ANA BLANDIANA, N-AM ALTĂ ANĂ

ANA BLANDIANA

(n. 25 martie 1942)

BALADĂ

N-am altă Ană,

Mă zidesc pe mine,

Dar cine-mi poate spune că-i destul,

Când zidul nu se surpă de la sine,

Ci-mpins de-o toană

De buldozer somnambul

Înaintând de-a valma prin coşmar.

Şi iar zidesc

Cum aş zidi un val,

A doua zi iar,

A treia zi iar,

A patra zi iar,

O mănăstire pururea lichidă

Sortită să se năruie la mal;

Şi iar zidesc,

O, var

Şi cărămidă

Şi, fără de prihană,

O făptură

Ca armătură

Visului infam:

N-am altă Ană

Şi pe mine chiar

Din ce în ce mai rar

Mă am.

MAMĂ

Mamă, întâiul meu mormânt,

Beznă fierbinte,

Cu-atâta nerăbdare prostească parăsită,

În timp ce fiecare bulgăr

Al ţărânei sale

Se-mpotrivea plecării fără rost.

Îmi vei ierta vreodată învierea,

Grăbita înviere ce mă rupea de tine

Pentru ca, din lumină în lumină,

Să mă apropie de-o altă moarte?

E tot mai frig,

Străinătatea mă pătrunde,

Pe cum mă urc se şterge drumul înapoi.

E-atâta depărtare pân’la tine,

Că s-ar putea-nălţa biserici

Să mijlocească rugile-ntre noi.

ÎŢI MAI ADUCI AMINTE PLAJA?

Îţi aduci aminte plaja

Acoperită cu cioburi amare

Pe care

Nu puteam merge desculţi?

Felul în care

Te uitai la mare

Şi spuneai că m-asculţi?

Îţi aminteşti

Pescăruşii isterici

Rotindu-se-n dangătul

Clopotelor unor nevăzute biserici

Cu hramuri de peşti,

Felul în care

Te îndepărtai alergând

Înspre mare

Şi-mi strigai că ai nevoie

De depărtare

Ca să mă priveşti?

Ninsoarea

Se stingea

Amestecată cu păsări

În apă,

Cu o aproape bucuroasă disperare

Priveam

Urmele tălpilor tale pe mare

Şi marea

Se-nchidea ca o pleoapă

Peste ochiul în care-aşteptam.

PIETA

Durere limpede, moartea m-a-ntors

În braţele tale supus, aproape copil.

Tu nu ştii dacă trebuie să mulţumeşti

Sau să plângi

Pentru fericirea aceasta,

Mamă.

Trupul meu, dezghiocat din taină,

Este numai al tău.

Dulci lacrimile tale îmi picură pe umăr

Şi mi se strâng cuminţi lângă claviculă.

Ce bine e!

Neînţelesele peregrinări şi cuvintele,

Ucenicii de care eşti mândră şi care te sperie,

Tatăl, bănuitul, nerostitul, veghind,

Toate-s în urmă.

Liniştită de suferinţă-nţeleasă

Mă ţii în braţe

Şi pe furiş

Mă legeni uşor.

Leagănă-mă, mamă.

Trei zile numai sunt lăsat să m-odihnesc

În moarte şi în poala ta.

Va veni apoi învierea

Şi din nou nu-ţi va mai fi dat să-nţelegi.

Trei zile numai,

Dar până atunci

Mi-e atât de bine

În poala ta coborât de pe cruce,

Încât, de nu mi-ar fi teamă că te-nspăimânt,

Lin mi-aş întoarce gura

Spre sânul tău, sugând.

ŢĂRM

Somnul pulsează ca un ocean

Şi ritmic loveşte în ţărmul viu

Ce încă mai sunt, şi mă surpă, şi scriu

Cu spinii pleoapei plecate viclean;

Mai smulg o silabă din ape, pământ

Moale de somn, lângă una mai veche,

Oceanu-mi scandează chemări în ureche

Şi ritmic loveşte în ţărmul ce sunt;

Mă surp cu o literă, cu o vobă, c-un an,

Din dulci calendare mă nărui şi-adorm,

Pe când, morfolindu-şi poemul diform,

Somnul pulsează ca un ocean.

ÎN SOMN

Greierii cântă numai în somn,

Greierii ziua sunt numai insecte,

Lăsaţi-i să doarmă şi-ascundeţi-i, ierburi,

De sincerităţile zilei, suspecte;

De adevărul uscat şi zadarnic

Fereasacă-i al rouăi prea limpede domn

Şi tot ce nu reuşesc să trăiască

Întâmplă-li-se în somn;

Lăsaţi-i să doarmă legaţi de coşmare,

Cântând ca din strune din propriile funii,

Subţiri prinţi de ţipăt jertfiţi ascuţit

Singurătăţilor lunii.

