ŞTEFAN DINCESCU: MIRCEA CIOBANU, LECTURI

MIRCEA CIOBANU

INTERPRETAT DE ŞTEFAN DINCESCU

Mircea Ciobanu

SIMBOLISTICA SPAŢIULUI IMAGINAR

1. FIGURILE SPAŢIULUI CONCENTRAŢIONAR

Figurile spaţiului concentraţionar, în poezia lui Mircea Ciobanu, sînt groapa, strîmtoarea şi ocna. „Cel mai drept dintre noi”, hăituit de sangvinari, se prăbuşeşte într-o groapă, într-o „pîlnie cu maluri”; cu ochii bulbucaţi de spaimă („de unde chem pupila stă cît ochiul” – „Cum negura”), neacceptînd să abandoneze scutul, obiect atît al ofensivei, cît şi al defensivei, integrabil în simbolismul instrumental din Patimile alături de armură, platoşă, zale, spadă, lance, suliţă, lanţ şi verigă, neprihănit cavaler repudiat şi de către zei, şi de către fraţi, ascultă foşgăiala sicarilor, a profesioniştilor torţionari, zeloşii agenţi ai absconsului autocrat ubicuu, orientîndu-şi discursul către un destinatar intern („soră mare”), semn al izolării sale vorace: „Da, sus pe maluri se aud potcoave, / de ieri le-aud ocolul, soră mare, / şi-o latură de scut mi-apasă şoldul: / de unde chem pupila stă cît ochiul – / şi ce nu văd urăsc, şi ce nu-mi cade / sub degete m-acoperă cu scrumul.” („Cum negura”) În ţara spînzuraţilor, a lapidaţilor şi a imolaţilor, în ţara decapitaţilor  şi a zdrobiţilor cu roata,  în ţara ocnelor cu robi, poetul („tras pe roată / din creştet pînă-n tălpi, sub hula ploii” – „Ninsori de sare”), conştiinţă incendiară, se racordează la martiriul naţiei, calvarul individual edulcorîndu-se prin topire în magma calvarului colectiv: „Ninsori de sare, vinete ninsori, / voi nori fierbinţi şi viscole de sare, / sudori uscate voi, ale mulţimii / de robi, în şir, care plutesc deasupra / lichidelor saline, voi vîrtejuri / suflînd pe gura ocnelor duhoarea / şi pulberea tavanelor surpate, / cristale voi, topiţi-vă în rană, / plutiţi cu lavă prin rugina vie / a sîngelui, urniţi la vale sloiuri, / spălaţi cu foc aceste oase prinse / la capete în sunete de calcar, / în somn să nu mai spun că, tras pe roată / din creştet pînă-n tălpi, sub hula ploii, / dau morţii zeciuiala de-ntuneric.” („Ninsori de sare”) Cei ce ne descăpăţînează libertatea („Mîna maimarelui taie cu torţa cuvinte, / scrie-n văzduhuri poruncile fumului roşu, / mîna maimarelui, arsă, arată spre lanuri” – „Laudă”), istoria ne-o confirmă, niciodată nu-şi desăvîrşesc destrucţiunea; dacă trupul în captivitate se expune tuturor primejdiilor şi schingiuirilor greu imaginabile, spiritul reuşeşte să îşi conserve rezervele sale de nativă luminiscenţă protectoare; zidurile oricărui Gulag: „strîmtoarea cu prinşii” se fisurează, se erodează, pulverizîndu-se în cele din urmă, iar vocile rezistenţei, ale ripostei („desimea / celor ce cad în capcană cîntînd despre ruguri”) fraternizează pregătind dezgheţul: „Torţe la şir, aplecate-n strîmtoarea cu prinşii, / noaptea o-ncumpănă. Clară, treimea răşinii / satură flacăra, flacăra bate pe clinuri, / urne pe clinuri sfărîm şi uleiul din urne / fierbe lumină şi miruie gresii la vale. / Laudă oaselor, varului lor şi cenuşii, / laudă-nvinşilor, rugului lor  şi desimii / celor ce cad în capcană cîntînd despre ruguri, / celor ce intră în armură cum intră-n capcană.” („Laudă”) Poetul Mircea Ciobanu, prin Patimile sale,  ne convinge că „a intrat de mult, cu o anume, particulară, potrivire, într-un fenomen de rezonanţă  cu acest destin, cu această stare de martiriu”; eul poetic „alunecă de la sine,  cu o anumită rîvnă, în pielea acestor fii ai suferinţei. Simte ca ei, pătimeşte, muceniceşte ca ei, trăieşte hipertrofic, halucinant, starea fiinţării lor printr-o transfuzie de suferinţă” (Eugen Negrici, Introducere în poezia contemporană, p. 15). Identificîndu-se rezolut cu însuşi Regele micilor regi, poetul retează ispitele Diavolului, refuzînd, aidoma Lui, aflat în pustie, să-şi exercite orgolios, demonstrativ, la comandă, vocaţia metamorfozării obiectelor, a pietrelor în pîine, a apei în untdelemn („1. Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.  2. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămînzit.   3. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pîini. 4. Iar El, răspunzînd, a zis: Scris este: «Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dmunezeu.»” – Biblia sau Sfînta Scriptură, p. 1099): „Şi prins în furci de-aş fi, şi dus pe deal / prin flancuri oarbe, şi străpuns ca roata / în miezul ei de spiţe ucigaşe / (să mă ridic, să aflu cum se-nvîrte / în jurul meu şi-al inimii lumina / sub care sînt) – dar nu voi porunci / acestor pietre-n pîine să se schimbe, nici apelor în dulce untdelemn.” („Trimisule”) Diavolul lui Mircea Ciobanu este Autocratul? Patimile sale „îngînă clipa cea grea a îndoielii din vinerea mare” (Eugen Negrici, Op. cit., p. 158)? Vorbele poetului „par a nu avea adresă sau se prefac a fi întoarse, îndărătnic, înăuntru şi, prin însăşi această neputinţă de a articula o dojană, ca şi prin dorinţa celui ce monologhează de a pieri mai curînd, decît de a găsi cuiva o vină, ele devin, de fapt, un re­proş cu gura strînsă, reproşul tăcut, copleşitor al marilor împătimiţi, superiori, precum Iov, propriului lor destin”, Vă spune Eugen Negrici (Op. cit., 

p. 157), dar eu, Ştefan Dincescu, Vă zic Vouă: vorbele poetului nu par fără adresă, nu se prefac 
a se închide în ele, ci se constituie în rechizitoriu, Mircea Ciobanu acuzînd prin lauda victimei,

a inobedientului ţipînd, sub tortură, cu sînge bolborosindu-i în ţipăt, fiindcă omul lui Mircea Ciobanu este descendentul Maicii Lot: „Torţe la şir, aplecate-n strîmtoarea cu prinşii, / Noaptea o-ncumpănă. Clară, treimea răşinii / Satură flacăra, flacăra bate pe clinuri, / Urne pe clinuri sfărîm şi uleiul din urne / Fierbe lumină şi miruie gresii la vale. / Laudă oaselor, varului lor 
şi cenuşii, / laudă-nvinşilor, rugului lor şi desimii / celor ce cad în capcană cîntînd despre ruguri, / celor ce intră-n armură cum intră-n capcană.” („Laudă”) Acuzîndu-l pe Ahab în casa lui Ahab („Ştiu că e frig şi c-am fost, / sub Ahab, vinovat de trufie. / De mînia lui, ah, n-am cîntat, / de tristeţea lui n-am scris o vorbă.” – „Vîntul Ahab”), poetul Mircea Ciobanu nu putea să nu intre în armură, chiar dacă armura („limbajul ocult”) Era o capcană („Iată deci că scriitorul foloseşte atît de bine starea semisimbolică a cuvintelor limbii [după secole de cultură], le împleteşte cu atîta pricepere o reţea de sunete invizibile încît expresia poetică devine un ciudat instrument vibratil care, în oricare loc ar fi atins, produce un răsunet aluziv, asupritor. Nu mai e nevoie să precizăm în ce cheie lucrează acest in­strument complex de încifrare. Faldurile limbajului ocult împiedică funcţionarea prea eficace, în felul soneriilor de avertizare, a sistemului relelor prevestiri, temperează, adică, descifrarea semnelor primej­diei, dar potenţează prin chiar acest fapt aluzia la ea, transformînd-o în conţinutul difuz  al unei des­tăinuiri grave. Pentru că senzaţia unui pericol ine­vitabil răzbate de peste tot din aceste texte, cititorul nu se poate opri să nu se întrebe cărui factor alienant şi cărei hotărîri nefaste li se datorează această iminenţă anunţată  printr-un cod misterios, ce a dus la starea de dizgraţie a lumii, şi de ce strigă în de­şert cel ce strigă «după reazim deasupra cuptorului veşnic».” – Eugen Negrici, Op. cit., p. 170); ceea ce îl determină pe Mircea Ciobanu să-şi închidă limbajul poetic este prezenţa „vărsătorului de sînge”, a sicarului, geamănul homicidului Ahab, în vremea căruia dat i-a fost scriitorului să îşi elaboreze opera („Am fost poet în vremea lui Ahab. / Vîntul trecea pe deasupra, / îmbătrînind tot mai puţine cuvinte spuneam. / Stam între dune, scriam pe nisip /  doar pentru vînt, pentru limba şi rariţa lui / neştiutoare de semne. // Vîntul Ahab se numea.” – „Vîntul Ahab”); deşi ştie că „voi plăti de trei ori / şi-n cele din urmă cu capul”,  Mircea Ciobanu, asemenea tuturor fiilor Maicii Lot, cade mereu în păcatul de-a nu-şi zăvorî gura, întrucît, asemenea lui Chifa, apostolul Petru, „dacă-mi pierd dibăcia nu pier numai eu, / îmi piere şi toată prăsila”. Care să fie această dibăcie a lui? Dibăcia poetului Mircea Ciobanu rezidă în vocaţia întemeierii unui stil amfibologic, la care, după anul 1990, n-a renunţat întregindu-şi Cartea despre „omul şi cursele lui ucigaşe”, despre „omul şi carcera lui, şi cătuşele lui”, despre „omul şi roţile lui zdrobitoare” („Noaptea”, IV), fiindcă „Altul ascultă de legile fricii”, nu el: „Cînd noaptea, încet, se ridică spre tine, ca apa, / şi-odată cu ea ţi se pare că bate la uşile tale / şi vărsătorul de sînge. Şi cînd / se-ntîmplă s-auzi numai tu că femeile tac, / se-ascund în argèle şi tac, şi-n tăcere, cu fălcile strînse, / torc pe de-a rîndul, şi ţes, şi croiesc din lăsatul / serii şi pînă la zori / cămaşă de in pentru tînăra ciumă. / Cînd intri-n păcat, şi de bine ce-a fost în cămările lui, / zvîrli-n aer cu banul şi-adaugi în gînd: «Înc-o dată, / deşi voi plăti de trei ori / şi-n cele din urmă cu capul». Cînd cade / frica pe tine, din scurt, ca năvodul / săracului Chifa, / cel care zice: «N-am vreme să-mi fac / unealtă cu ochiuri mai multe, / dar dacă-mi pierd dibăcia nu pier numai eu, / îmi piere şi toată prăsila». Cînd cerul  se umple / cu trăsnete reci şi lumina de fulger / ţi-arată-ntr-o singură clipă / tot ce-ai fi vrut  să priveşti într-o viaţă / lungă de om – / spune cu toată puterea: // «Eu nu sînt acesta. / Spre altul, încet, despre care-au crezut că sînt eu, / se ridică-ntunericul. / Eu sînt copilul desculţ care-aleargă / tocmai acum pe o şină de cale ferată, / singur aleargă, cu braţele-n cumpănă, soarele / bate cu foc din traversă-n traversă – şi-ncinse / gudroanele pîlpîie-n aer». Şi spune cu toată puterea: // «Eu nu sînt acesta. / Altul ascultă de legile fricii. / Eu sînt străinul acela / care-a picat de la drum ca să spulbere-n vîntul / numit Frunzăraticul Mare, / recele vînt Frunzăraticul Mare, / cenuşa stăpînului său.» Şi spune cu toată puterea: // «Eu nu sînt acesta. / Eu sînt cel care cîntă pe uliţă: / ierburi de hrană şi ierburi de moarte, / ierburi de leac! Dar cuvîntul pe care / nimeni nu l-a ţinut / pînă astăzi în gură, ca şarpele oul, / numai eu l-am aflat. / Dacă-l ştiti, dacă-l ştiţi, dacă-l ştiţi, / scrieţi-l voi pe o spată de gresie verde, / aşezaţi voi călcîiul pe locul umbrit unde vîna de apă / stă gata să crape – acum apăsaţi».” („Celălalt”)

