RAINER MARIA RILKE, ORFEU, ALCESTA

RAINER MARIA RILKE

POEME. POÈMES. POEMS

VERSURI

(4 decembrie 1875 – 29 decembrie 1926)

1923 – Duisener Elegien (Elegiile duineze)

 1923 – Sonette an Orpheus (Sonete către Orfeu)

 

PANTERA

Privirea ei de gratii atâta s-a lovit

încât în ea nimic nu mai păstrează.

Şi parcă mii de gratii tot trec necontenit

şi după gratii lumea încetează.

Al paşilor puternici mers mărunt

ce-ntr-un minuscul cerc se învârteşte

e ca un dans al forţei în jurul unui punct

în care-o ameţită voinţă s-odihneşte.

Dar vălul ochiului, din când în când,

se-nalţă. O imagine pătrunde,

prin liniştea-ncordată a trupului trecând,

şi piere-n golul inimii profunde.

Der Panther

Sein Blick ist vom Vorübergehn der Stäbe

so müd geworden, dass er nichts mehr hält.

Ihm ist, als ob es tausend Stäbe gäbe

und hinter tausend Stäben keine Welt.

Der weiche Gang geschmeidig starker Schritte,

der sich im allerkleinsten Kreise dreht,

ist wie ein Tanz von Kraft um eine Mitte,

in der betäubt ein großer Wille steht.

Nur manchmal schiebt der Vorhang der Pupille

sich lautlos auf -. Dann geht ein Bild hinein,

geht durch der Glieder angespannte Stille –

und hört im Herzen auf zu sein.

TOAMNĂ

Cad frunzele, cad de departe,

parcă s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;

cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu

de lângă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.

şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână

căderea asta nesfârşit de blând.

Autumn

The leaves are falling, falling as if from far up,
as if orchards were dying high in space.
Each leaf falls as if it were motioning "no."

And tonight the heavy earth is falling
away from all other stars in the loneliness.

We're all falling. This hand here is falling.
And look at the other one. It's in them all.

And yet there is Someone, whose hands
infinitely calm, holding up all this falling. 

LIVEZILE (XXIII)

Adesea papa cufundat în fast, –

om venerabil de altfel –

prin legea sacrului contrast

l-atrage chiar pe diavol lângă el.

Noi neglijăm şi nu vorbim deloc

despre acest mirabil echilibru;

ci, iată, sunt curenţi prin Tibru

şi orice joc îşi are-un contrajoc.

Şi-mi amintesc de când Rodin

mi-a spus în voce cu căneală

( plecam cu el spre Chartres, într-un tren )

că cea mai pură catedrală

are-un dispreţ în puru-i gen. 

ROZELE (XXIII)

Roză, floare-ntârziată, nopţi amare să te-aţină

prin lumina siderală, clară,

vei ghici tu, roză, oare, desfătarea mult deplină

a surorilor din fapt de vară?

Iată, zile după zile, te-am văzut şovăitoare

strânsă-n teaca ta ca-n chinga sorţii. 

Roză, care, din născare, în răspăr imiţi o stare-a

moleşelii şi a morţii.

Starea ta în inspicare ne va face cunoştinţă

cu amestecul ce se destramă,

cu acordul fără formă-ntre neant şi-ntre fiinţă

şi pe care nu-l luăm în seamă?

EXILAT ÎN MUNŢII DIN SUFLET

Exilat în munţii din suflet.

Priveşte acolo, ce mic,

priveşte: ultimul sat al cuvântului,

şi încă mai sus, mai mic, undeva,

cel din urmă sălaş de simţiri.

Le recunoşti tu oare? Exilat în munţii din suflet.

Roca de piatră sub mâinile tale.

Aici înfloreşte desigur ceva;

din abisul tăcut răsare iarba neştiutoare

şi înfloreşte cântând.

Dar învăţatul? Vai, cel ce-ncepuse să-nveţe

tace acum, exilat în munţii din suflet.

