GEORG TRAKL
(3 februarie 1887 - 3 noiembrie 1914)
ÎN TOAMNĂ
E-n flăcări floarea-soarelui la gard,
Şed calmi bolnavii-n soare lin,
Pe-ogor femei, cântând, de trudă ard,
Bat clopotele mănăstirii plin.
Legende păsările-şi spun discret,
Bat clopotele mănăstrii plin.
Din curte o vioară sună-ncet.
Brun curge-acum din teascuri vin.
Şi omu-i paşnic şi voios.
Brun curge-acum din teascuri vin.
Deschise larg sunt morgile, frumos
Vopsite de un soare lin.
SEARĂ CU FURTUNĂ
O, ce roşu-amurg! Albastră,
Viţa, licărind, se zbate
Prin deschisa larg fereastră,
Unde frici stau furişate.
Praf se-nvârte-n jgheab ce pute.
Vântu-n geam izbeşte groaznic.
Cai sălbatici mână iute
Norii, fulgerând năprasnic.
Iazu-oglinda-şi sparge-n larmă.
Pescăruşi pe cercevele
Ţipă. Foc pe deal se sfarmă
Printre brazi în flăcări grele.
În spital răsună vaier.
Aripile nopţii, joase,
Şuieră-albăstrui prin aer.
Ploaia cade brusc pe case.
CORBII
Peste negrul ungher, la amiază,
Cu ţipăt puternic vin corbii de zor.
Rănesc o cerboaică cu umbrele lor
Şi-ursuzi îi zăreşti cum se-aşază.
O, cum tulbură liniştea brună
În care-un ogor e-n extaz,
Cum o femeie presimte-un necaz;
I-auzi cum se ceartă-mpreună
Pentr-un hoit ce miroase prea tare,
Şi brusc se aştern către nord şi dispar,
Precum un convoi funerar,
În văzduhul vibrând de-ncântare.
ÎN IARNĂ
Ogoru-i alb şi-n rece-extaz,
Imens şi singur ceru-n slavă.
Ies vânătorii din dumbravă.
Stăncuţe zboară peste iaz.
O pace negre vârfuri
ţin.
Foc arde în colibe sparte.
Rar sună-o sanie departe
Şi luna sură urcă lin.
Rănită-o fiară zace-n drum
Şi umblă corbi în şanţ cu sânge.
Înalt şi galben stuf se frânge.
Un pas în crângul gol, ger, fum.
DE PROFUNDIS
Există-o mirişte pe care cade-o ploaie neagră.
Există-un brun copac ce stă însingurat.
Există-un vânt şuierător trecând
printre pustii colibe —
Ce tristă seară!
La marginea cătunului
Orfana blândă încă strânge
spice-mpuţinate.
Se pierd rotunzii-i ochi de aur în amurg,
Iar sânul ei cu dor aşteaptă mirele
ceresc.
La-ntoarcere
Păstorii au găsit gingaşul trup
Ce putrezea-n mărăciniş.
O umbră sunt, departe de pîâcloase
sate.
Tăcerea Domnului
Eu am sorbit-o din izvorul crângului.
Metalul rece îmi înseamnă fruntea.
Îmi caută păianjeni inima.
Există o lumină ce se stinge-n gura mea.
Într-un pustiu de câmp
mă-aflam în noapte
Cu ochii plini de murdării şi praf de stele,
În aluniş
Din nou sunară îngeri de cristal.
AMURG
În vraja curţii blând
bolnavii vin
Prin rug de toamnă şi amurg de lapte.
De ceară, ochii lor se-ntorc spre fapte
Din vremi de aur: visuri, calm şi vin.
Se-nchide boala lor de-amar şi chin.
Cern stelele-o tristeţe albă-n noapte,
În cenuşiu, plin de-amăgiri şi şoapte
De clopot, pier orori ca din senin.
Chircite, furişate, zboară rele
Pe la răscruci diformele plămade.
O, umbre triste lângă
ziduri grele!
Fug altele prin sumbrele arcade;
Nocturn, din roşii ploi de vânt
de stele
Ţâşnesc ca furioasele menade.
CÂNTEC DE SEARĂ
Seara, când rătăcim pe cărări întunecate,
Ne ies în faţă palidele noastre făpturi.
Când însetăm
Bem iazului apele albe,
Dulceaţa tristei noastre copilării.