2. FIGURILE SPAŢIULUI ASCENSIONAL- DESCENSIV 

În poezia lui Mircea Ciobanu ni se vorbeşte despre turnuri şi despre scări, despre visele şi despre spaimele căderii în spaţiul leviatanic („teama de gol are basmele ei şi poemele ei, / amintiri dătătoare de friguri şi vise urîte” – „Celălalt”), ale cărui trei figuri – prăpăstii, văi şi rîpe –  exercită o insidioasă atracţie asupra eului poetic: „Urci în veşmintele tale de zi / şi cu armele tale / scara din turn – şi deodată, / treapta în care-ai crezut ţi se rupe sub talpă. / Cazi –  într-un gol ca de rîpă –, / şi sunetul greu al căderii se-amînă mereu, / ca şi ţipătul fricii. / Visul acesta te mîntuie seară de seară, / el de la sine te-ntoarce din somn, ca din moarte. / Spui, amintindu-ţi-l: – Iar l-am visat –, / şi te ştergi de sudoare, / cît despre inimă – / tremură-n ea o aripă de fluture, ruptă.” („Noaptea”, III) Ideea contactului originar dintre Cer şi Pămînt, a reinstaurării unităţii primordiale dintre cele două stihii (Aerul, Pămîntul) funcţionează şi în poezia lui Mircea Ciobanu, fiind decelabilă printr-o lectură focalizată pe identitatea fragmentului („şi bolnav m-aplec / sub cerul care-a fost pămînt” – „Trei cîntece”, I). Turnurile simbolice, prelungindu-se în pămînt, toate avînd o „parte subterană marcată printr-un blocaj sau printr-un puţ central adînc” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, III, p. 393), înverigă trei lumi: Cerul, Pămîntul  şi Tărîmul subpămîntean. Mircea Ciobanu vehiculează imaginea turnului simbolic; îngerul – astăzi „numără treptele”, astăzi „nu-şi mai aduce aminte / cîte au fost la suire”! – coboară pe treptele scării, de vreme ce „urcuşul trebuie să fie urmat de o coborîre; se urcă deci, pe de-o parte, treptele care sînt nişte «ştiinţe», adică grade ale cunoaşterii corespunzînd realizării a tot atîtor stări,  şi se coboară, de altă parte, pe trepte care sînt nişte «virtuţi», adică roadele aceloraşi grade  ale cunoaşterii aplicate nivelurilor lor respective” (René Guénon, Simboluri ale ştiinţei sacre,  p. 331); în Tărîmul subpămîntean se coboară printr-o fîntînă cu „veştede ape”;  îngerii reprezintă „stările superioare ale fiinţei”, cărora „le corespund, în special, treptele, ceea ce se explică prin faptul că scara trebuie considerată ca sprijinită de pămînt, cu alt cuvinte, pentru noi, lumea noastră constituie în mod necesar «suportul» de la care trebuie să înceapă efectuarea ascensiunii (René Guénon, Op. cit., p. 330); scara este „un fel de «punte» verticală care se înalţă traversînd toate lumile şi care permite parcurgerea întregii ierarhii, din treaptă în treaptă; şi, în ace­laşi timp, treptele reprezintă înseşi lumile, adică diferitele niveluri sau grade ale Existenţei universale” (René Guénon, Op. cit., p. 329). Poetul şi alchimistul sînt doi simbionţi; actul 

de creaţie poetică şi actul de creaţie alchimică sînt,  în gîndirea lui Mircea Ciobanu, indisociabile, iar turnul, scările şi treptele au statut de constituenţi ai unui instrumentar indispensabil în centrul căruia se plasează athanorul a cărui prezenţă o semnalează cele trei figuri, prăpăstii, văi şi rîpe: „Turnul se ştie-n declin; la-mbinările arse, / scara se-nşiră; pe scară, hrănit cu-ntuneric, / îngerul numără treptele – nu-şi mai aduce aminte / cîte au fost la suire: cînd una-i dă reazim / cealaltă întîrzie, talpa o-ngaimă cu teamă. / Mîine aceluiaşi loc va rămîne ostatec; / noaptea în zori aşteptînd şi lumina-n lumină, / treptei din urmă căderea va sta să-i asculte. / Păsări cu oase de lemn s-au desprins – îşi răspunde; / fîlfîie liber şi vremuri străbat înspre mîlul / unei fîntîni care însăşi coboară-n adîncuri; / păsări bătrîne de-acum o tăcere măsoară / frica de gol şi dau birul în veştede ape, / sunet de sunet legînd cu adaos de sunet.” („Ostatec”) Scările, „simbol ascensional clasic”, dacă se înalţă „spre cer, e vorba de cunoaşterea lumii aparente sau divine”, iar dacă se îndreaptă „spre adîncuri, este vorba despre ştiinţa ocultă şi despre profunzimile inconştientului” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit., III, p. 202). Scăra afirmă sinergia ascensiunii şi descensiunii; la capătul superior se deschide Cerul, la capătul inferior se deschide Tărîmul subteran avînd succedanee valea, rîpa, prăpastia; străbaterea scării provoacă teamă, chiar angoasă; poetul bîjbîie într-un cleios întuneric sepulcral, se scaldă în sudorile spaimelor,  dar murmură, avansînd spre lumină, lauda mîinii care scrie („Deci: scrii pe-ntuneric –  / mîna se-mpiedică, mîna alunecă, mîna, / oarbă cum este, îşi pierde încrederea-n degete, / nu se mai sprijină-n ele. / – Nu se-nţelege nimic! spune glasul stăpînului, / tot ce scrii  se deşiră, ochii tăi sînt / mult prea departe de muncile mîinii, / totuşi, prietene, pune silinţă şi-n fapta aceasta.”), deşi  zadarnică(?) rămîne jertfa acesteia („Departe, la marginea însăşi a nopţii / se-mpiedică mîna ta dreaptă; / dacă se-mpiedică, nimeni n-o vede, / dacă alunecă, nimeni n-o sprijină; / mîna singură scrie: acum un cuvînt, ca să-l uite / pe cel dinainte – / nici tu nu-l citeşti, nici altuia, mîine, nu-i va fi de folos.”), căci uşile, adică îngerii, pe care şi le creează poetul deschid, unul după altul, cîte un nou „gol de prăpastie” („Chiar dacă am presupune că scara se prelungeşte subteran, pentru a cuprinde totalitatea lumilor, aşa cum trebuie să o facă în realitate, partea sa inferioară ar fi în orice caz invizibilă, aşa cum este, pentru fiinţele ajunse într-o «peşteră» situată

la un anumit nivel, întreaga parte a arborelui central care se întinde dedesubtul acesteia; altfel spus, treptele inferioare fiind deja parcurse, ele nu mai trebuie luate în considerare în ceea ce priveşte realizarea ulterioară a fiinţei, în care nu mai putea interveni decît parcurgerea treptelor superioare.” – René Guénon, Op. cit., p. 330); eul creator mărturiseşte experienţa scării spiroidale („tu însuţi, cîndva, ai văzut în Colchida o scară / lucrată într-adins cu ocoluri şi multe / liniştitoare meandre”) despre care sîntem informaţi că „în acest caz este vorba despre  o ascensiune mai puţin directă, pentru că, în loc să fie îndeplinită vertical de-a lungul axei,  se săvîrşeşte urmînd traiectul ocolit al unei elice care se învîrteşte în jurul acestei axe, aşa încît procesul său apare mai degrabă ca «peri­feric» decît «central»”, dar consecinţele scării spiralate sînt aceleaşi, fiindcă „este vorba întotdeauna de un urcuş care traversează ierarhia stărilor fiinţei, spiralele succesive ale elicei fiind, aşa cum am explicat mai  pe larg în altă parte, o reprezentare exactă a gradelor Existenţei universale” (René Guénon, Op. cit., p. 331): „Te-am auzit ieri vorbind cu privire la scări / în timp ce lumina lucra / puţina ei umbră / chiar la picioarele tale: din răsputeri, în amiază, / chiar la picioarele tale. // Sînt legi ale scării – / pe cele de vreme cu soare le ştii / dintr-un cuvînt înainte al Cărţii despre amiază. / Ce poţi să-mi spui pe deasupra? / Cum se cuvine să număr / – acum, că se face-ntuneric – / treptele-acestea pe care încă le văd? / Ce legi ale scării s-au scris pentru vreme de noapte? // Scrie-le tu – şi va fi ca şi cum ţi s-ar da să le scrii pe-ntuneric. / Sînt zile de iarnă cînd pînă s-aprinzi / un capăt albastru de flacără, / s-a şi făcut întuneric; / ştii, aşadar, ce înseamnă să stai neclintit pe-ntuneric, / nu ştii, în schimb, ce înseamnă s-auzi prin desimile beznei / glasul stăpînului, nendurător, poruncindu-ţi / să scrii de-ntîmplările naşterii tale ceea ce nimeni / n-ar trebui să citească. Deci: scrii pe-ntuneric – / mîna se-mpiedică, mîna alunecă, mîna, / oarbă cum este, îşi pierde încrederea-n degete, / nu se mai sprijină-n ele. / – Nu se-nţelege nimic! spune glasul stăpînului, / tot ce scrii se deşiră, ochii tăi sînt / mult prea departe de muncile mîinii, / totuşi, prietene, pune silinţă şi-n fapta aceasta. // N-ai coborît niciodată o scară pe vreme de noapte? / Adu-ţi aminte cum pasul se-mpiedică, / adu-ţi aminte cum şovăie. / La ce depărtare se află / treapta ce vine de treapta pe care, / plin de sudoare cum eşti, te mai bizui? // Încă nu ştii să răspunzi – şi cu toate acestea cobori, / cu dreapta te ştergi de sudoare, cu stînga / strîngi balustrada, udă şi ea de sudoare; / teama de gol născoceşte istorii cu turnuri înalte, cu trepte / smulse anume de-o mînă dibace, / spui în gînd un poem strălucit despre treapta aceea vicleană / – altminteri treaptă ca oricare alta: / «o calci fără grijă şi scapi împreună cu ea / într-un gol vuitor şi nu tocmai fără de capăt», // tu însuţi, cîndva, ai văzut în Colchida o scară /

lucrată într-adins cu ocoluri şi multe / liniştitoare meandre, / scara dă spre o uşă tăiată în zid cu pricepere, / doar s-o deschizi şi să ieşi în bătaia / luminii de-afară – ah, dar afară / nu ţi se-aşterne pămîntul sub tălpi, nici sub umbra arbuştilor / tineri nu intri: afară te-ntîmpină / udă, suflarea de jos / a unui gol de prăpastie – / teama de gol are basmele ei şi poemele ei, / amintiri dătătoare de friguri şi vise urîte – şi, totuşi, / nu încetezi să cobori, / pui silinţă şi-n fapta aceasta nocturnă, // dar fapta aceasta nu e dovada prudenţei, ci semnul / neîndoios al supunerii, de vreme ce gîndul / că pînă la ziuă nu-i veacul / nu-ţi trece prin minte. Astfel încît nici n-aştepţi / zorii, deşi înţelept ar fi fost să-i aştepţi / stînd pe o treaptă, şi ea cucerită din greu, / ghemuit, cu genunchii la gură. Cobori – / dai seama de tine în felul / celui ce scrie în beznă. Departe, la marginea însăşi a nopţii / se-mpiedică mîna ta dreaptă; / dacă se-mpiedică, nimeni n-o vede, / dacă alunecă, nimeni n-o sprijină; / mîna singură scrie: acum un cuvînt, ca să-l uite / pe cel dinainte – / nici tu nu-l citeşti, nici altuia, mîine, / nu-i va fi de folos. Prin urmare, cu bine.” („Scara”) Căderea şi zborul, insist, nu se repudiază niciodată; căderea înseamnă şi ascensiune, zborul înseamnă şi descensiune, ambele dezvoltîndu-se ambivalent – sub semnul primejdiei destructoare, sub semnul zidirii  de sine – fiinţa poetului rotunjindu-ne pe axa verticalităţii,  iar verticalitatea, potrivit lui Bachelard, este „linia calitativului şi a elevaţiei”; substituind căderea – zbor prin călătorie, identificăm ţinta fiinţei: al şaptelea Cer.  Scara iniţierii mithraice avea 7 porţi: Saturn – „treapta de plumb”, Venus  – „treapta de cositor”, Jupiter – „treapta de bronz”, Mercur – „treapta de fier”,  Marte – „treapta din aliaj pentru monede”, Luna – „treapta de argint”, Soarele – „treapta de aur”; urcînd scara, iniţiatul „străbătea efectiv cele şapte ceruri, ridicîndu-se astfel pînă la Empireu” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit., III, p. 204). Pornind de la cele şapte porţi ale Cerului din mitul mithraic, misticii Evului Mediu şi-au construit scara mistică avînd şapte trepte; parcurgînd-o, sufletul, adică eul poetic, traversează condiţia terestră instaurîndu-se într-o stare angelică: „E printre noi un bărbat care-aşteaptă amurgul; / ştie că uşa la care aşteaptă răspunde-ntr-o rîpă; / totuşi, aşteaptă de-o zi, răbdător – / şi cînd ziua se-ngînă cu noaptea, / numai atunci o deschide. / Cade-n gol, şi-n cădere / ceruri negre, la rînd, le străbate urlînd; / dintr-al şaptelea cer , unde cel care cade / începe să zboare, / zboară şi el fericit, şi acolo rămîne, / ca-n pîntecul maicii.” („Noaptea”, X) În arhitectura volumului Patimile (Editura Tineretului, 1968) Mircea Ciobanu inserează ciclul „Requiem” („Zonă”, „Chip”, „Dezlegare”, „Pe locul mării”), fiind dedicat „părintelui meu” şi avînd un motto din Eschil („…pentru ca nimeni, nici mare, nici mic, să se smulgă cumva din prealargul năvod…”); transcriem poezia „Dezlegare”, fiindcă ea ne interesează în acest moment, din pricină că în ultimele două versuri ale strofei a treia („paloare voi aduce, scăpat printr-un tunel / din Babel –­ şi pe buze, un gust amar de ceaţă”) descoperim termenii tunel şi Babel: „Ca să te-ntorci, părinte, ca să te schimbi, ce vrei? / Să-ţi pun pămînt cu iarbă şi praf de drum pe frunte. / O, zgomotul acela din gropile cu lei / m-ajunge şi se face că nu mi se răspunde. // Ai vrea să fii, dar umbra de trup ţi se desparte; / ai vrea s-adormi, dar ziua e-ntreagă un amurg. / Tu sui şi cazi acelaşi posomorît de moarte / în mîlul viu, şi-n mîluri cobor şi eu, şi urc. // Alături marea sună a sol arat, la fel / ca ieri şi-acum o vreme; dar ştiu că-n zori, pe faţă, / paloare voi aduce, scăpat printr-un tunel / din Babel –­ şi pe buze, un gust amar de ceaţă.” („Dezlegare”) Ce ştim despre Turnul Babel? Să redeschidem Biblia sau Sfînta Scriptură: „1. În vremea aceea era în tot pămîntul o singură limbă şi un singur grai la toţi. 2. Purcezînd de la răsărit, oamenii au găsit  în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo. 3. Apoi au zis unul către altul: «Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc!» Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var. 4. Şi au zis iarăşi: «Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vîrf  să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pămîntul!» 5. Atunci S-a pogorît Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. 6. Şi a zis Domnul: «Iată, toţi sînt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gînd să facă. 7. Haidem, dar, să Ne pogorîm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul». 8. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pămîntul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul. 9. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pămîntul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pămîntului.” („Facerea”, 11, p. 20) Mitul „amestecului graiurilor şi al dispersării omenirii, ambele privite ca blestem şi represalii divine” (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, p. 69) nu este singular, acesta avînd „corespondenţe în zone geografice mult mai îndepărtate şi neinfluenţate de Biblie” (în America Centrală – piramida Cholula, în India de nord, în Africa, lîngă lacul Ngami, în Estonia, în Australia), dar simbolismul Turnului Babel „ar putea viza mai curînd simbolismul unui observator astronomic, aşa cum au fost în Babilon, în India antică, în America precolumbiană” (Victor Kernbach, Op. cit., p. 69). Omul, excesiv infatuat, „se înalţă