Acolo multe colindă-n deplină ştiinţă de sine,

jur împrejur multe sălbăticiuni adastă

şi trec. Şi marea pasăre se adăposteşte

rotindu-se-n jurul piscului neprihănitei renunţări.

Dar tu, mereu neadăpostit, aici,

în munţii din suflet... 

SONETELE CĂTRE ORFEU (I)

Un pom crescu. O, creştere curată!

Nalt arbore-n urechi! O, cântă-Orfeu!

Şi toate tac. Ci-n tăinuirea toată

nou prag, schimbări şi semn veneau mereu.

Jivini domoale se iveau prin clare

destinse crânguri din pătul şi rug;

şi s-a vădit că nu din vicleşug,

nici temeri lunecau aşa uşoare,

ci ascultând. Glas, răget, jind confuz

păreau scăzute-n pieptul lor. Şi unde

doar un bordei era, întru primire,

un biet bârlog de pofte peste fire,

cu stâlpii-n tremur ai intrăii scunde, –

tu le-ai nălţat un templu în auz.

         

SONETELE CĂTRE ORFEU (III)

Un zeu e-n stare. Însă spune-mi, cum

pe-un om prin strâmta liră-l va conduce?

I-e vrajbă firea. Templu la răscruce

de inimi n-are-Apollo nicidecum.

Nu-i râvnă, nici efort spre-atinsul ţel

un cânt, cum tu ne-nveţi. Ci fiinţare-i

cântarea. Zeului, uşoară pare-i.

Da noi, când suntem? Când întoarce el

fiinţei noastre astre, lună, ceaţă?

Nu, tinere, nu-i când iubeşti, chiar dacă

îţi creşte-n gură glasu-atunci, – învaţă

să uiţi, că l-ai rostit cândva. El seacă.

Alt suflu cere-adevăratul cânt.

Dor de neant. Respir în Domnul. Vânt.

ORFEU, EURIDICE, HERMES

Era-n ciudata sufletelor mină.

Şi ei mergeau ca vine de argint

în întuneric. Printre rădăcini,

sângele care curge-apoi în oameni

ţânea în umbră roşu ca porfirul.

Şi altceva nimic nu era roşu.

Stânci erau pe-acolo şi

păduri fără fiinţă. Şi poduri peste vid,

şi-o baltă mare, cenuşie, oarbă,

întinsă peste fundul ei adânc

ca peste-un peisaj un cer ploios.

Şi printre pajişti apăru, domoală

şi blândă, dunga albă-a unui drum,

asemeni unei lungi fâşii de pânză.

Şi-acuma ei veneau pe drumu-acela.

Întâi bărbatul zvelt în mantie-albastră,

privind, nerăbdător, tăcut, în zare;

şi pasul lui mânca în grabă drumul,

nemestecat, cu mari îmbucături;

şi mâinile îi atârnau, închise

şi grele, dintre faldurile hainei

şi nu mai cunoştea uşoara liră

crescută-n mâna stângă ca un lujer

de trandafiri pe-o creangă de măslin.

Şi simţurile-i parcă se-nvrăjbeau:

pe când privirea-n faţă ca un câine

fugea, se întorcea şi iar pleca,

oprindu-se s-aştepte la prima cotitură,

ca un miros auzul îi rămânea în urmă.

I se părea de multe ori c-ajunge

până la mersul celorlalţi doi, care

veneau urcând suişul după el.

Apoi ştia din nou că-i doar ecoul

paşilor lui şi fâlfâirea hainei.

El însă îşi spunea că vin şi ei;

spunea cu voce tare şi-şi asculta ecoul.

Da, vin şi ei (numai să fie doi!),

dar merg cumplit de-ncet. Dacă i-ar fi

îngăduit măcar o dată să-ntoarne capul

(şi dacă o privire-n urmă n-ar strica

tot ce de-abia a fost înfăptuit)

el i-ar vedea pe ceilalţi doi cum vin

atât de-ncet şi de tăcut în urmă:

Zeul călătoriei şi-al soliei,

cu pălăria peste ochii limpezi,

purtându-şi varga-n mâna dreaptă-ntinsă

şi fâlfâind din gleznele cu aripi;

iar lângă el, ţinând-o cu mâna stângă, ea.

