joi, 21 martie 2024

POEM, Lui Eugen NEGRICI

 

SE ÎNNOPTEAZĂ VREREA VREMURILOR, AVA!...

 

Profesorului meu

Eugen NEGRICI

 

I. NE-NVAŢĂ RUDIARUL FLAMMA

 

Sub podul Mirabeau, pe Sena, şi-au ars iubirile poeţii:

pumnacii, fustangiii, solipsiştii. Treceau, venind din visele

bătrâne, multicolore vaporaşe cu mandolinele nervoase.

Nu îngerii din Montparnasse îşi cumpărau intrările în casele

de toleranţă?... Se cuibăreau în rarele Arcadii ranchiunoase

poeţii – făţuiţii, clamoroşii – ţinându-şi minionele

de ombilic, tuflindu-le pe ţâţe versuri futuriste,

împerechindu-se cu ele, iepureşte, şi rătăcind

prin turmele de capre, mălaiul împărţindu-şi

cu grivanii, cu veveriţele şi cu iezii.

 

Şi-au căţărat fătucile-n Parnas poeţii, dându-le chip

nechipul sibilelor vorbind în dodii, ori Romei le-au trimis,

peşcheşuri, să-i dădăcească tigrii din arenă, când sângele

puhav sorbea miros de sânge, când rudiarii Flamma, Priscus

şi cu Verus scuipau destinul în urechile ciulite. Jucându-se

cu sceptrul în ţărână, „Io Saturnalia” rodea mantaua cezarului

ajuns de-o şchioapă, de-ai fi crezut că Dumnezeul libertăţii

şi-a investit copeicile pe Desnăţuiul nostru. Aleluia!...

 

Pe Venus, neagra” răsfoind-o, mureau în sanatorii

ciuruiţii, mureau acolo, în Granada, mureau acolo, pe la

Missolonghi, cu sabia zbârcindu-se în mână, mureau acolo,

pe la Alicante (regat de cufureală şi urină), mureau făcuţi

săpun la Auschwitz, într-o baie. Mureau strigând: „Nu trageţi,

blânzii mei, tovarăşi!... Voi, toboşarii vremurilor noi!...”

 

            Iar azi poeţii ce mai fac, procleţii?!... Dincescu, pădureţul,

de exemplu, ţigară din ţigară tot fumează, citeşte analize

medicale, facturi de gaze, de lumină, ştergând din DEX:

avere, biruinţă, încercuind în DEX: infarct, dambla, ciroză.

Din când în când citeşte dintr-o cărţulie: „Într-un pârâu

scurgându-se-ntr-o fosă niciun pescar nu va găsi

o perlă.” Şi dacă Duhul Sfânt îşi varsă lapţii-n zoaie?...

Aşa cum anunţase mavroforul şi coana Joiţica aprobase?...

 

Orfevrul îşi vânează prin Tobago, prin Trinidad şi prin

tractire ei, Ricardo Reis, de Campos şi Caeiro, heteronimii,

limbăreţii ăia. Hoitarii consultându-şi, Curţile şi vrăjitorii,

anunţă bulele papale: „Nu-i de găsit ce, vai, nu s-a plodit

din sânge!... Treziţi-vă!... Lăsaţi-vă de şpriţuri!... Păcat

de tinereţea voastră!...” „totul poate fi o moarte şi nici

atât n-are putere să mai fie” ne-nvaţă rudiarul Flamma.

 

II. A DOUA „PROBĂ LA UŞA PÂNTECULUI”

 

Cine visează-n visul maicii mele, ducându-mă în ţipăt

şi în sânge, aşa cum fructele îşi duc în sine şi sâmburii treziţi

la veşnicie, şi mustul învrăjbit cu somnolenţa?... E moartea,

fiii mei, e moartea?!... Iat-o! Cine răstoarnă-n rodia căderii mele

aceeaşi zbenguială de bondari pe care mi-a dictat-o muma?...

 

Cine mă poartă-n spaimele-nvierii sale, aşa cum

fluierul îşi poartă-n vipii oftatul neamului născut cu gâtul

pe-acel butuc al unui gâde nerăbdător, insomniac

avid, zâmbind cu scalpul inocentului în traistă?...