peste măsură, dar îi este imposibil să-şi învingă condiţia umană”; hybris-ul generează „confuzie pe planul terestru şi divin”; alienîndu-se prin limbaje, nemaiunindu-i nici un consens, fiecare  „nu se gîndeşte decît la sine, socotindu-se un Absolut” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,  Op. cit., I, p. 166). Ceea ce s-a realizat prin Turnul Babel, confuzia, reprezintă „pedeapsa [...] tiraniei colective care, tot oprimînd fiinţa umană, stîrneşte proliferarea unor facţiuni în sînul omenirii”; Iahve simbolizează, în acest caz, manifestarea „justiţiei imanente,  
o expresie a conştiinţei umane revoltate împotriva despotismului bazat pe organizare totalitară” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit., I, p. 167). Revenind la „Dezlegare”, poezie din „Requiem”-ul lui Mircea Ciobanu, Turnul Babel relevă emblema terorizantei condiţii terestre; evadarea din Turnul Babel se produce în imaginar („Faptul imaginat este mai important decît faptul real.” – Bachelard, Apa şi visele, p. 199) şi în concret    prin tunel, deci prin moarte şi prin poezie, moartea tatălui şi a fiului însemnînd reintegrare în haosul germinativ („mîlul viu”), dar şi temelia Patimilor. Fiul lui Gheorghe Sandu, adică fiul lui Gheorghe Palada, Mircea Ciobanu ilustrează complexul tatălui ziditor, opera literară, Patimile sale, alăptîndu-se din Patimile Lui, devine mănăstire („Trupul de ieri ţi-am ascuns / între var 
şi mistrie. / A rămas numai zidul / care nu mă mai ştie. // Teascul tăcerii striveşte / cuvîntul neîndeajuns. / Umedă boare se lasă-n / priviri ca răspuns. // De-aici povestea se-ntoarce /
 cu scrisa la noapte. / Mîna umbrită coboară-n / zarea propriei fapte.” – „Elegie”) şi turn, 
eul creator mînuind francmasonic firul cu plumb, echerul, compasul, mistria, urcînd „scările-n spirală”,  adică exigenţele travaliului creator însetat de fantasmele desăvîrşirii poetice: „Iată, zorii surpă gîndul meu nocturn, / îmbinat din silex, var şi verticală. / Aşchii de vitralii zboară 
şi spre turn / scările-n spirală suie cu-ndoială.” („Imn”, III) Simbolizînd soliditate şi vigilenţă, protecţie şi ostilitate, captivitate, recluziune şi tortură, turnul, aparţinînd medievismului reconstruit, dublează, în sfera poeticului, molohica istorie contemporană, în care tîrîm „oţel 
de lanţ pe dalele intrării”, în care zidul „odăii mele spune altui zid”, în care „dus de-a dura-i numele ce-l port”, în care doar gheara călăului asudă noapte şi zi: „Tu să mă-nconjuri cînd adînca vale / a treia strajă o ascunde-n fum / şi-n ceţuri verzi; tu însuţi să m-apropii / de unda vocii tale; rugii mele / cuvintele strămută-i-le-n ceruri, / sub Ursa care intră-n agonie. / E-n flăcări evul. Capetele-nvinse / cad palide din turnuri (ale cui?), / movila creşte, vîntul mişcă-n plete / şi orei o secure-i bate dunga. / De cînd aş fi dormit, dar tu mi-acoperi / auzul cu suflarea, să nu aflu / că dus de-a dura-i numele ce-l port; / suflarea ta mă-nşeală! Şi-o pădure / dospită-n jarul ei hrăneşte cerul / nepresupus oricît aş sta la pîndă. / N-aş desluşi cum celui ce odată / lumina i-ai ţinut (şi-acum tîrăşte / oţel de lanţ pe dalele intrării) / te cheamă-n aşternut? Din talpa lui / se naşte însuşi duhul lunecării, / fără ecou sub el adună trepte. / Ce nume port? Dar tu îmi ceri în schimbul / răspunsului dovezi – în timp ce zidul / odăii mele spune altui zid / ce-aş vrea să ştiu eu însumi despre mine.” („Ev”)

3. FIGURILE SPAŢIULUI RECLUZIONAR

Figurile spaţiului recluzionar sînt oraşul, casa, odaia, insula. În Patimile oraşul devine cetate inchizitorială, Sodomă şi Golgotă în egală măsură; în turnurile, temniţele şi pieţele cetăţii  
se regizează spectacolul tragediei „celui mai drept dintre noi”, beneficiarul tuturor pedepselor imaginabile – tortură, decapitare, spînzurare, lapidaţie, autodafeu, imolaţie. În poezia română Mircea Ciobanu, cu siguranţă, nu are nici un concurent redutabil pe tema atrocităţii fratelui; fiindcă insist asupra acestei teme, citez, spre ilustrare, poemul „Vacarmul” (variantă), inclus  
în Patimile (Editura Eminescu, 1991), care propune figura lapidatului, considerîndu-l elocvent pentru oricine mansuetudinea semenului nostru este o iluzie. Identitatea lapidatului se dezvăluie prin sintagma „coapsa de aur” („a lăsat să i se vadă coapsa de aur cînd trecea la Oliympia prin adunare” – Plutarh), fiindcă posesorul acesteia, se ştie, era Pythagoras („considerat de tradiţie filozof, matematician, teolog şi mag, născut în Samos [ 580 – 500 î.e.n. ], stabilit  la Krotona, unde a întemeiat o şcoală iniţiatică” – Victor Kernbach, Op. cit., p. 520). „Vacarmul” reprezintă varianta altui text; dacă recitim cartea Vîntul Ahab (Editura Eminescu, 1984), descoperim, la pagina 11, poezia „Crotona după Laertios”, în a cărei variantă se constituie „Vacarmul”; citind: „Nici un cuvînt nu-nţelegi. Să mai spun că prin faţa / casei lui Milon / uliţa curge la vale? / Pulberea ei răsturnată de-a dreptul din cer / să mai spun că se-aude vuind? / Vara e-n iulie. Cîinii de cîmp, însetaţii, / intră-n Crotona cu nările-n vînt – / podul numit Al avarilor sună fierbinte sub labele lor. / Fără greş au simţit, / de trei ori fără greş, de departe, că-n mijlocul pieţii, / doar la doi stînjeni de leagănul / sfintelor lanuri de bob / leşul  geometrului creşte şi geme din greu / sub movila de pietre.” („Crotona după Laertios”), se spulberă orice incertitudine în privinţa identităţii lapidatului.  Eul poetic manevrează semnificatul cultural, îl încastrează într-o altă istorie, într-un alt spaţiu geografic, voind să blameze, indirect, protector pentru sine, ferocitatea şi ablepsia societăţii, manifestate faţă de omul creator; calvarul şi moartea celui mai drept dintre noi  se datorează tuturor, căci devenind complici prin poltronerie, prin protest la gura sobei („toţi ai mei, surori, fraţi buni ca mierea / au adormit; mănîncă-n somn, aleargă, / de-asemenea în somn,  pe la petreceri, / spun vorbe-n timp ce vorba-şi pierde tîlcul” – „Noapte de februarie”), vai, ne desolidarizăm trăind fericiţi în blestemul Turnului Babel: „Vara e-n iulie. Cîinii de cîmp, însetaţii, / intră-n oraş, pe tăcute, cu nările-n vînt, / podul numit Al Avarilor sună fierbinte / sub labele lor. Fără greş au simţit, / de trei ori fără greş, de departe, că-n mijlocul pieţei, / leşul celui mai drept dintre noi / creşte şi geme din greu sub movila de pietre. / Cîinii de cîmp, însetaţii, / chiar pentru el au venit. Cei ce fug de răcoarea / şi umbra pădurii / chiar pentru el au venit. / Pentru el, din iubire,  fac salturi prelungi, / pentru el se opresc şi dau roată statuii din parc, / pentru el au sărit peste ziduri. În cîte / feluri se pot sătura din viscerele lui şi din măduva / oaselor lui / în tot atîtea feluri şi urlă. Ştii de pe-acum / cine-l va prinde de gît, / cine va da să răzbată cu botul spre inima lui, / cine-i va rupe mai repede / coapsa de aur – / urletul lor s-a-nteţit pe-nţelesul oricui. Numai spusa // fratelui tău, cel ce stă peste drum în patratul ferestrei / vrei şi nu poţi s-o-nţelegi. Între tine şi el / bitumul curge la vale, / magma lui răsturnată de-a dreptul din ceruri / poartă corăbii pe roţi de oţel, / cîrduri blindate şi turnuri cu toată vederea spre şesuri, / nici un cuvînt nu-nţelegi. Gura / fratelui tău stă deschisă de ieri  –  şi-n lăuntru / limba i-o vezi cum lucrează cu spor, / limba lui, măscăriciul mărunt cu veşmînt stacojiu, / zvîrcolindu-se vesel şi fără simbrie între tavanele / gurii şi dinţii / sfărîmători.” („Vacarmul”) Cetatea inchizitorială închide şi casa, 