IMN

Răsari de unde ochii mei nu văd

Şi creşti spre unde văzul meu n-ajunge,

Pod înfrunzit, întins peste prăpăd,

Materie primă pentru cruce;

Stâlp fraged susţinând cu fructe cerul,

Al binelui şi-al răului egal,

Prin care curge, sevă, adevărul

Încolăcit de şarpele vasal;

Sens răsturnat al lumilor văzute,

Cu rădăcile întoarse în văzduh

Pe ale cărui frunze, stranii plute,

Trece pe râul morţii câte-un duh;

Înaltă bărbăţie din pământ,

Maternitate pururea fecioară,

Foşneşte-mă în fiecare vânt

Şi-nvaţă-mă să mor a doua oară.

SĂMÂNŢA

Cu mâinile murdare de pământ

Mi-ating obrazul singură şi îl mângâi,

Ţărâna pe ţărână lasă urmă

Gingaşă ca în ziua dintâi

Şi simt cum  o sămânţă din noroiul

Ce mi se urcă pe obraz

Întinde rădăcini duioase-n carnea

Înfiorată de amiaz.

Nu m-aş mira să se deschid-o floare

Cu sângele meu sevă-n ea curgând,

Precum o hrană mult mai de departe

Ajunsă-n mine însămi din pământ.

PLANETĂ FIERBINTE

Planetă fierbinte explorată de-un greier,

Febră cântătoare ascuţit,

Trupul meu vrăjit de sine însuşi

Se ascultă fericit.

Prizonier cu lanţuri moi şi foşnitoare

Şi purtând cătuşe încă vii de fân,

Dulce-nvins de ierburi şi pe jumătate

Îngropat în cântul marelui stăpân –

Cel supus şi aspru, fermentând miresme,

Inventând alcooluri, viermi şi buruieni,

Gata să primească trupul meu subţire

Ca pe un ştiut de mult refren.

Câtă frumuseţe sfântă risipită

Ca s-ascundă lumii durerosul creier

Reîntors în ţărnă mândru de-a fi fost

Hăituit de-un greier...

ELEGIE

Bandajează-mi rănile naive,

Doamnă frumoasă şi bună,

Rănile prin care credinţa mi s-a scurs,

Clipă cu clipă, o lună.

Frunze uşoare ce nu mai urăsc

Şi n-or mai iubi niciodată

Aşază-mi-le compresă pe frunte,

Galbenă doamnă iertată.

Leagă-mi urechile cu foşnet de aripi

Să uit mecanicul vuiet de zbor

Şi pentru a nu mai căuta să-nţeleg

Acoperă-mi ochii uşor.

Şi lasă ploaia să curgă pe trupul

Prin care uimirea a trecut ca un plug,

Îngăduie limbilor roşii-ale ierbii

Să mă suie pe rug.

Îndură-te-apoi şi cheamă ninsoarea

Să cadă nebună, să cadă,

Labele păsărilor să-mi pună, pioase,

Cruci pe zăpadă.

CÂNTECUL

Cântecul ăsta îl scriu pe frunze cu-o dudă,

În urma mea vin furnici în cohorte şi-l sorb,

Nicio ureche nu va putea să-l audă

Şi tot văzduhul va fi pentru raza mea orb.

Furnicile însă îl vor purta în pământ

Şi ploile nu vor putea pătrunde să-l şteargă,

Semniţele îl vor înţelege căzând

Şi-l va simţi numai fragedul vierme din fragă.

Iarba-l va scoate anul viitor la lumină

Şi o să-l crească şi-o să-l usuce soarele,

Iar dac-o să aibă noroc or să vină

Şi or să-l pască somnoroase şi indiferente mioarele.

Va curge în lapte apoi înţelept, înstelat,

Şi nimeni n-o să-şi mai aducă aminte

C-a fost zămislit din păcat,

C-a fost gândit în cuvinte.

AUD

Aud cum păşeşte cineva după mine în lună

Şi pune seminţe de flori în urmele tălpilor mele,

Un pas înţelept – albăstrele,

Un pas greşit – mătrăgună.

Aud cum păşeşte cineva după mine în soare

Şi pune ouă de păsări în urmele tălpilor mele,

Un pas înţelept – turturele,

Un pas greşit – cântătoare.

Aud cum păşeşte cineva după mine-n vecie

Şi pune cuvinte în urmele tălpilor mele,

Un pas înţelept – ghilimele,

Un pas greşit – poezie.