Cine întreabă, ţafandache, înţepenitule în trişerii?!...

Nu piatra îţi răspunde?... Sigur, piatra!... Bocirea

nu-i decât scamatoria pe care

o aplaudă aurolacii?...

 

            Posteritatea nu-i decât o ghicitoare pe care-o trag

la montă insurgenţii?... E noaptea, fiii mei, e moartea,

această singură corvoadă ce-şi mistuie tălmacii migăiţi?...

O, niciodată nu rămâne, niciodată, aceeaşi boare circulând

printr-un suflai de rugăciune, aceeaşi buruiană căţelită

pe-acest maidan greblat de-o ploaie colţuroasă, din

care încasează păpuşarii doimea de-ntuneric putrescent!...

 

„Cine-i stăpânul picioruşelor sfrijite?... Moartea!...

Cine-i stăpânul mutrelor zbârcite?... Moartea!...

Cine-i stăpânul plămânilor încă lucrând?... E moartea!...

Cine-i stăpânul salopetelor de muşchi?... E moartea!...

 

Al cui e plânsul care-adoarme înghesuit în şaua mea?...

E moartea!... Al lui e raiul care merveleşte la cotitura dintre

mâine şi poimâine?... E moartea!... A cui e ploaia care-mi

duce luntrea, aşa cum grădinarul scade febra bujorilor,

fentând chindia?... E moartea, decreţeilor, e moartea!...

 

„«Cine-i mai tare ca speranţa?... Moartea!... Cine-i

mai tare ca voinţa?... Moartea!... Mai tare ca iubirea?...

Moartea!... Mai tare decât viaţa?... Moartea!... Cine-i mai tare

decât moartea?...» Moartea!... Această ficţiune zdrăngănită

în sucursalele-i din toată lumea?... Moartea!... Această

strălucire turburată de graurii de la Săpânţa?...

Moartea!... E ţiitoarea, sorcoviţilor, e moartea!...”

 

Unde-i ieşirea din intrarea-n zero, Doamne?!... Unde-i

scăparea din celulele lui Nero, Doamne?!... Unde-i arena-n

care inorogul jucă şotronul pe smochine, Doamne?!... Unde-i

tembelul care ne vorbise în şapte limbi, plus rusa, Doamne?!...

Sunt locuită de un strigăt.” Trage-ţi­ pilota peste măştile

buboase şi roagă-te din marş, răcnind sub scut, vechime!...

 

                        III. VOM REVENI AICI, JELIND PE SCUT

 

Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava!... Mergând

prin Piaţa Primăriei din Craiova (aievea ori în visul

unei târfe?...), ieri am simţit învolburându-se trecutul,

ca maţele başoaldei dintr-o mustărie, trecut pe care

îl crezusem oale şi ulcele, trecut pe care haplea

îl văzusem, trecut pe care îl sortasem privindu-i,

în oglinzi, bojocii compostaţi, trecut încovrigându-se,

trecut pe care ni l-au sărat ideofobii cei peltici,

trecut (bastard!...) scobindu-ne curajul cu briceagul.

 

Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?!...

Ce-ţi face inspiraţia la morgă?...

Cine-şi închide cenzorii într-un padoc?...

Cine-mi livrează paricid în pieţe?...

Cine-ţi măsoară prânzurile, Asuerus?!...

Cine-mi însoară stilul cu păleaţa?...

 

„Călăuziţi de-un jind al înnoirii, să gâdilăm

coclind artistica fatalitate a verbelor clocind

în Bălăceanca Veche?...” Jucând-o părinteşte

pe genunchi, cine-şi întreabă lacrima colţoasă:

„S-au cangrenat cireşii la Greceşti, isteaţo?...” Cine

scalpează tărăboiul acestor turturele fragmentate?...

 

Ascultă-mă!... Începe neamul să se disperseze,

Ava!... Nu-i vatra vatră, focul – foc!... Succedanee doar,

pe care păpuşarul le cârpeşte. Ascultă-mă!... Încep

vânzarea vânzătorii. Împart cumpărătorii împărţeala.