şi odaia de scris („Astfel dictai / scribului tău – pe cînd viţa-de-vie lucra / chiar la ferestrele tale. / Lesne i-a fost să pătrundă sub solzii de plumb / ai înaltelor turnuri, / ardezii şi ţigle să-nlăture, / lesne i-a fost să se caţere pînă la streaşina caselor tale. / Iată, s-a-nfipt în canaturi şi-n timp ce coboară / face grilaje şi trainice noduri – / fereastra odăii de scris / stă sub umbra mai deasă acum decît / norul de-aseară. // Scribul cu mîna-mpietrită deasupra / paginii albe aşteaptă.” – „Scrib în amurg”), ambele fiind spaţiu al creaţiei, dar şi al recluziunii dehiscente („Vorbele mulţilor, fără de număr prieteni, / sunetul clar al brăţării / celei mai blînde femei unde sînt? // Doar o singură zi şi atîta mîhnire? / Da, doar o zi, cum de restul / zilelor mari ai aflat că s-au pus în mişcare – / roţile lor, dezlegate  de osii, se-aud cum coboară pe văi înspre tine. / Azi eşti mai singur ca-n pîntecul maichii, acum o vecie, / «sub inima ei, sub bătăile inimii ei».” – „Ziua pierdută”, III), spaţiu al bolirii fiinţei („Şapte zile-ai zăcut; şapte zile-ai vorbit fără şir, / săptămîna s-a dus – şi te clatini. / Cu limba umflată striveşti / pe cerul gurii cuvinte amare, amare.” – „Portret în decembrie”), dar şi spaţiu-armură („iar se-aude apa / lovind podeaua cu berbeci fluizi, / şi sloiuri iar pîndesc la scări , şi trupul / ca umbra  ţi se clatină-n odaie” – „Jaf”), ambele semnificînd bipolaritate: trecut – prezent, viitor – prezent, afară – înăuntru, eu – ceilalţi, lianţii, vorbind simbolic, fiind scara, uşa, fereastra. Cel ce s-a bătut să ajungă la Roma, adică să se deschidă Lumii, să scape din ţarcul barbariei comuniste, 
se zăvorăşte în casă, fiindcă veacul „păcătos, cu demoni stînd la pîndă, / cu tineri delatori păşind agale / pe urmele bătrînilor lor dascăli” se regenerează continuu, fiindcă pe uliţele roşii omul, năruit, se bucură atît de nepăsarea semenilor săi, cît şi de indiferenţa lui Dumnezeu: „Veac douăzeci, la capăt, pe sub norii / noiemvriei de plumb şi frunză neagră – / şi tu care asculţi cu-nfiorare / de-aici, din casa ta, cum se răreşte / la marginea oraşului suflarea / unei făpturi pierind de răul febrei – // veac păcătos, cu demoni stînd la pîndă, / cu tineri delatori păşind agale / pe urmele bătrînilor lor dascăli. / « Ai fost la Roma? » « Nu », răspund. « Mai bine. / Rămîi de tot acasă, trage uşa, / ascunde cheia şi coboară storul. / Fă ce-ai făcut şi-acum un veac, adică. » Pe uliţele roşii cade omul. Nici îngerul, nici omul nu-l ridică.” („Veac douăzeci, la capăt”) În poezia lui Mircea Ciobanu insula simbolizează refugiul imperfect, fiindcă solitarului  i se numără urmele („Dar insula cu tufe poartă nume / de rai ferit! Dar pot să-mi caut hrana /  şi fără tine care-mi numeri urma!” – „Un glas”), dar şi stabilitatea în instabilitate, creaţia în distrugere, de vreme ce în centrul insulei joacă histrionul – bolnavul de sine, ahtiatul de măşti, unicitatea în multiplicitate („De ce m-aş apăra? Lumina nu e / de partea mea decît în somn şi-atunci / e doar cenuşa verde care suie / din scorburile putredelor lunci. // De-ar  fi-ntuneric, Doamne. Ca o plagă, / pe insulă, o umbră de gnomon / arată vremea cît rămîne-ntreagă / bolnavului de sine histrion.”); dacă elementele vieţii obiective „simbolizează cu elementele vieţii intime”, lumea fiind „voinţa mea”, fiind „provocarea mea”, înseamnă că eu „sînt cel care pune marea în mişcare” (Bachelard, Apa şi visele, p. 188), înseamnă că eu declanşez furtuna, fiindcă melancolia dinamică doreşte „ofensa repetată a lucrurilor după ce a suferit ofensa oamenilor” (Bachelard,  Op. cit., p. 198); fiind un „loc privilegiat, hărăzit ştiinţei şi păcii, prezent în mijlocul ignoranţei şi agitaţiei lumii profane”, fiind o „lume la scară mică, o imagine a cosmosului completă şi perfectă”, insula poetului evocă refugiul „unde conştiinţa şi voinţa se unesc pentru  a scăpa de asalturile inconştientului” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit., II, p. 156): „Rămîn aici la miezul celor patru / ieşiri spre larg. Un vînt de alaun / ridică trepte reci de amfiteatru / şi valuri vin şi-n cerc se suprapun. // Oprită-n mal, arena plutitoare / vibrează surd,  pe margine, de voci. / Din bolgiile-adînci, necruţătoare / aud mînia zeilor feroci.” („Arena”) Spaţiului blîndei fiinţări cotidiene, al recluziunii şi al enunţării  întemeietoare – casa bătrînului, casa lui Făt-Frumos cel Bătrîn, şi odaia de scris, devenit spaţiu al agonizării, cînd te reîntîlneşti cu Moirele tale, cu Klotho, cu Lahesis şi Atropos, pregătindu-te de marea călătorie („De trei ori trei bătrîne femei au intrat / în odaia de sus. Au venit nechemate; / n-au nume, de-aceea şi vin nechemate şi fără să bată la uşă / în casele omului. / Ştii despre ele că nu se dezbracă, nu dorm, / nu mănîncă, nu beau şi că trupul / nu le miroase nici a pămînt,  nici a flori, / nici a flacără moale de seu, cum în zori le miroase / bătrînelor locului trupul; // ştii despre ele mai mult: că se-aşază cuminţi lîngă om / şi-l privesc toată noaptea dormind. Răsuflarea / lor, nu a ta, e fierbinte, / umerii lor, nu ai tăi, sînt fierbinţi de nesomn. Le auzi?” – „Febra”, III) – îi corespunde, în planul inevitabilei opoziţii, spaţiul vacuităţii, al nonfiinţării („Cît despre sufletul cui a plecat, / spun că se-apleacă încet peste marginea / cănii cu apă. / Apa, din pricina lui, se retrage / pe fundul cănii, adînc.” – „Casa Mariei”), în care evocarea celuilalt se rarefiază prin asaltul copilului; uşa, în care izbeşte copilul, nu separă spaţiile, ci le încastrează: „Cine-a rămas să închidă / uşile casei, / cine le-a-nchis a văzut / urma, pe zid, a icoanelor, / urma lor ca de fum. / Casa e goală. / Nu se mai află năuntru / decît un scaun bătrîn. / Scaunul stă neclintit sub pervazul ferestrei. // O vreme l-au pus lîngă praguri, / o vreme în capătul mesei; / haina stăpînei acum îi îmbracă / umerii nalţi. // Haina şi ea e bătrînă / şi-adusă de spate. / Cum soarele-apune la marginea urbei / golul din haină, adînc, s-a făcut mai adînc. // Afară e iar sărbătoare. / Naiuri şi fluiere, / cobze şi multe viori te răpesc pentru demonii / cei mai firavi ai tristeţii. // Copilul loveşte cu pumnii în uşă, / se nalţă pe vîrfuri şi ţipă. / Vrea să intre în casă. / Nu nimereşte zăvorul.” („Haina stăpînei”)

SCRIB ÎN AMURG

«Fiara bătrână, cum am numit-o cândva,

într-un ungher de poem,

fiara bătrână, viţa-de-vie, crescuse pe ziduri urlând, 

împânzise oraşul.

Urlând se trezea dimineaţa,

urlând adormea, măruntaiele ei se-mbuibau  

cu sudoarea de noapte a negrelor, asprelor  varuri.

Leii, în largile cuşti,

leii din parc, ascultând-o, gemeau,

pielea spinărilor lor se-ncreţea ca o apă

suflată de vânt.

Nimeni, niciun cuvânt n-a rostit împotriva

creşterii ei.»

Astfel dictai

scribului tău – pe când viţa-de-vie lucra

chiar la ferestrele tale.  

Lesne i-a fost să pătrundă sub solzii de plumb            

ai înaltelor turnuri,

ardezii şi ţigle să-nlăture,

lesne i-a fost să se caţere până la streaşina caselor tale.

Iată, s-a-nfipt în canaturi şi-n timp ce coboară

face grilaje şi trainice noduri –

fereastra odăii de scris

stă sub umbra mai deasă acum decât

norul de-aseară.

Scribul cu mâna-mpietrită deasupra  

paginii albe aşteaptă. Tu l-ai chemat

pentru Cronica zisă Dictată – şi-acum

a rămas pe-ntuneric. Ai rafturi destule

uitate-n paragină; ştii multe, prin casă,

locuri necercetate demult;

adu-ţi aminte de grinda din pod, învelită-n răşină –

ai pretutindeni

lămpi cu uleiu-mpietrit înlăuntru.

Fă puţină lumină, măcar pentru scrib. El n-aude

urletul fiarei,

trosnetul fălcilor ei; el aude

numai cuvintele tale. Ia-o de unde-ai rămas

şi dictează: «Afară, lumina

încă se cheamă lumină. Amiaza

numele nu şi-a pierdut.»

DE PE PĂMÂNT

– Din rarişti, din tufe, din crânguri, 

din margini de drum, din păduri,

din bălţi, din nisipuri – ce spuneţi,

voi câini, şi voi vulpi, şi voi lupi?

– Noi spunem: bine-a fost aici pe pământ,

mai bine de-atât n-am crezut c-o să fie.

Lumina nu ne-a orbit,

chiar şi-n amiază a fost blândă cu noi,

ploaia, câtă din cer ni s-a dat, ne-a ascuns în iarba ei

cea mai deasă,

noaptea a venit la timp peste noi, a plecat la timp de la noi,

când ne-au astupat moinele mari n-am cârtit,

când zăpada ne-a închis drumurile n-am plâns,

s-a desprimăvărat şi-am plutit la vale pe sloiuri,

a căzut frunza şi inima noastră a suspinat ascultând-o,

dacă ne-au izgonit cu tobe şi muget de corn,

n-am  întrebat la ce bun?,

dacă ne-au jupuit şi-au plecat în târguri cu pieile noastre,

n-am ridicat glasul.

Bine-a fost aici, pe pământ,

mai bine de-atât nici cu gândul n-am gândit să ne fie.

Acum coboară-ntunericul, dar nu cel de ieri,

acum bate un vânt cum n-a mai bătut de când lumea,

văzduhul s-a urnit deasupra spinărilor noastre

ca printr-o mirişte, toamna,

o roată se rostogoleşte din munte şi ne prinde sub ea –

răspundeţi, înţelepţilor, ne vom mai întoarce vreodată la voi?

Pe pământ a fost bine – o spunem

noi câinii, noi vulpile, noi lupii –,

mai bine de-atât nu ştim să le fi fost şi altora, poate

acolo unde nu plouă, nu ninge,

rouă nu creşte,

vânt nu răscoală zadarnic nisip,

om vizuină nu sapă.

ANNO DOMINI

Oaspeţii tăi au plecat – le auzi

paşii bătrâni cum adulmecă scara.

Câte putrede trepte mai au până jos?

Scazi în gând, cu urechea lipită de uşă, 

câte putrede trepte mai au până jos

la grilajele curţii. Eşti singur.

Nici nu-ndrăzneşti să răsufli, dar iată – eşti singur.

Acum ar fi timpul, nu mâine – încet, cu migală

necruţător să te speli

pe mâini şi pe faţă; acum ar fi timpul

să ieşi la fereastră 

şi, rar, cumpănit, să trădezi tot ce ştii despre beznă,

tot ce ştii despre legile ei,

despre-nvăţul cu mersul prin pâcle. Tu, care

marele teasc l-ai văzut cum striveşte pe arii

movile de lut,

acum ar fi timpul să strigi tot ce ştii 

despre curgerea nopţii în jgheaburi:

negre uleiuri şi sloiuri de fum ai văzut

risipindu-se-n câmp, astupând din aproape-n aproape,

lungi, îndelungi, galeriile cârtiţei,

căile ei şi-ale pruncilor ei.

Retor ai fost cândva – ci vorbeşte

măcar despre-necul 

cârtiţei oarbe şi-al pruncilor ei.

CRONICA VÂNTULUI

Totul de-aseară e apă: frunza e apă,

însuşi pământul se umflă şi curge

la vale odată cu drumul: văzduhul e apă

dezmălurită;

până ieri a fost numai văzduh, azi e apă

dezmălurită –

ecluzele toate s-au rupt.

Celui ce geme acum

geamătul nu i se-aude.

Ţipătul tău de izbândă cât de nalt poate fi,

bătaia cu pumnul în masă

cât de răzbătătoare?

Marele pinten, pe străzi,

trece de-a lungul, cu sclipăt.

Apele tari care dau peste noi îi acoperă

sunetul clar.

Pintenul intră în coastă şi nu se aude.

Cel ce tresare, străpunsul în coastă, nici el nu-aude.

Nici eu nu-l aud cum mă clatin pe sub

asurzitoarele tone.

Văd o gură deschisă, în schimb;

văd un pinten cum iese din rana

celui mai drept; văd cum frunza sporeşte noianul

iar dezlegatelor ape.

VACARMUL

Niciun cuvânt nu-nţelegi. Să mai spun că prin faţa

caselor noastre

bitumul curge la vale,

magma lui răscolită de sori

să mai spun că se-aude vuind?