Stinşi, ne odihnim sub boscheţii de soc,
Privim pescăruşii cenuşii.
Nori de primăvară urcă peste-oraşul sumbru
Ce-n taină păstrează monahale vremuri de slavă.
Când prindeam mâinile
tale subţiri,
Ochi rotunzi alene deschideai.
E mult de-atunci.
Dar când o-ntunecată-armonie năpădeşte
sufletul,
Răsări tu, albă, în priveliştea de toamnă a
prietenului.
CÂNTEC DE NOAPTE
Respiraţie a neclintirii. Sfinţenia-albastrului
Încremeneşte o faţă de fiară.
Puternică-n piatră-i tăcerea.
Masca unei păsări de noapte. Blând
triplul acord
Se stinge-ntr-un sunet. Mut, chipul tău, Elai,
Peste apa-albăstrie se-nclină.
O, voi, tăcute oglinzi ale-adevărului!
La tâmpla de fildeş a însinguratului
Apare răsfrângerea prăbuşiţilor îngeri.
BĂIATULUI ELIS
Elis, când cheamă mierla în neagra
pădure,
Atunci ţi-e sfârşitul.
Buzele tale sorb răcoarea izvorului albastru dintre stânci.
Lasă, dacă fruntea ta calm sângerează
Legende străvechi
Şi tâlcul sumbru al zborului de
păsări.
Tu însă umbli cu paşi molatici prin noaptea
Care atârnă bogată-n ciorchini purpurii
Şi braţele ţi le mişti mai frumos în albastru.
Răsună un mărăciniş
Unde-s lunarii tăi ochi.
O, Elis, de când
ai murit, ce-amar de vreme!
Ţi-e trupul hiacint
În care un pustnic îşi moaie degete de ceară.
Tăcerea noastră-i o peşteră neagră,
Din care câteodată iese o blândă
jivină
Şi-ncet îşi coboară pleoapele grele.
Pe tâmple îţi picură rouă neagră,
Ultimul aur de stele surpate.
PE LÂNGĂ MLAŞTINĂ
Drumeţ în vântul negru; lin susură stuful
uscat
În liniştea mlaştinii. Păsări sălbatice
Pe cer cenuşiu se urmează în stol;
Derivă peste sumbrele ape.
Vacarm. În coliba surpată
Putreziciunea se-nalţă cu negre aripi;
În vânt suspină mesteceni schilozi.
Seara în cârciuma stinsă. La-ntoarcere
Drumul se umple de blânda tristeţe a turmelor ce pasc,
Se lasă noaptea: sar broaşte din ape de-argint.
PRIBEAGUL
Pururi se sprijină noaptea albă de colină,
Unde plopul se-nalţă în sunete de-argint,
Unde sunt stele şi pietre.
În somn se bolteşte puntea peste torent,
Un chip mort îl urmăreşte pe băiat,
Secera lunii în râpă
trandafirie
Departe de păstori proslăviţi. Prin roca veche
Broasca-şi deschide ochi de cristal,
Se trezeşte vântul
înflorit, glasul păsării aievea celor morţi
Şi paşii lin înverzesc în pădure.
Jivinei şi pomului aducere-aminte. Trepte domoale de
muşchi;
Şi luna
Care, sclipind, se scufundă în apele triste.
El iară se-ntoarce şi umblă pe verdele mal,
Se leagănă pe-o neagră gondolă prin ruina oraşului.
GRODEK
Seara, de armele morţii răsună
Pădurile toamnei, câmpiile
de aur
Şi-albastrele lacuri, deasupra cărora soarele
Se rostogoleşte mai negru; noaptea cuprinde
Muribunzi luptători, tânguirea
sălbatică
A zdrobitelor guri.
Dar în linişte peste-ntinderea văii se strâng
Nori roşii în care domneşte un zeu mânios,
Sângele curs, răcoare de lună;
Duc toate drumurile în negru putregai.
Pe sub rămurişul de aur al nopţii şi-al stelelor
Se clatină umbra surorii prin crângul
tăcut
Şi salută duhurile eroilor, însângeratele
capete;
Slab printre trestii răsună sumbrele flaute-ale
toamnei.
O, doliu prea mândru!
altare de bronz!
Fierbintea flacără-a duhului azi o cumplită
Durere hrăneşte,
Nepoţii ce nu s-au născut.