Ne risipim din ceas în ceas: orez în cala unei nave

ce şi-a uitat timonierul în rada unui port

proscris din orice mare.

 

            Se-nnegurează ritmul vremurilor, Ava!... Umblând prin

Piaţa Primăriei din Craiova, zăplanule, m-am întâlnit cu tine

şi cu mine, într-un septembrie din ’81!... Pe-atunci nişte

boemi hrăneau căţeaua acelor libertăţi plastifiate. Pe-atunci

afişele sclipeau drăceşte pe ţeasta unui neam de plastilină.

Pe-atunci (ţinându­-şi ignoranţa-n gât, cum lerfa gâlcile

înfuriate) venea cezarul în Bănie, pios vorbind în testamente,

lasciv dansând din zbilţuri şi din târnăcoape.

 

Aşa cum procedară scamatorii trăgând pe nas iluzii

degerate, aşa lucrau profeţii, în subsoluri, împopistrate

avataruri. Heteronimii cui dădură faliment, dorind să-şi

inoveze faraonul?... Cine-şi zidise răsuflarea sub cântecul

băsnarului suflând în diegeze?... Împărăţiile când scapă-n

mare, eviscerate râuri se blochează-n ecluzele acelui bocet

pipernicit, întortocheat şi la duhovnic tras cu mocăniţa.

 

Bătrânul spart în bătrâneţea altui neam, bătrân prelins

într-o vorbire deşelată, pe care chiar uitarea mi-a uitat-o,

înnoadă semne tulburate, înşiră propoziţii încâlcite.

Azi dialogul stă deoparte, într-o mansardă cu muşcate

peticite, care îşi pun culorile în cap, aşa cum fac pirandele

în târguri, când, planturoase, îşi arată cracii. Acolo, peste

drum, fătuca pistruiată deznoadă semne încâlcite, deşiră

propoziţii tulburate şi leagănă un ied într-o covată,

pe care nenorocul îşi ascute limba.

 

În ocniţa aleilor vopsite de putrida tăcere degresată,

studentul miglişeşte veveriţa. Castanii premiază alalia

reveriei, iar pinii demontează trişeria verii. Când cărămizile

din „Turnul cel mai strâmt” se înghiontesc, sărind din zid,

pe unde sufletul îşi strigă armătura?... Vârtejul bate palma

cu scaieţii. Antumii şi postumii?... Ceapă degerată!... Nimicul

stă de vorbă cu nimicul. Genunea şi-a-nghiţit căiţa.

           

            Pe policioara iazului schimonosit de-o amintire

(pe care lebăda o încălzeşte sub aripile-i meliţate, Ava,

din care sufletul şi-a smuls condeiul!...) se plimbă

vânătorul şi copoiul. Un pictor ne triplează

aparenţa: tablou pe care îl rescriu acele coliere

de becaţe, de prepeliţe şi de potârnichii.

 

Azi pictorul, răscumpărându-se-n livadă, îşi ceartă

dibăcia care-i şchiopătează: „Îndoapă-te, ţâfnoaso,

cu povidla pe care orbii o expun în iarmaroace!...

Închide uşa viselor pe care le mână la Stambul

gelepul!... Înnoadă-ţi palmele în rugăciune,

să-ţi dea în clocot insurgenţa!... Nu-i piatra

îndoielii pâinea noastră?... Nu-i scotocirea sufletul

izbânzii?...” „Întreabă, suflete!...” „Cine­-mi răspunde?...”

„Nici Faust, nici Mefistofel, prostane!...”

 

În varniţele perspectivei Pucu, vânătorul,

şi Fofo, dolca lui băftoasă, s-au dizolvat încet,

încetişor, lăsând în urma lor culoare fără de culoare,

vorbire fără de vorbire, făptură de hârtie fără bucălata

fiinţă, o umbră sfredelind în umbră, alunecând

în umbra mare, mare, şi-o amintire strălucind

peste muscele, pe unde iarna îmi aţine

calea şi gura mi-o astupă cu stilete.

„Peccavimus, Marie ajustată!...”