Vara e-n iulie. Câinii de câmp, însetaţii,

intră-n oraş, pe tăcute, cu nările-n vânt,

podul numit Al Avarilor sună fierbinte

sub labele lor. Fără greş au simţit,

de trei ori fără greş, de departe, că-n mijlocul pieţei,

leşul celui mai drept dintre noi

creşte şi geme din greu sub movila de pietre.

Câinii de câmp, însetaţii,

chiar pentru el au venit. Cei ce fug de răcoarea

şi umbra pădurii

chiar pentru el au venit.

Pentru el, din iubire,  fac salturi prelungi,

pentru el se opresc şi dau roată statuii din parc,

pentru el au sărit peste ziduri. În câte

feluri se pot sătura din viscerele lui şi din măduva

oaselor lui

în tot atâtea feluri şi urlă. Ştii de pe-acum

cine-l va prinde de gât, 

cine va da să răzbată cu botul spre inima lui,

cine-i va rupe mai repede

coapsa de aur –

urletul lor s-a-nteţit pe-nţelesul oricui. Numai spusa

fratelui tău, cel ce stă peste drum în patratul ferestrei

vrei şi nu poţi s-o-nţelegi. Între tine şi el

bitumul curge la vale,

magma lui răsturnată de-a dreptul din ceruri

poartă corăbii pe roţi de oţel,

cârduri blindate şi turnuri cu toată vederea spre şesuri,

niciun cuvânt nu-nţelegi. Gura

fratelui tău stă deschisă de ieri  –  şi-n lăuntru

limba i-o vezi cum lucrează cu spor,

limba lui, măscăriciul mărunt cu veşmânt stacojiu,

zvârcolindu-se vesel şi fără simbrie între tavanele

gurii şi dinţii

sfărâmători.

DARUL DE NUNTĂ

Mult au vorbit,

mult au cântat la urechea miresei,

mirele mult a tăcut cu privirea-n pământ.

O să vină şi zorii

şi toţi vor dormi, de la sine cu vorbele-n gură;

vinul păstrat în pahar le va fi mai puţin de folos

decât spuma salivei: 

vin au băut pentru ceasul de-apoi al beţiei,

din foarte puţinul salivei lor pururi fierbinţi vor cădea

beţi la picioarele mesei.

Cine-a scris, pe ce zid, cu o umbră de deget că vorba

spusă o dată se-ntoarce-ndoit înapoi, însă nu în gâtlej,

ci de-a dreptul în pântec? 

Asta să-nsemne, mi-am zis, că din vorbele

lor s-au hrănit, că din tot ce-au cântat pentru tine,

soră mireasă,

turmele lor şi-au adaos

straturi de carne şi seu,

taurii – falduri şi-un tremur suav, ca de apă.     

Toţi vor dormi. Mare lucru n-ar fi să se-ntâmple şi zorii,

măcar că strigarea e-n toi şi că vorbele pier

pe măsură ce omul din capătul mesei, 

cântă în loc să plătească. Un singur 

statir dintr-o gură  de peşte n-a scos de la brâu;

un singur statir să fi scos de la brâu

şi-ar fi fost îndeajuns pentru liniştea mirelui. 

Cât despre mine,

ştiu un bărbat despre numele căruia tac.

El a văzut

lanuri călcate de vânt;

frig i-a fost aşteptând între ape

şi margini de câmp să se-arate

demonii muţi care seceră, treieră, 

vântură-n flăcări sămânţa de fier a negarei,

demonii muţi cu aripile ascunse-n cămăşi, 

care-n zorul amiezii se nalţă la cer

părăsind, însă fără durere şi fără-ntristare,

gropi de cenuşă şi mirişte, şire de paie,

movile înalte de pleavă.

SCARA

Te-am auzit ieri vorbind cu privire la scări 

în timp ce lumina lucra

puţina ei umbră

chiar la picioarele tale: din răsputeri, în amiază,

chiar la picioarele tale.

Sunt legi ale scării –

pe cele de vreme cu soare le ştii

dintr-un cuvânt înainte al Cărţii despre amiază.     

Ce poţi să-mi spui pe deasupra?

Cum se cuvine să număr

– acum, că se face-ntuneric –

treptele-acestea pe care încă le văd?

Ce legi ale scării s-au scris pentru vreme de noapte?

Scrie-le tu – şi va fi ca şi cum ţi s-ar da să le scrii pe-ntuneric.

Sunt zile de iarnă când până s-aprinzi

un capăt albastru de flacără,

s-a şi făcut întuneric; 

ştii, aşadar, ce înseamnă să stai neclintit pe-ntuneric,

nu ştii, în schimb, ce înseamnă s-auzi prin desimile beznei

glasul stăpânului, nendurător, poruncindu-ţi 

să scrii de-ntâmplările naşterii tale ceea ce nimeni 

n-ar trebui să citească. Deci: scrii pe-ntuneric –

mâna se-mpiedică, mâna alunecă, mâna,

oarbă cum este, îşi pierde încrederea-n degete, 

nu se mai sprijină-n ele.

– Nu se-nţelege nimic! spune glasul stăpânului,

tot ce scrii se deşiră, ochii tăi sunt

mult prea departe de muncile mâinii,

totuşi, prietene, pune silinţă şi-n fapta aceasta. 

N-ai coborât niciodată o scară pe vreme de noapte? 

Adu-ţi aminte cum pasul se-mpiedică,

adu-ţi aminte cum şovăie.

La ce depărtare se află

treapta ce vine de treapta pe care,

plin de sudoare cum eşti, te mai bizui?

Încă nu ştii să răspunzi – şi cu toate acestea cobori,

cu dreapta te ştergi de sudoare, cu stânga

strîângi balustrada, udă şi ea de sudoare; 

teama de gol născoceşte istorii cu turnuri înalte,

cu trepte smulse anume de-o mână dibace, 

spui în gând un poem strălucit despre treapta

aceea vicleană

– altminteri treaptă ca oricare alta:  

,,o calci fără grijă şi scapi împreună cu ea

într-un gol vuitor şi nu tocmai fără de capăt”,

tu însuţi, cândva, ai văzut în Colchida o scară 

lucrată într-adins cu ocoluri şi multe

liniştitoare meandre,

scara dă spre o uşă tăiată în zid cu pricepere,

doar s-o deschizi şi să ieşi în bătaia

luminii de-afară – ah, dar afară

nu ţi se-aşterne pământul sub tălpi, nici sub umbra arbuştilor

tineri nu intri: afară te-ntâmpină 

udă, suflarea de jos a unui gol de prăpastie –

teama de gol are basmele ei şi poemele ei,

amintiri dătătoare de friguri şi vise urâte – şi, totuşi,

nu încetezi să cobori,

pui silinţă şi-n fapta aceasta nocturnă,

dar fapta aceasta nu e dovada prudenţei, ci semnul

neîndoios al supunerii, de vreme ce gândul

că până la ziuă nu-i veacul 

nu-ţi trece prin minte. Astfel încât nici n-aştepţi

zorii, deşi înţelept ar fi fost să-i aştepţi 

stând pe o treaptă, şi ea cucerită din greu, 

ghemuit, cu genunchii la gură. Cobori –

dai seama de tine în felul

celui ce scrie în beznă. Departe, la marginea însăşi a nopţii

se-mpiedică mâna ta dreaptă; 

dacă se-mpiedică, nimeni n-o vede,

dacă alunecă, nimeni n-o sprijină;

mâna singură scrie: acum un cuvânt, ca să-l uite

pe cel dinainte –

nici tu nu-l citeşti, nici altuia, mâine,

nu-i va fi de folos. Prin urmare, cu bine.

ELEGIE

Strada e plină de câini.

Câte pestriţe spinări înspre una şi-aceeaşi

tulbure ţintă.

Zaote. Iată cuvântul mai ieri învăţat,

scris pe genunchi, într-o gară cu forfotă mare.

Ieri aş fi scris: lătrături – însă unde-ar fi stat

înţelesul sonor al lărgimii şi-al umplerii

până departe cu zgomot?

Câini dezlegaţi de curând –

zaotea lor s-a rostit şi-n văzduhul acestui amurg;

capătul lanţului rupt se târăşte în praf,

scrie libere semne.

Liber e, soră, dulăul şi liberă, plină de sânge fierbinte, căţeaua –

unde le sunt, sub  ce stâlpi şi movile stăpânii?

Vii au păzit şi livezi,

case şi turme de oi;

limbile lor se-auzeau de departe golind

vasul cu sfintele resturi de cină – suflarea

lor înfocată păzea aţipirea de ceasul

primejdios al amiezii.

Unde stăpânul sărac, unde robul,

unde soldatul şi unde   

cel ce lucrează-n argint şi aramă,

tăietorii de lut unde sunt? 

Cine-ar şti, coborând cu privirile-n gropi, să răspundă  

care e mâna zugravului? Care mâna şelarului?

Ţeasta mergherului cine-ar mai  şti s-o despartă de ţeasta

marelui meşter de bice?

Mâine, căţeaua cea mai cuminte-o să uite

până şi palma stăpânului,

gustul de fier al sudorilor lui din amurg;

mâine căţeaua aceasta cu nume pierdut o să nască

şi blând o să-şi lingă

puii bălţaţi – până când

nările ei or să dea de mirosul

sângelui cald. Aleluia! De pretutindeni, din lunci,

din răscruci, de prin locuri pietroase şi reci,

de sub ziduri umflate şi umbre de brusturi,

de pretutindeni câţi pui a tot strâns între coastele ei

tot atâţia o să mestece-n tihnă, da,  în chiar patul stăpânilor ei

o să-i mestece-n tihnă.

PARTEA FOCULUI

Versul pe care ar fi vrut să-l închine

ieri, în amiază, şi n-a avut cui,

azi, când afară, sub nor, bate vânt şi bărbaţii

îşi suflă în pumni, şi femeile

nasc în somn

feţi şi ei adormiţi,

versul de ieri,  

versul rămas nenchinat  

în seninul amiezii,  

azi la picioarele cui să-l aşeze? Ca unei lespezi

rupte din munte şi-aduse la şes pentru-aducere-aminte,

ce nume să-i dea mai ales?

De mireasă mâhnită? de iarbă? de fiară cerească? 

Versul de gheaţă, Maria Daleca.

Versul Melisa. Versul de platină, Ursa.  

Dacă n-ar fi umblat pe la uşile

caselor mari, dacă trepte

n-ar fi suit, cu suflarea-mpătrită,

dacă n-ar fi bătut cu piciorul

căile inului, pieţele fierului, halele negrilor faguri,

azi, când e singur, şi sunetul frunzei din sud  

a intrat  pân-la el mai tăios ca oricând,  

n-ar fi spus despre versul acela: ,,E mult prea amar”,

n-ar fi-ndrăznit să-l ridice în dreptul privirii  

cu gândul la ruguri.   

Tu, care-aştepţi la un foşnet de pas să-mi citeşti peste umăr,

soră de-aproape, vezi bine, de-acum înserează.  

Vine din lume

sunetul frunzei purtat din auz în auz – ori e alba,

grea căptuşeală de var ce se scutură-ncet de pe zid

ca o carne bolnavă, la frig, de pe oasele ei?

Cât despre versul numit Partea Focului

fie ca vorbele lui să-şi arunce

sporul abia dobândit de putere-n substanţa  

flăcării mari – însă nu înainte de-al face

încă o dată să cânte din toate-ale sale. Şi repede, soră!  

Ochii tăi să alerge mai grabnic decât  

undele-ncinse ce trec din silabă-n silabă

până la miez înroşindu-le;  

nu-ngădui să te-ajungă din urmă

cel ce se face stăpân peste vorbe  

fără priceperea legii lui Aleph,

focul bătrân de când lumea, dar tot de când lumea şi gângav,  

cel ce mănâncă şi spune:   

,,Citesc, n-am odihnă nici noaptea’’. Şi spune:

,,Iute la faptă cum sunt, ştiu destule  

şi vreau să mai aflu’’. Şi spune: 

,,Chiar dacă uit, îmi aduc eu aminte’’. Şi spune: 

,,Multe-am uitat în cenuşă, multe-o să uit şi acuma

de dragul luminii’’.

FEBRA (I)

Mâinile fraţilor tăi – le-ai privit mai de-aproape?

Oriunde, în orice capcană,

numai în mâinile lor să nu cazi.

În capcană de şes, în capcană de munte,

luneci şi sorţi de scăpare mai sunt câtă vreme nimic,

nici măcar o unealtă cu gheare, cu dinţi şi cu arcuri la fălci

nu mai scoate priceperea bunului meşter, 

ca-n anii părinţilor noştri. Oriunde, în orice capcană,

fie ea şi proptită sub maluri de apă (cum apa e tot o capcană),

numai în mâinile fraţilor tăi să nu cazi.

Mâinile fraţilor tăi – să tot dormi la dogorile lor,

cum doarme câinele casei, pierdut, azi bătrân şi cu oasele reci,

în adâncul abia părăsit al acelor cuptoare de ars cărămizi,

păstrătoare de pulbere caldă şi somn.

Unde-ar fi mai prielnic să dormi?