Ea care-atât de mult a fost iubită 

încât de dragul ei a izvorât

mai multă tânguire dintr-o liră

decât vreodată dintr-o bocitoare;

atât de multă-ncât s-a zămislit

o-ntreagă lume-a tânguirii, unde

au fost create toate din nou: pădure, vale,

câmp, drum şi sat şi râu şi vietate;

şi peste-această lume de tânguiri, la fel

ca peste celălalt pământ, un soare

şi-un paşnic cer cu stele atârna,

un cer de tânguire cu stelele sluţite:

– şi totul pentru ea cea multiubită.

Acum mergea, de zeu călăuzită,

cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,

şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.

Şi era singură-n ea însăşi;

şi, plină parcă de-o nădejde-naltă,

nu se gândea nici la bărbatul care

mergea în faţa ei şi nici la drumul

care urca spre viaţă şi lumină.

Şi singură-n ea însăşi era. Şi moartea ei

o împlinea ca un belşug.

Ca fructul de dulceaţă şi-ntuneric

era şi ea de vasta-i moarte plină,

atât de nouă-ncât nu pricepea.

O-nvăluia o feciorie nouă;

şi sexul ei era închis, asemeni

c-o floare tânără când vine seara;

şi-atât era de dezobişnuită

de-mpresurare mâna ei, încât

până şi-atingerea atât de lină

a sprintenului zeu o supăra

ca o mişcare prea familiară.

Nu mai era acum femeia-aceea blondă

care de-atâtea ori cântase-n versul

poetului, nu mai era mireasma

patului larg, nici avuţia

bărbatului nu mai era.

Se destrămase ca un păr bogat,

ca o căzută ploaie se surpase,

ca o merinde-n sute de fărâme!

Era chiar de pe-acuma rădăcină.

Şi când deodată zeul o opri

şi cu durere mare în glasul lui îi spuse:

,,A-ntors capul”, nu-nţelese

nimic şi întrebă în şoaptă: ,,Cine?”

Şi-acum, departe-n faţa luminoasei

ieşiri, sta cineva al cărui chip

nu se putea cunoaşte. Sta privind

cum pe-o potecă albă printre pajişti

zeul soliei, cu priviri mâhnite,

se înturna urmând pe-aceea care

chiar şi pornise înapoi la drum,

cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,

şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.

ALCESTA

Şi iată că deodată între ei

soseşte vestitorul, aruncat

în clocotul ospăţului de nuntă

ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient.

Cei care beau acolo n-au simţit

că zeul a intrat pe-ascuns strângându-şi

ca pe-o hlamidă udă de ploaie zeitatea.

S-ar fi părut că-i unul dintre dânşii.

Deodată însă-un oaspete văzu

pe tânărul stăpîân al casei cum

în capul mesei nu mai stă, ci este

smuls parcă-n sus şi oglindind în toată

fiinţa lui ceva străin, cumplit.

Apoi amestecul se limpezi

şi s-a făcut tăcere; doar la fund

a mai rămas o drojdie de zgomot

şi-un strat de bâlbâială tulbure,

ce mirosea urât a râs stricat.

Şi-atunci au cunoscut pe zveltul zeu,

şi cum stătea, plin de solie-adâncă,

nendurător – aproape-au şi-nţeles.

Şi totuşi, când s-a auzit ce este

a fost mai mult decât o ştire,- a fost

ceva de neînchipuit. Admet

va trebui să moară. Când? Acum.

El însă cupa spaimei lui şi-o sparse

şi dintre cioburi mâinile-ntinzând

a început cu zeul târguiala.

Doar câţiva ani, un an măcar, un an,

câteva luni, sau săptămâni, sau zile,

ah! zile nu, doar nopţi, o noapte numai,

o noapte, noaptea asta, numai asta.

