dorinţa Lui când m-a creat?
Ştiu! Sufletul îmi
vine din lumea de sus,
aşa că mă gândesc
s-o şterg într-acolo.
La tavernă, la
taverna Regelui duceţi-mă
să-mi prăpădesc
acolo somnolenţa ce-mi vine de-aici!
Pasăre a celestei
grădini, nu-s de pe pământul
în care două, trei
zile, mi-am făcut din trup o închisoare.
Frumoasă zi! aceea
când spre uşa Prietenului voi zbura,
bătând din aripi
cu speranţa să-l întâlnesc.
Cine e în urechea
mea, ascultându-mi chemarea?
Cine îmi seamănă
cuvintele în gură?
Cine, fiind în
ochiul meu, priveşte în locul ochiului meu?
Ce-i sufletul –
spune! – a cărui aparenţă sunt?
Câtă vreme limpede nu ne vei arăta drum şi loc de şedere,
linişte nu voi
avea, nici clipă de răgaz.
Vinul uniunii, o,
tu! varsă-l, ca să sparg,
ca un beţiv pus pe
harţă, uşa-nchisorii eterne.
Din mine însumi
n-am venit aici ca să plec din mine:
fie ca acela care
aici m-a adus
să mă conducă din
nou în patria mea.
Să nu crezi cumva
că despre mine-n versuri vorbesc:
treaz de-aş fi,
n-aş şti un cuvânt să spun.
◊◊◊
Dacă eu sunt beat, tu eşti
nebun.
Cine ne va duce acasă?
Şi doar ţi-am spus
de-o sută de ori:
Bea două sau trei
cupe mai puţin!
Nu zăresc în oraş
nici un om, măcar, întreg la minte:
unul e mai rău ca
altul, mai tulburat şi mai smintit.
Suflete drag, vino
la tavernă să guşti din bucuriile Iubitului.
Ce plăceri ar mai
avea sufletul de n-ar fi lângă fiinţa iubită?
În orice colţ se găseşte
cineva, beat şi bătând din palme;
graţie magnificei
Cupe, Paharnicul beţia ne-o toarnă.
Încântătoare fiinţă!
Cântăreţ din liră!
Dintre noi doi,
cine-i mai beat?
Faţă de beţia ta,
magia mea-i amăgitoare;
tavernei te-ai hărăzit
ca să faci cu vinul negoţ,
oamenilor simpli
să nu le dai nici un grăunte din câştig.
Ieşind din casă,
pe neaşteptate m-am întâlnit c-un beţiv;
or o sută de cuiburi, o sută de crânguri de trandafiri
alunecau în
privirile sale.
Vas fără ancoră,
în derivă plutea;
dar o sută de prudenţi
înţelepţi
mureau de regretul
de-a nu fi ca el.
L-am întrebat: ,,De
unde naiba vii?”
În zeflemea-mi răspunse:
,,Suflete drag,
sunt jumătate din Turkestan,
iar jumătate din
Ferghana,
făcut jumătate din
pământ şi apă,
iar jumătate, din
suflet şi inimă;
jumătate, din ţărm
de mare, iar restul, din unică perlă.”
I-am spus: ,,Atunci,
fii însoţitorul meu, eu sunt aproapele tău.”
Îmi spuse: ,,Eu nu
disting strâinul de ruda-apropiată;
capul mi l-am
pierdut şi turbanul, în casa cârciumarului;
şi mi-e doldora inima de cuvinte; dar să le spun trebuie sau nu?
◊◊◊
,,Tu m-ai făcut să
beau un astfel de nectar!
Cum să nu cad, idole
al meu?
Ca să nu mă mai
scol, în ziua judecăţii din urmă
când apucat-ai
Cupa şi-ai desfundat burduful.
M-am răsturnat,
dar echilibrul încă mi-l păstrez,
căci apucându-mi
capul, l-ai sprijinit de tine.
Cu al tău ochi
languros! idole, paharnicul Iubirii,
dai vin, dar fără cupă. Oh! că mare-ţi mai e stăpânirea!
O cupă, una, mi-ai
oferit şi am bătut din palme:
graţie ei scap de
nenorociri mii”
TRADUCERE DE GHEORGHE IORGA