Poate-n pântecul maichii, sub inima ei, sub bătăile

inimii ei, în strâmtoarea aceluiaşi loc de plutire,

prins ca-ntr-un miez de bulboană, rotit şi purtat

dintr-o undă într-alta, astăzi şi mâine la fel,

spre un loc de ieşire la mal care pururi se-amână.

             

VEDENIA (I)

Plouă de-aici, de la ţărmuri, şi până departe, în larg.

Dacă plouă, şi dacă în larg s-a făcut şi mai frig de

trei zile, şi dacă asprele ceţuri de-acolo sunt mute

ca însuşi adâncul din care-au ieşit,

cârduri de tineri delfini trag la mal, în prielnice ape.

Din pământ, ca şi noi, au fost luaţi şi făcuţi,

de pământ şi-amintesc. Astfel spui şi adaugi:

Pământul, el însuşi, cândva, n-a fost apă?

Dar apa de-atunci s-a-ndesit, nimeni nimic nu mai vede

prin ea – şi pământul e cald, şi o parte din bezna lui

caldă se scurge în scundele ape, le-nmoaie, le-ntunecă

lin şi le face să lunece.

Plouă – şi-aici, în prielnice ape, vin cârduri de tineri

delfini. Azi numai ei dau şi hrana, şi frica de foamea

celui mai tare pe joc şi pe saltul în aer,

da, dar aici, în prielnice ape, în bărci neclintite

i-aşteaptă pescarii,

ei, cu satâre şi căngi, cu harpoane şi plase de-oţel.

De unealta cu nume ce ştie să-nhaţe, să taie,

să rupă-n bucăţi s-a-ncleştat de la pumn pîn-la cot

şi de-aici pân-la umăr

un braţ care-ar şti să înhaţe, să taie, să rupă-n bucăţi

dacă Domnul, la facerea omului, nu şi-ar fi pus

iscusinţa în carne şi sânge, în vene şi nervi, în tendoane

şi oase, ci poate-n virtutea aluatului negru de fier.

Şi nici n-am închis bine ochii,

şi când i-am deschis ce-am văzut?

Am văzut apa toată cu sloiuri de sânge,

roşie toată la mal,

roşie toată şi plină de spume,

roşie, fără-ndoială, şi foarte fierbinte

de vreme ce aburii ceţii şi ei sunt ca purpura vie,

de vreme ce aerul trândav şi gras, vânturat de lopeţi,

îmi aşază pe limbă

gusturi sărate şi dulci de măcel.

VEDENIA (II)

Suflete-al meu, ce se-ntâmplă pe lume?

Suflete-al meu, mai degrabă cu tine ceva s-a-ntâmplat.

Stai liniştit, pe o treaptă de dig, şi eşti singur,

şi până la dunga ce ,,capătul lumii” îi spun şi-nţelepţii,       

şi proastele-n târguri, şi zeii,

până la dunga aceea nimic nu se vede,

doar soarelui vremea, aşa s-ar părea, 

i-a venit să se nască,

doar scama de nor răzleţită de aburii zilei de ieri

se aude umblând printre stânci –

nici vorbă de tineri delfini,

nici urmă de oameni pescari, nicidecum de măcel.

Suflete-al meu, ce se-ntâmplă pe lume?

Suflete-al meu, mai degrabă cu tine ceva s-a-ntâmplat.

Cine-a stat ghemuit sub temeiele tale şi-acolo şezând 

a urzit cu migală această de tot sângeroasă privelişte?

O, de-ai şti pentru care prilej viitor de mâhnire

se-arată unuia blând din născare ca tine

sânge pe ape.

Iată cum soarele nou se desprinde din mare, răcnind

de durere; placenta din care s-a rupt mai pluteşte sub el,

încă nu s-a-necat,

greutatea n-a tras-o la fund,

ea pluteşte, în vreme ce tu îndrăzneşti să ridici de un

colţ cenuşia meninge şi să priveşti înăuntru,

ca printr-o gură de râpă în râpă,

ca printr-un cap de tunel, de curând destupat, în tunel.

Întrucât ţi s-a dat să priveşti ceea ce nu se-ntâmplă

niciunde pe lume,

de-aici înainte cum vei trăi?

Oricum, nu ca ieri; nu ca în clipa de-acum, care trece şi-n

treacăt ţi-ameninţă ochii cu lama

unei aripe de fier.

TRANZIT

Nimeni nimic despre mine,

nici un cuvânt de departe,

nici o scrisoare de-alături,

limba defăimătorului încă se-aude foşnind

de pe celălalt mal.

Tot întrebând: «Ce se-aude?» şi «Ce se mai spune?»

trec ani,

pruncii de ieri cad bătrâni în infern,

noroaiele cresc,

pulberea creşte şi ea,

urmele omului fără prihană se-afundă,

nu se mai ştie de mult dacă sunt ale lui

sau, adânci,

ale fiarei cu aripi

care umblă pe drumuri fără să ştie-ncotro,

nici zburând, nici târându-se. Da,

am ieşit la fereastră să văd ce se-ntâmplă.

Nu se-ntâmplă nimic.

Se-mplineşte doar visul de-aseară:

din pădurea în flăcări

ies vânătorul şi fiicele lui nesătule,

cu blana zbârlită de ură.

Numai atât ai visat –

numai din cât ai visat se-ntocmeşte priveliştea,

n-a fost nevoie decât de răbdare.

Numai atât ţi se-arată.

N-a fost nevoie decât de răbdare. 

AMIAZA NEAGRĂ. NAIUL

Ghearele lui stacojii,

blana lui albă,

privirile lui umezite de-o mare mâhnire

iar le-am văzut.

El era şi nu altul,

el pe de-a-ntregul,

singur ieşea din oraş,

tocmai lăsase în urmă

ultima casă. În ultima casă stam eu

la fereastra de sus.

Se făcuse amiază,

pieriseră marile stoluri,

furtuna trecuse şi ea; la răspântii,

vârtejuri de pulbere neagră

intrau înapoi în pământ.

Luaţi aminte, popoare!

Cum l-am văzut în amiază

aşa l-am visat.

Şi e numai un prunc.

Abia a-nvăţat să păşească,

abia i s-a spus că sub numele lui

o să scriem cu sânge

numele fiilor noştri.

Ascultaţi, voi, jivine!

Cum a plecat tot aşa se va-ntoarce,

şuierul lui de pe-acum se aude în snopul de trestii.

Din fluiere scunde, din fluiere-adânci,

el alege vocala

cea mai de preţ a cuvântului hulă

şi spune cu ea, de trei ori,

rugăciunea domnească.         

CASA MARIEI

Ce trebuia să se-ntâmple

se-ntâmplă acum: cade noaptea,

casa Mariei se umple treptat de-ntuneric.

Uşa altul o-nchide,

altul strecoară sub piatra tăinuitoare

cheile casei,

altul se uită mâhnit peste umăr şi vede cum iarba

astupă cărarea.

În casă firul de praf rătăceşte pe-un rest de oglindă.

Ani la rând au vorbit despre firul de praf –

despre el, într-o zi, va veni să ne spună

cuvinte înalte un om de pe cealaltă lume.

Până atunci, despre firul de praf care tulbură

liniştea casei

spun doar atât: că alunecă, parcă de sine,

pe-un rest de oglindă.

Cât despre sufletul cui a plecat,

spun că se-apleacă încet peste marginea

cănii cu apă.

Apa, din pricina lui, se retrage

pe fundul cănii, adânc.

NOAPTEA (VI)

S-a făcut noapte. Acum

lupul poate să vină şi el,

să dea târcoale caselor noastre,

să urle cu botul la stele.

A şi venit. În grajduri se-aud

caii smucindu-se-n ştreanguri,

lovind cu copita podelele. Ieslea trosneşte,

noduri pe rând se desfac.

Şi dacă tânărul lup a venit din pădure,

fără-ndoială şi lupul bătrân va veni.

Pe urmă se vor arăta şi lupoaicele,

vor mânca, vor nunti, se vor uita pe ferestrele noastre –

ne vor privi de-a dreptul în ochi,

ne vor face semne cu pleoapa. Aseară,

cea mai flămândă lupoaică

a dansat, a dansat pentru unul din noi.

NOAPTEA (X)

Am vorbit, am vorbit despre flacără,

nimeni nimic n-a-nţeles.

Ce-ar fi fost ea fără mine?

Nume i-am pus, i-am vorbit,

şapte zile din şapte

n-am lăsat-o să doarmă –

pentru tine nici somn, nici odihnă,

tu să stai în picioare mereu,

răsuflarea ta să răzbată

până departe.

Am vorbit, am vorbit despre flacără,

nimeni nimic n-a-nţeles.

Am strigat: luaţi aminte,

n-o lăudaţi;

flacăra asta e plină de fum.

Daţi la o parte-nvelişurile ei aurii şi albastre –

veţi vedea că e plină de fum;

vălătuci de funingine deasă

forfotă-n inima ei.

Am vorbit, am vorbit despre flacără,

nimeni nimic n-a-nţeles.

Întrebaţi înţelepţii,

ei să vă spună ce ştiu despre ea –

câtă vreme mănâncă atât şi trăieşte,

o clipă nu ştie să rabde.

Rabdă fiara în crânguri mâncate de secetă,

rabdă omul,

doar flacăra nu.

Daţi-i să mestece-ntruna,

dar n-o lăudaţi, fraţii mei.

Dacă ştiţi că lucrează

mână-n mână cu lemnul şi iarba uscată,

nu vă duceţi la ea

cu mâinile-n sîn.

Nimeni nimic n-a-nţeles. E Duminică,

nici n-au venit bine zorii şi noaptea

iar a căzut.

LAMA DE SCRIS

Scrii de la stânga la dreapta – dar vântul pe urmele

tale nu-şi face tot astfel de lucru,

el, care numele-ntreg şi-l preschimbă când află de

unde-a venit?

Vine din munţi? Cară ceaţa argilelor verzi de Sinope?

Numele lui se împarte cu-al munţilor vineţi,

numele lui tălmăceşte paloarea argilelor verzi.

Iese din mare, ca frigul pe gurile ocnei? Ne-aduce

duhorile purpurei negre de Pont?

Vântul de sare e numele lui în amiază.

Vântul de purpură neagră e numele lui în amurg.

«Şteargă-se tot de pe cugetul pietrei!»

Astfel striga

încă pe când era prunc şi-şi spunea Auson.  

Azi Tăvălugul şi-a spus şi pe unde petrece

doar netezimea rămâne, ca liniştea-n lume

după porunca nătângului.  

«Şteargă-se tot!» – şi din pricina lui

rând pe rând cad ecluzele, chiar din pricina lui  

râul scoate capete reci din adânc – chiar din pricina lui

peştii bătrâni îşi arată o clipă spinările  

bune de jug şi se-ntorc înapoi între mâluri. Şi chiar

să nu fie nimeni pe-aproape?

Nimeni să nu-şi amintească nimic despre zgomotul

lamei de scris, care scapă din arcuri şi, scurt,

fără să stea la-ndoială şi fără-ntristare 

umple scriptoriul cu sclipătul ei?

Vântul acesta cu toţi şi-a făcut datoria?  

Nu numai blândul nisip îşi arată ca-n palmă nescrisa?

Scrii de la stânga la dreapta – dar nu ca şi cum  

ai fugi de bătăile inimii tale? –

sunete greu de-nţeles, o vorbire vicleană,

limba ţinutului tău părăsit şi de zei, şi de oameni.

Vântul a stat. Pe deasupra pădurii cad plasele unui

mare păianjen de toamnă. Sub plasele-acelea

eu am avut o vedenie – am aşteptat-o-ndelung.

UN SINGUR CUVÂNT

Mi-au ascuns

locul şi vremea

naşterii lor; sunt bătrâni, trag să moară,

azi aici, la o poală de zid,

mâine sub malul de lut, unde îngerii

vin să cadă-n leşin la bătaia

soarelui lânced al toamnei;

ei se-apropie lin, dinspre mlaştini, odată cu aburii nopţii,

trec printre trifoişti, se-aşază la porţi,

pâinea n-o mai ating,

apa ce-o beau fiii omului ei o răsfiră încet printre degete

ca pe un lucru cu noima pierdută,

intră-n somn cu tăcerea pe faţă,

cu tăcerea pe faţă mă caută-n lungul privirii –

nu mi-au spus nici acum din ce loc au venit.

Dintre ape? De sus, de pe streaşina lumii?

Din prunduri uscate? Din baştina dulcilor friguri?

Nu mi-au spus nici acum pe ce cai au venit,

câtă sămânţă de aur le-au dus pe samare catârii,

câte neamuri de spini au trecut peste munţi  

turmele-n lâna lor laie,

berbecii-n tălăngi cât argint.

Faptele lor nu le ştiu nici acum;

sunt aproape bătrân şi nu ştiu dincotro,

dinspre care tărâmuri cu umbră puţină

aud câteodată, în somn,

nu cântec, aşa cum crezusem cândva, ci un strigăt

şi parcă nici strigăt, ci bocet, şi parcă nici bocet,

poruncă mă tem că aud

şi de-această poruncă se face, supus,

că-mi şterg faţa de sânge.