 

Azi neamurile sar în aer. Colibele se caută-n

pământ pe numele unor urcioare pântecoase,

din care Taliarhul slobozi falernul. „Culesul

vieţii s-a vădit cam scurt. Mă-mbună moartea

cu mai multe daruri.” Vom reveni aici, jelind

pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?

ASCITA. JURNAL DIN NOAPTE, Fiului meu Florin Daniel Dincă

 

ASCITA. JURNAL DIN NOAPTE

Fiului meu Florin Daniel Dincă

 

JURNAL DIN NOAPTE (66)

 

Iată-mă, Musaios!... Iată, peregrin

fi-voi de acuma. Drumurile-s multe.

Mâna cui, frăţică, bate c-un şagrin?!...

Ce auz ar şti exilul să-mi asculte?...

 

Iată-mă, băiete, lespede-n odaie!...

Un subsol, mansardă, vizuină poate?...

Crucea, de tăcere, parcă se înmoaie,

sfinţii, de prin ziduri, morfolesc lăcate.

 

Ţi-ai primit haraciul, suflet cilibiu,

râncede palavre, candele, coroane?!...

Cărţile din rafturi, năpârlind vădane,

roagă-se blândeţii, plânse, din icoane.

 

Iată-mă, vlăstare!... Iată, mă declin

după somnul apei prinse în tipare.

Dis-de-dimineaţă cât să mă înclin

fericind fereastra care Patmos pare?...

 

O să curgem, mâine, veste prin poveste,

escortaţi de urşi, de reni, de albatroşi.

Vom plăti la vămi, uitând ce-mi este,

pasămite, zloţi, carboave, groşi.

 

Iată-mă, bădie, mare, vânt, năier!...

Frigul, din capelă, macerează-mi scutul.

Ochii strâmbă zarurile altui cer din cer,

decantând fantasmele, necunoscutul.

 

Prinde-mă în orii, Alexandre!... Glorii

cine mai tocmeşte?... Doamne, iată,

azi din parantezele de prin istorii

costelivi buim, chirciţi, la judecată!...

 

Pomi să-ţi fim, chiar zarzări, meri şi pruni,

îngerii, prin flori, să-şi dea boracii huţa,

rogu-te, Milosule, răcani să ne aduni,

şarpelui zobindu-i limba, tărtăcuţa!...

 

Strânge-ne, Slăvitule, la subţioară

greieri şi bondari, jandari şi trule!...

Dă-ne veşnicii din strâmta donicioară,

epitaf agaţă-ne prin fabuloasa Thule!...

 

Iartă-ne gheparzii, trâmbiţa, aratul, 

măcinări de sânge, viclenia, ura!...

Înfrăţeşte-ne, Măreţule, cu Araratul,

iar cu sori, Mărite, să-mi cârpeşti spărtura!...

 

JURNAL DIN NOAPTE [68]

 

Să nu-ţi alegi zorzoanele din carte

să-ţi fie, Alexandre, sfetnic, călăuză!...

Să nu primeşti ce faraonul vă împarte,

să nu te miri de-i sabia lăuză!...

 

Să nu-ţi alegi nici pirotelile din carte

să-ţi fie, Alexandre, cuşmă, căpătâi!...

Să radiezi, postumitatea, ce-mi împarte,

inel regal indiferenţei să-i rămâi!...

 

Să nu-ţi alegi trădările, nici ura

să-ţi fie, Alexandre, casa, athanorul!...

Să îi astupi, cu perle, rănile şi gura

cui Maicii Lot, ţipând, îi dă onorul!...

 

Să nu-ţi alegi din boarfe temelia

acelui zigurat ce-n viitor ne-aşteaptă,

să nu pledezi că marşul, bătălia

te-ar murseca pe ultima lui treaptă!...

 

Să nu-ţi alegi ce ţi-ar cânta mereu

ori cinul gogomanilor ţi-ar cere!...

„Să fii sortit desăvârşirii-i greu;

O cumpănă în zile de durere.”

 

Să nu-ţi alegi tăcerile din carte

să-ţi fie steaguri, Alexandre, călăuză!...

Să nu curtezi ce Pyrrhos îşi împarte,

să nu adormi cât sabia-i lăuză!...