La toate zeul răspundea că nu.

Şi-atunci Admet a dat un ţipăt lung

şi n-a mai contenit, ţipând mereu

ca muma lui atunci când l-a născut.

Şi iată chiar că muma lui, bătrână,

veni spre el, şi tatăl lui bătrân,

şi amândoi bătrâni şi veştejiţi

stăteau acum uimiţi în preajma lui;

iar el când i-a văzut atât de-aproape,

ca niciodată, s-a oprit şi-apoi

şi-a frânt deodată glasu-n plâns şi-a spus:

Tată, ţii tu aşa de mult la ce-a rămas,

la drojdia asta ce nu poţi s-o înghiţi?

Mai bine-azvârle-o jos. Iar tu, bătrâno,

matroană, ce rost mai ai când ţi-ai născut copiii?

Şi pe-amândoi îi prinse dintr-o dată

ca două vite de jertfit. Dar iată

că repede-i lăsă şi-i dete-n lături;

parcă lovit de-un gând şi strălucind

la faţă, strigă: Creon, Creon!

Atâta doar, doar numele acesta.

Dar pe figura lui stătea alt chip,

pe care nu-l spunea, chip fără nume,

în aşteptare, îndreptat fierbinte

spre tânărul prieten ce şedea

în faţa lui la cellalt cap al mesei.

Bătrânii (se citea pe faţa lui),

vezi tu, nu-s buni pentru răscumpărare,

sunt prăpădiţi şi slabi, n-au nici un preţ;

tu însă, tu, cu frumuseţea ta...

Deodată însă el nu-şi mai văzu

prietenul. Rămase-n urmă-acesta,

şi-acum spre dânsul ea venea, chiar ea,

parcă mai mică decât o ştia,

uşoară, tristă-n haina de mireasă.

Ceilalţi cu toţii sunt doar calea ei

pe care ea păşeşte: (în curând

va fi aici în braţele lui, care

îndurerate se deschid). Şi iată

că ea porneşte vorba; nu cu dânsul.

Vorbeşte-acum cu zeul şi zeul o ascultă,

şi toţi abia în zeu aud ce spune:

,,Răscumpărarea pentru el nu poate

să fie nimeni. Eu pot să-l răscumpăr.

Eu pot să trec în locul lui. Nu-i nimeni

la capăt cum sunt eu. Ce-mi mai rămâne

din tot ce-am fost? Nu ţi-a spus oare ea

care-ţi aduse veştile că patul

ce-aşteaptă dincolo e sub pământ?

Rămas bun mi-am luat. Şi înc-o dată

rămas bun şi iarăşi rămas bun.

Mai mult nu poate-un muritor să ia.

De asta am venit, ca tot ce este

sub dânsul îngropat, sub cel ce-acum

e soţul meu, să piară, să se piardă.

Ia-mă cu tine. Mor în locul lui.”

Şi-aşa cum vântul saltă peste mare,

aproape ca pe-o moartă-o duse el,

de soţul ei departe, într-o clipă,

dar hărăzindu-i lui c-un semn ascuns

o însutită viaţă pământească.

Admet spre ei se năpusti-ntinzind

buimace mâini, ca-n vis. Dar ei erau

acum la uşă unde, tânguioase,

femeile se-ngrămădeau. Văzu

cum fata către el s-a-ntors, c-un zâmbet

pe faţă luminos ca o speranţă

ce-aproape că era făgăduinţa

că din adânca moarte va veni

spre el cel viu… Şi el atunci,

cu mâinile acoperindu-şi faţa,

a-ngenuncheat, nevrând să mai zărească

nimica, după zâmbetul acela.