Faptele voastre cele de ieri care sunt? Ca să caut un nume

faptelor mele, pe care nu le-nţeleg.

Şi spuneaţi altădată că-mi sunteţi părinţi,

zei bătrâni şi zgârciţi,

zei cu gura cusută.

SUDOAREA DE AUR

E aproape bătrân. La un capăt de carte, cândva,

chiar pe albul rămas nesfinţit de priceperea bunului scrib,

mâna lui de ţărână scrisese: ,,Născutu-m-am astfel,

dar asta nu-i pricină

nici de întristare şi nici de trufie.”

Acum e aproape bătrân – în oglindă

nu se mai uită de mult; dar nici tânăr

nu s-a lăsat ispitit de vicleanul

zeu al răsfrângerii lui, 

mutul şi surdul care se face la timp nevăzut

pe sub cea mai subţire

pânză de ceaţă şi frig,

mutul mereu temător, însă gata oricând să-l sărute pe gură,

să-i ia răsuflarea.

Azi, ca să scoată securea din mâluri

şi altul s-o vadă plutind,

cheltuieşte puţine cuvinte;

ca să legene pâlcul de trestii

nu mai cuvântă deloc, doar se uită cu milă spre mal.

E aproape bătrân;

mult mai grăbit decât însăşi puterea de fugă a undei era.

Vremuri din cealaltă vreme. Prin cugetul său au trecut

leneşe, duse de aburii sudului,

vorbe cu două înţelesuri, palavre mărunte.

Din nord l-au ajuns calomnii.

De pe drumul mătăsii – ocări.

Murmure-ncete de hulă şi râs de pe-ntinsul,

gângavei mări. De pe drumul silitrei şi celălalt drum,

al postavului negru –

doar defăimare, doar şoapte ponegre, doar clévete rare;

până şi veştile rele aduse de oameni

fraţilor lui ce-ar fi vrut să-l ucidă  pe-ncetul

prin cugetul său au trecut,

una măcar n-a căzut, să se piardă, pe-alături,

nici sărăturile nu s-au hrănit, nici nisipul cu ele;

toate prin cugetul său au trecut.

Dar şi cugetul său, ce cuptor! Ce dogoare sub

arcele-ncinse ale lui, câte unghiuri

izvorâtoare de flăcări! Din tot ce-a pătruns înăuntru

nimic n-a ieşit preschimbat în cenuşă.

Cei ce le-au spus le ascultă şi nu-şi mai audc aminte de ele:

ca şi cum n-ar fi fost ale lor,

ca şi cum n-ar fi fost ale inimii lor.

Ce auzi? Vorbe-ntregi, ale unui surâs.

Ce ţi se pare că-atingi? Pietre tari, cu tăişuri pe fiece muche,

oţeluri de preţ, azurii uneori, alteori transparente,

arginturi mai reci decât gheaţa.

Fără-ncetare zgura lui dă în clocot şi fără încetare

scoate pe margini sudoare de aur.

Trei cuvinte-au fost luate şi-mpinse în dogorile lui,

paznicul patru-a găsit răsunînd,

când s-a dus să le măture scrumul:

trei răsunând neîmpăcat – şi pe-al patrulea

cele trei ca pe unul mai mare-l slujeau.

FAUST ŞI MARGARETA

Şi cum spuneam? Că n-am găsit din suta

de ani, care-a trecut, un an cu zile

mai repezi decât zilele acestui

noiembrie târziu şi ceas de seară

mai rău decât acum să dau de tine?

An rău, ceas rău. Şi cum spuneam? Că tocmai

acum a fost, când frigul intră-n pietre,

să te despoi cu mâna mea, când fierul

se strânge-n miezul lui, posac, şi umbra

cadranelor se-ascunde ca să iasă

abia, şi nici atunci de tot, la vară?

Aşa spuneam. Şi cum spuneam aceste

cuvinte, într-o piaţă, printre stive

de lăzi şi funii, a-nceput să ningă.

Negoţul meu a stat şi umblă zvonuri;

prin rafturi vântul fluieră şi praful

se-adună prin ungherele cămării;

bătrâni desculţi prin târguri dau târcoale,

răsar ca din pământ şi proorocesc

pe limba lor gângavă că la iarnă

vor fi mai multe umbre decât lucruri,

şi eu tocmai acum, în gura iernii

să-ţi cer pe rând marama şi cămaşa –

aşa spuneam râzând: ,,Ca la răspântii,

ca-n zi de jaf, ca-n codru des, ca-n locuri

de unde strigi şi nu te-aude nimeni!” –

în loc să-ţi umplu podul gol cu poame

şi pivniţa cu vin. Mai mare plânsul.

DUPĂ RISIPĂ

Şi oamenii aceştia, unii rude

de-a şaptea spiţă, alţii mai de-aproape,

vecini destui, prieteni, fraţi de sânge,

mai mari de ani, mai tineri, câte vorbe  

aruncă-n aer, surâzând! ce largă

e mâna celui care-i împrumută,

ce mici dobânzi le cere – dacă mâna

cu pricina le cere vreo dobândă 

şi nu cumva la plata datoriei

surâsul ţine loc de-acel adaos

ce face zi de jaf din ziua plăţii. 

Doar eu sunt, iar, sărac şi gol de vorbe,

doar mie, iar, mi-au mai rămas în palmă

vreo două-trei, şi-acelea vechi, de-acasă,

din anii când şi eu eram o vorbă

măruntă printre vorbele mărunte 

de care mama şi-aducea aminte.

Doar eu le sun; doar eu le-aud – încolo

nu-i  nimeni la ananghie, ca mine,

încât  să-mi dea cu inima uşoară

alt preţ, în schimbul lor, decât ecoul.

O, vorbe mici de-acasă, vorbe limpezi

ca unghia copilului, o, vorbe

cu-un singur înţeles şi fără umbră

ca flăcările sferice-ale-amiezii.

În rest – altminteri zis: ce-am pus deoparte

pierdui de tot. Şi, Doamne-al muncii grele,

ce răi stăpâni mi-ai dat, ce strânşi la mână,

din cei ce vor să secere de-acolo

de unde n-au arat şi vor s-adune

de unde nimeni n-a-ngropat sămânţă.

Prea mult n-am strâns. Cu cât am strâns o viaţă

aş fi putut, oricum, să ies din iarnă

şi-n primăvară iar să-mi caut lucru.

FINAL

Acum e tăcere.

Cel ce-a vorbit nu mai spune

nici un cuvânt.

Fiţi fericiţi. El se-apleacă şi scrie

cu degetul său pe nisip.

Şase zile la rând

scrie fără-ncetare. A şaptea, 

vine un vânt din afara oraşului –

tocmai când jură nici foc să nu facă,

nici să se apere,

vine un vânt din afara oraşului,

chiar din căldura gheenei, de-acolo.

Fiţi fericiţi,

vântul acesta e bun.

Cu marea lui bunătate el şterge

şi-acoperă totul.

MÂINILE GOALE

Mâinile goale

stau în bătaia

vântului cel mai sărac. În sfârşit,

Domnul ţi-a luat chiar şi pielea din podul bătrânelor palme:

poţi acum să vorbeşti.

Cei trei prieteni se văd dispărând la capătul străzii.

Poţi acum să vorbeşti.

Femeia consolatoare

te-nvaţă să blestemi şi caută solzul de aur în sita

prin care strecoară cenuşile casei.

Cărţile câte le-ai scris s-au rotit

pe deasupra capului tău

cu-aripile flăcări, ţipând

şi-au zburat mai departe,

câinele latră sub streaşina

altui stăpân.

A trecut viaţa.

Poţi acum să vorbeşti.

REPLICA

Fie ca tine, am spus,

împrăştie tu cu suflarea

nărilor tale  

pulberea drumului, neagră,

spintecă tu

văzduhul cu coarnele.

Eu nu mai spun un cuvânt.

Fac pasul alături,

ca-n vremuri bune;

scot pălăria,

pun, dacă vrei, şi-un genunchi în pământ;

ia şi cămaşa aceasta pe care

până mai ieri o numiseră piele –

nu mai e piele de mult,

e o pânză de in oarecare

mâncată de răni.

VEAC DOUĂZECI...

Veac douăzeci, la capăt, pe sub norii

noiemvriei de plumb şi frunză neagră –

şi tu care asculţi cu-nfiorare

de-aici, din casa ta, cum se răreşte

la marginea oraşului suflarea

unei făpturi pierind de răul febrei –

veac păcătos, cu demoni stând la pândă,

cu tineri delatori păşind agale

pe urmele bătrânilor lor dascăli.

«Ai fost la Roma?» «Nu», răspund. «Mai bine.

Rămâi de tot acasă, trage uşa,

ascunde cheia şi coboară storul.

Fă ce-ai făcut şi-acum un veac, adică.»

Pe uliţele roşii cade omul.

Nici îngerul, nici omul nu-l ridică.

NOAPTEA

Zarva poeţilor scade.

Puţină lumină –

atât au cerut,

şi puţină lumină le-au dat.

Dinspre casele lor se propagă

murmurul stingerii.

Eu desluşit-am oftatul novicelui,

blândul îndemn la tăcere al marelui meşter;

vorbele lor i-au hrănit cu o pâine amară –

destul pentru o viaţă de-o zi.

AMINTIRI DIN SAMARIA

Vine un val de la mari depărtări.

Nimeni nu ştie când s-a născut

şi de când şi-a-nceput pribegia.

Ştie bătrâna din capătul străzii   

                                că-n anii ei buni, când intra-n aşternuturi săracă

                                şi-n zori, tot de-acolo, ieşea învelită cu aur,

ştie bătrâna că-n anii ei buni se vorbea despre el

                                cu evlavie-n glas şi cu spaimă.

Marea  făcuse în dreptul ostroavelor ei de la norduri o cută

încă de-atunci, doar o cută pe toată lărgimea,

naltă zidire, nebiruită, de apă.

Valul acesta, c-un singur perete, nu altul

                                m-ajunge din urmă,

n-apuc din apă să urc împreună cu crabul

                                şi sfânta moluscă,

                şi el mă loveşte din spate, urlând, şi m-aruncă pe ţărmuri.

Cade el, cad şi eu cu obrazu-n pietriş, sub averile

                lui de-ntuneric;

funii şi lanţuri de spumă,

astfel de funii şi lanţuri mă prind de picioare,

                mă leagă de mâini şi mi-astupă suflarea.

Valul s-a rupt, însă nu se mai trage-napoi

                după legea învinselor valuri.

Unde s-a rupt tot acolo rămâne, vuind

                şi pe-acolo se varsă-n adâncuri

ca printr-o mare spărtură –

fără-ndoială acum rătăceşte

                pe sub pământ, umflă apele

cele de jos şi le mână din urmă,

iată de ce, când privirea-mi înalţ pe deasupra

                surpatelor ţărmuri,

văd cum fântânile-aruncă pe gură

ceţuri şi ape fierbinţi,

iată de ce din oraş se aude

strigătul Samaritencei:

,,Domnule, bea, dar e foarte amară!”

Ştiu şi eu că e foarte amară,

n-am uitat că e foarte amară,

verdele ei se usucă la soare pe hainele mele.      

ŢINUTUL PIERDUT

Miaza de zi părăsind-o sunt unul şi palid;

vorbe aştept, între lucruri le-ntâmpin cu teamă –

mie-mpotrivă şi singure vin, că a lor e

taina rostirii acum şi-n aşternerea văii.

Unde cad ele ca stoluri amişună iarba,

ceaţa le mână sătule, pe lanuri le-abate;

zidul descreşte, cu vuiet se-acoperă lemnul,

care de pradă m-ajung şi mă-mpresură săbii.

Laur se-ntinde şi până la râu pălămidă.

Verde ţinutul sub mâini am avut. Cu tăcerea

cai deluroşi îndemnam şi păduri nencercate,

degetul gol stăpânea peste pietre  şi turme –

toate s-au dus, cu arcanul s-au prins în robia

nendurătoarelor, mie viclene cuvinte.

DE CÂND

De când printre voi am venit

vorbele cui le-am rostit?

O, de-ar fi fost ale mele

nu le-aş fi spus;

le-aş fi ţinut

pe toate ascunse

în cugetul meu ca nişte

lucruri de preţ,

nici sorei tăinuitoare,

nici fratelui drept

nu le-aş fi dat

să le ţină la piept;

pe mări de-ar fi fost

să-mi caut pieirea,

pe mări împreună cu ele

aş fi pierit;

în foc de-ar fi fost

să mă mistui,

în foc împreună cu ele

m-aş fi lăsat mistuit,

împreună cu ele

în ceasul temut

al morţii la cer m-aş fi întors

bogat, cum am fost, şi tăcut.

CUVÂNTUL ACELA

Cuvântul acela pe care l-ai spus

şi toţi l-am uitat

de la el ni se trage tot răul.