 

JURNAL DIN NOAPTE [77]

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

de brave vânători întru vâltori de stele!...

Voi căuta, mă-ntreb, mistreţul de argint

sau doar condurii păpădiei mele?...

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

să vă gătesc splendori, împărăţie,

în care o să dănţuim zăluzi cu toţii,

cândva, insuperabilă frăţie!...

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

să vă deschid cărările la mare drumul

pe unde vor da iureş farmazonii, faraonii

jucându-se cu torţele, cu scrumul!...

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

să vă pictez c-o pensulă de albăstrele,

să vă-ncălzesc hamacurile istovite

cu putregaiul gârbovelor stele!...

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

în stele Desnăţuiul violă să îl mut,

să-mi dau cu şmirghel pe lăţoasele iluzii,

bulbuci în Apa Sâmbetei să le strămut!...

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

acolo, între Urse, la cină să v-aştept!...

Să-mi pun poeme în formol, la uşă,

din transă pe Anubis să-l deştept?...

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

să mă dezleg în păpădii şi-n margarete,

să-mi plimb ogarii printre îngerii bâhliţi, 

să-mi tundă Domnul fercheşul arete!...

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

să dau cu sufletul sclipire pe izvor,

să-mi tăvălesc bacantele în carcalete,

să ţopăi pe Alcor într-un picior!...

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

să mă închid în degetarele cu adormiţii,

să îmi ascut tesacele pe vipiile unui crin,

să dorm peste cenuşile cu amoriţii!...

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

lin fluviu să mă-nec într-un bălţat ulcior, 

să-mi ducă dorul Pegasul fierbinte

să mai fardăm infernul bătrâior!...

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

să mă agăţ sclipici de setea unui clopot,

omăt să mă răsfir pe-aici, peste Izvoare,

să-ţi fiu colindă, ţiteră şi ropot!...

 

Mă pregăteşte vremea, Alexandre,

să fiu o libelulă pe nasul unui înger,

eden suflând în dalii, în micsandre,

pe cerul gurii Domnului să-i sânger!...

 

JURNAL DIN NOAPTE [80]

 

E vremea să închidem panorama asta,

în care s-au sfinţit ghijoagele şi carcaleţii,

în care înfloreşte inocenţa în gunoaie,

în care urlă căpuşarii şi moleţii!...

 

E vremea să închidem panarama asta,

în care ne strivirăm inspiraţia şi traiul,

în care fată rugăciunea în gunoaie,

în care Linos iscăleşte imnurile cu vătraiul!...

 

E vremea să închidem coşmelia asta,

în care veacul decorează putregaiul,

în care delirează filomela în gunoaie,

în care Nero şi-a triplat incendiile şi alaiul!...

 

E vremea să închidem uşa asta,

prin care au intrat toţi orcii în oglindă,

pe care s-au semnat toltecii cu satârul,

prostindu-ne c-o proaspătă colindă!...

 

E vremea să închidem cărţulia asta,

pe care a sluţit-o Solomon cu bişniţarii,

pe care au bătut-o în piroane policrome

toţi tablagiii, cârtiţele, sifonarii!...

 

E vremea să închidem scena asta,

pe care dolca Salomeei, faină, se crăceşte,

pe care cizmele îşi etalează timpurie casta,

pe care viitorul hemiplegic o stucheşte!...

 

E vremea să închidem cina asta,

în care investeşte Domnul câţiva firfirici,

în care veacul şi-a stocat năpasta,

în care în sinistre drăgostoase te dedici!...

 

E vremea să închidem balamucul asta,

pe care îl prăşiră damblagiii, securiştii,

pe care îl cântară pe ţambalul idiot

bârcarii, butimanii, cabaliştii!...

 

E vremea să închidem harfele în tuci,

pe care le zgâmşiră găozarii şi năvlegii,

pe care le schimbară în rochiţe de lăptuci

sicarii Moirei, cioflingarii legii.

 

JURNAL DIN NOAPTE [81]

 

„Da: mie – celui stins aici – uitare.

Să cadă praful pe scriptura mea.”,

posac strigase levantinul din prinsoare,

muşcat de inimă de-o vidră dintr-o stea.