ELEGIA ÎNTÂI

(FRAGMENT)

Fireşte, e ciudat să nu mai locuieşti pe pământ,

deprinderi abia dobândite să le pui deoparte,

să nu mai dai înţelesul viitorului omenesc trandafirilor

şi altor lucruri, ce-s făgăduinţă bogată,

fiecare în felul său;

tot ce ai fost în nesfârşit sfielnice mâini, să nu mai fii,

şi chiar propriul tău nume să-l lepezi

ca pe o jucărie stricată.

Ciudat, să nu-ţi doreşti mai departe

dorinţele. Ciudat, să vezi cum tot ce se înmănunchia

flutură risipit în spaţiu.

Iar fiinţarea în moarte e grea.

Mult trebuie să înveţi din nou

înainte de-a fi în stare, pe-ncetul, să simţi

o fărâmă de veşnicie.

Din parte-le, cei vii greşesc cu toţii întru aceea

că osebesc prea mult. Îngerii (se spune) de multe ori

nu ştiu de colindă printre făpturile celor vii

sau printre morţi.Veşnicul fluviu, necontenit,

duce-n vâltoare cu sine

prin cele două tărâmuri, vârstele toate,

copleşindu-le glasul în amândouă.

Elegy I

Of course, it is strange to inhabit the earth no longer,
to no longer use skills on had barely time to acquire;
not to observe roses and other things that promised
so much in terms of a human future, no longer
to be what one was in infinitely anxious hands;
to even discard one's own name as easily as a child
abandons a broken toy.
Strange, not to desire to continue wishing one's wishes.
Strange to notice all that was related, fluttering
so loosely in space. And being dead is hard work
and full of retrieving before one can gradually feel a
trace of eternity. -Yes, but the liviing make
the mistake of drawing too sharp a distinction.
Angels (they say) are often unable to distinguish
between moving among the living or the dead.
The eternal torrent whirls all ages along with it,
through both realms forever, and their voices are lost in
its thunderous roar.

ELEGIA A OPTA

(FRAGMENT)

Făptura, cu toţi ochii ei,

vede Largul. Doar ochii noştri sunt

ca şi întorşi şi-n juru-i aşezaţi în întregime,

curse pândind ivirea ei slobodă.

Afară ce viază, citim doar după chipul

necuvântătoarelor; căci chiar din pragul vieţii

sucim de-a-ndăratelea pruncul şi-l silim

să vadă întruchipări, îndărăt, nu Largul, care-i

întipărit atât de adânc pe chipul animalului.

Liber de moarte.

Noi, doar pe ea o vedem; neînlănţuitei sălbăticiuni

îi stă pieirea pururi în urmă,

iar înainte-i îl are pe Domnul, şi colindă,

în veşnicie colindă, aidoma izvoarelor.

Niciodată nu ni se-ntinde, nici o singură zi,

spaţiul cel pur dinainte, în care florile

se deschid nemărginit. E numai lume necontenit

şi nicicând Fără-de-nu-niciundele:

Neîntinatul, Nestrăjuitul, pe care-l respiri

şi-l ştii nesfârşit şi nu-l râvneşti. Ca prunc

cât unul se pierde într-însul, tăcut,

şi e zguduit. Ori altul moare şi este.

Fiindcă în tinda morţii nu mai zăreşti moartea

şi-ţi pironeşti căutarea-n afară, în felul poate,

de nepreţuit, al necuvântătorului

 

ELEGIA A NOUA

(FRAGMENT)

Pământule, oare nu asta e voia ta: nevăzut

în noi să renaşti? – nu-i oare visul tău

cândva să ajungi nevăzut? – Pământule! nevăzut!

Ce alt, dacă nu preschimbarea, e arzătoarea-ţi menire?

Pământule, dragule, eu o voiesc. O, crede-mă,

nu-s de folos toate primăverile tale

pentru a mă câştiga –, una,

ah, una singură e sângelui chiar prea mult.

De nespus m-am alipit de tine din adânci depărtări.

Totdeauna dreptatea a fost de partea ta, şi harul tău

e moartea cea bună.

Iată, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria şi nici viitorul

nu se împuţinează… Viaţa, nemăsurat,

îmi irumpe în inimă.