 

Da, ascultaţi-vă, pipărcilor, poetul 

că s-a smintit în strâmtul nostru adevăr!...

Şi-a făţuit, notaţi!..., cu fiarele duetul

şi-a smuls chiar limba şarpelui din măr.

 

Da, lepădaţi-vă, gargaragiilor, de mine,

că dimineţile din Patmos mi-aţi urât,

spetindu-vă-n meschine valsuri de feline

să-mi strângeţi îngerii de gât!...

 

Uitaţi-mă, uitaţi-vă, chiticilor, şi voi,

că veacurile n-au nevoie de această zgură

îmflând plămânii oacheşului calindroi

zgâmşindu-ne eternitatea din făptură!...

 

Trântiţi-mă la pagina „Şi alţii”, proasta,

pe-acolo unde piticimea odihneşte,

plângându-se c-o săgetează iarăşi coasta

din care Eva scoate bolboroci de peşte.

 

„Daţi lucrurilor voastre alte nume”,

de care găgăuţul Linos s-ar scârbi, săracul,

pe care le-or broda mogulii pe costume,

când dirijează băşcălia cu pârmacul!...

 

Da, mie – celui smuls de-aici – iertare!...

Să intre sobolii prin scriitura mea,

să-mi tragă edecarii la uitare,

să-mi scoateţi zilele din duşumea!...

 

Da, mie – celui ars pe-aici – norocul

mi-aţi chelfănit, făloşilor, la drumul mare!...

De-acum să-mi spargeţi amintirilor gherocul,

frecându-le cu ciuşte şi cu sare!...

 

Da, mie – celui şters de-aici – uitare!...

Să-mi şiroiască măştile prin ganguri de cărbune,

să-mi cadă vânturile, Doamne, în turbare,

să-mi crape, Maică, stelele în rugăciune!...


JURNAL DIN NOAPTE [83]

 

Unde-ai citit niţel, pe înserate,

aceste rânduri, Doamne, bosumflate,

de ţi-au băgat în spărieţi

culici, brabeţi şi pitulici, ereţi,

rar cuibărind sub pleoapele-ţi îmflate

de zborul galaxiilor înşurubate,

când infiniturile se pupau în bot,

sub mitra crâncenului nostru feribot,

cu timpul sclivisit, fanariot?!...

 

„Şi-am fost un «mâţ» cu şaua-n spate,

cu semne de celebritate”,

iubind legendele spirtoase,

cu pandalia gâlgâind în oase,

aidoma şulfe crăcănate,

cu ţâţele obeze, şifonate!...

 

Unde-ai citit pripit, pe apucate,

aceste rânduri, Doamne, descleiate,

de care se amuză greierii şi licuricii?!...

 

„Pe und’ fugiră, Sfântă Maică, tiriplicii,

persana Lala, Domozina, temnicerii,

bufonii, Pena Corcoduşa, pivnicerii,

pumnacii, marţafoii, conţopiştii,

sicarii, rudiarii, escapiştii

şi Diotima, Safo, Jeanne Duval,

cănind aroma cramelor şi-a piştii, 

cu Sulamita, Abélard şi Buridan,

lăsându-mă pe-o boabă de susan

lung serafim c-o gemă de golan,

proptit în Orion şi-ntr-un condei

ducând în lesă regi şi derbedei

la govie, ţuca-v-aş, la nedei?!...”

 

Tu, Craioviţă luată în balon,

unde-i studintele François Villon,

de care grase relele s-au plictisit?

Unde-i omătul cel hiclean

în care ţâncii adormiţilor scâncesc?...

Au oasele Luminăţiei Sale

Sir Ţafandache Vel Dincesc?...

 

Cine-mi sărează comedia la apus?...

Cinul sotirilor de-acum s-a dus!...

Rămas-au blănile şi epitaful

şi vânturi ciungărind scaieţii

pe unde Moloh, Maică, ţi-e zaraful

trăgându-le împărăţiilor perdaful!...

Jucându-se c-un leu şi-o păpădie,

visându­-şi ultima-şi pruncie,

azi aţipeşte Domnul,

ciumpăvitul, la chindie!...

 

ŞTEFAN DINCESCU