Avem nevoie de el,

ţi-l cerem întreg şi fără cusur.

Pentru el am lucrat, am postit, am dat sânge,

fii şi fiice am pierdut pentru el,

pentru el am ţinut zi şi noapte aprinsă o flacară naltă –

flăcării casă cu turn i-am făcut şi silozuri,

om am plătit s-o păzească.

Eşti bogat,

eşti mai greu decît Cresus,

nu vrem de la tine nimic,

numai cuvântul acela doar trei silabe

pe care l-ai spus înainte ca vântul să-nceapă.

Spune-l din nou şi-mprejurul

lui vor veni să se-nchine

toate cuvintele,

câte se ştiu adunate la câte se spun,

câte se-ascund adunate la câte-au pierit

şi-şi aşteaptă-nvierea la ziua mâniei.

VÂNTUL AHAB

Am fost poet în vremea lui Ahab.

Vântul trecea pe deasupra,

îmbătrânind tot mai puţine cuvinte spuneam.

Stam între dune, scriam pe nisip

doar pentru vânt, pentru limba şi rariţa lui

neştiutoare de semne.

Vântul Ahab se numea.

Stam între dune, la poarta cetăţii.

Ziua-n amiaza cea mare

pe ziduri dansa o femeie –

eşarfa-ntre pulpele ei

flutura, flutura ca un şarpe plăpând.

Ce s-a-ntâmplat mai apoi,

domnule, nu mai ţin minte.

Somnul m-a-nvins chiar acolo sub ziduri,

nu mai ţin minte nimic.

Ştiu că e frig şi c-am fost,

sub Ahab, vinovat de trufie.

De mânia lui, ah, n-am cântat,

de tristeţea lui n-am scris o vorbă.

Domnule, cum se numea

dansatoarea cu pulpe de aramă

dacă vântul Ahab se numea?

dacă pe ziduri femeia-nteţea răsuflarea

mulţimii? Ce scrie în cărţile vechi? 

DE PROFUNDIS

De trei ori, când am vrut să vă cânt, de trei ori

glasul meu n-a deschis decât sterpe silabe.

Sunet mărunt lângă sunet mărunt,

numărat şi-mpărţit glasul meu  

de trei ori – şerpi avari la vedere! – trecu

pe sub numele vostru bătrân,

pe sub sfintele voastre obârşii.  

E timpul, iată e timpul: rob vârstei,

sunt deopotrivă cu voi,

fie şi numai prin vrerea de-a sta

singur sub soarele greu de otrăvi al amurgului,

singur, cu tâmpla zvâcnind, la un miez de răscruce

în treacătul tuturor carelor.

Cât de departe veniţi – din deşerturi,

din grote cu fulgi de silitră, din leagănul apei,

din preajma fântânilor, putredă,

cât de departe veniţi la soboarele voastre –

voi, dezlegându-vă limba fierbinte de ugerul

vacilor sacre,

voi, coborând şi pornind spre soboarele voastre

la-ntâia-ngropare a frunzei.

Eu v-am văzut mai demult, într-o toamnă,

pornind spre o vale demult părăsită,

uitată de zei şi de ape,

eu v-am văzut lunecând într-acolo

ca negre şi verzi şi albastre

şiruri de ploaie: pe coastele văii,

şiruri prelungi, sute de mii adunându-vă

toate pe fundul aceleiaşi văi părăsite,

şiruri în gură cu clopote mici şi cu fluiere,

nemaisfârşite oştiri închinate lui Aspis,

eu v-am văzut mai demult, într-o latură-ascunsă a lumii.

Valea cu lanuri de pir se umplea de oştirile voastre

aşa cum se umple de clocot

– cu toate peceţile secetei rupte – un loc de paragină.

Aerul cald altădată, de-un veac

neclintit între maluri rotunde,

aerul cald şi stătut s-a răcit într-o singură clipă.

Frig să adie-ncepuse din fundul

pâlniei pline de ghemele voastre până la gură.

Negru, un sloi învechit am crezut că se află acolo,  

se dezgheţa într-o clipă şi-apoi, închegându-se iarăşi,

valuri de frig şi de frig arunca în văzduh.

Un şuier de mare rotire în loc se pornise;

undele frigului largi izbucneau în văzduh,

cercuri pulsau, înălţându-se unul din altul,

pîână la cercul de margine-al văii,

cercul de sus, dintr-o-dată-nvelit de răcoarea şi scapărul brumei;

pe când jos, pe când jos auzeam

solzii, mulţimile lor răsculate,

freamătul lor de aramă, de zinc şi de frunză.

Solzii picau veştejindu-se;

zale de-aramă, de zinc şi de frunză picau şi frunzarul de zale

strat se făcuse, amar, sub desimea

voastră-ncleştată.

Ah, v-am văzut despuiaţi!

Sânge puţin izvora sub tăişele

colţilor: sânge puţin şi trei părţi de răcoare.

Reci, prin canalele colţilor

guşile pline zvârleau la răstimpuri otravă,

scumpe otrăvuri,

acizi îndelung pregătiţi în retorte,

aspre lichide-adunate

picur cu picur din grea tescuirea

sfintelor pietre,

rouă devoratoare de calcar,

sevă de plumb,

brumă de-amar hidrargir,

ceaţă-nchegată din beznele verzi ale cuprului.

Sânge puţin izvora sub tăişele colţilor,

sânge puţin şi trei părţi de răcoare:

sânge, venin – şi pe urmă sudorile

celei mai lungi agonii dintre câte ştiam că petrec

înspre moarte fiinţa.

Da, de sudorile voastre

frigul sporise. Prin porii deschişi,

apele tari, leşioasele ape-nteţiseră

numărul undelor largi ale frigului –

sânge, venin şi sudoare:

amarul amestec de ape creştea,

lac se făcea, dar cu mult mai amar decât numele fierei.

Un năvod aş fi vrut să arunc

în lacul de fiere, ah, un năvod – şi ce freamăt

sub volbura apei amare! O mie

ele roţi se-nvârteau dedesubt,

roţi se-nvârteau dedesubt înspumând suprafeţele-amare,

valuri de spumă,

spornică spumă, noian mişcător înălţându-se

viu şi răzbind peste marginea văii.

Până la glezne stam însumi în spuma amară,

soarele rece şi el asfinţea peste foşnetul spumei amare,

frică mi-era să n-adorm, pe când umbra

mea unduia pe deasupra noianelor,

unul ca mine cum sta

până la glezne şi până la brâ, mai apoi, între valuri

tot mai domoale, valuri amare de spumă.

Frică mi-era să n-adorm,

să nu văd cum se-ncheie,

iarăşi şi iarăşi, povestea soboarelor voastre,

când, într-o linişte mare,-am văzut cum se nalţă din mijlocul

albei întinderi şi cum se alege,  

singură, verde şi-azur, cu o mie de feţe,

piatra soboarelor,

miezul compact al otrăvii,

inima ei netezită, cu muchii şi-o mie de feţe.

Frică mi-era să n-adorm. Era noapte,

singur pe-o margine rece de vale m-aflam;

foşnetul spumelor da înapoi spre adâncul acelei

văi părăsite –

da, şi-n adâncul geros al acelei

văi părăsite,-am privit şi-am văzut  

un număr de ţeste turtite,

un număr de oase rotunde mai mare

decât numărul ţestelor,

şi-n mijlocul marelui număr de oase şi ţeste –

piatra soboarelor,

miezul compact al otrăvii,

inima ei netezită, cu muchii şi-o mie de feţe. Stam singur,

tânăr eram şi bolnav de ispita veciei,

teama de somn mă-nvrăjbise cu tihna şi somnul,

tot ce-ntâlneam era dreaptă vedenie,

tot ce-atingeam ca să fie al meu

luneca printre degete risipitoare.

Un năvod aş fi vrut să întind pe deasupra

tuturor celor văzute şi-atinse,

un năvod, ca şi-ncolo, în Valea mulţimii lui Aspis,

gol pe când stam pe un mal şi priveam cum movila

marelui număr de oase şi ţeste

ţine la mijloc, pulsând dintr-o mie de feţe,

piatra cu nume tăios, ucigaşă.

Fiece faţă a pietrei, ştiam, închidea între şase

laturi tăiose oglinda în care, privindu-mă,

până la os ar fi spus despre mine, până la măduvă –

eu: vinovatul de-a şti ce se află-n oglinda cu şase

laturi tăioase, în aria fără-ndoielii,

în nemaisfârşit de afundă cetatea uitării de sine.

Iată, e frig, ar fi vremea soboarelor voastre.

Fii ai nisipului – nisipul încet se răceşte,

fii ai albastrelor mâluri – ah, mâlul aruncă

din adâncime miasme de frig,

fii ai bătrânelor ape – bătrânele ape

vin amorţite-ntre diguri

de la izvoare, şi nu mai sunt tânăr:

sunt deopotrivă cu voi

fie şi numai prin vrerea de-a sta

singur, sub soarele greu de otrăvi al amurgului,

singur, cu tâmpla zvâcnind ia un miez de răscruce

în treacătul tuturor carelor,

singur, demult ocolit de vedenii,

abia aducâdu-mi aminte

când v-am văzut, în ce vale

piatra soboarelor voastre-am lăsat-o să scapere.

Astăzi v-aştept pe o margine stearpă de râpă –

mulţi, iară număr, cu solzii mai albi ca zăpada,

grei şi bătrâni, de prin umede, leneşe câmpuri,

fără vedere şi surzi, de prin grote,

limpezi asceţi de prin dune şi crânguri de laur.

Ştiu că veniţi, vă aud înspre marginea

râpii acesteia-n turme răsunătoare,

dornici de moarte.

Vântul a stat, o iernatică boare

bate la marginea râpii,

văzduhul senin se preschimbă-n ninsoare şi-mi cade

pe creştet şi-n palme.

Unde sunt, strig,

micile clopote?

bunele fluiere, unde, cântându-şi la ora-nserării

cântecul doar dintr-un singur, de laudă, sunet?

Nu se aude crescând înspre marginea râpii decât

zgomotul solzilor,

marea lor limpede răzmeriţă,

trosnetul sloiului clar care este văzduhul

deasupra pământului viu. Şi pământul

mişună alb, din aproape-n aproape,

însuşi pământul şi turma bătrânilor şerpi aţinându-se-n urma

Sugrumătorului mare de Saba.

Unde sunt, strig, sărbătorile, sferele lor de cristal

cântând şi cântând peste ţigle şi turnuri,

ce sunt azi undele străveziilor clopote,

foaia de-argint a chimvalelor,

tobele largi, aşezate anume la porţi

să cadă ninsoarea deasupra

pieilor bine întinse, să cânte zăpada?

Solii vestind despre naştere unde-au pierit?

Spun acum un cuvânt despre moarte,

cum îl îngaim pe o margine stearpă de râpă,

cum mi se-arată

turma bătrânilor şerpi – şi e frig, şi ninsoarea

iarăşi se-aude – şi iarăşi, mâhnit şi cu fălcile strânse,

cel mai bătrân dintre toţi, mi se-arată

Sugrumătorul de Saba.  

El se aruncă întâiul în râpă,

el mai întâi, dintre miile lui de inele, şi-apoi răzvrătitul Uraeus,

neamul Atheris şi neamul fierbintelui Naga,

Naga de-aramă şi Naga cu ceafa de aur,

Efa, pletoasa, Maura şi fiicele ei nărăvite la păsări,

Atrox şi cetele lui ucigaşe,

orbi cântăreţii din sistru, fugarii de stepă,

Halis, născutul în purpură, şarpele zis Cărbunarul,

surdul Kamudi şi celălalt surd, Epikrates,

oaspete bun în scriptorii şi-n case de jale,

fiii Nehuştei şi fiii saharicei Lefa,

magii Carintiei, iuţi, dansatorii de Stiria,

soţii plăpândei, deprinsă cu iarba, Ophedry Vernalis,

vipera cârnă şi soaţele ei levantine,

da, dar naintea acestei mulţimi,

dar mâhnit şi cu flăcările strânse, dar mut mi se-arată

Sugrumătorul de Saba.

El se aruncă întâiul în râpă,

el mai întâi, dintre miile lui de inele – şi lânced ecoul căderii  

urcă la mine abia, ca un semn pe lumea cealaltă.

Doamne, mulţimea căruntă-nchinată lui Aspis

cade-n prăpastie.

Doamne, m-aplec şi se-aude

zvon de cădere – şi zvonul ajunge la mine târziu,

şi e frig, şi ninsorile iar se-nteţiră deasupra

albelor unde de lut care mişună-ncoace,

ah, care mişună până la dunga prăpastiei.

Numai o vreme şi numai

cât o bătaie de pleoapă a fost întuneric pe lume,

numai o vreme auzul şi pânda-mi slujiră de văz şi-nţelegere:

beznă afară era şi tot beznă în gura prăpastiei –

eu auzeam cum zvâcnesc de pe margini

lungi târâtoare de mâl, de nisip şi de apă,

reci mâncătoare de scrum şi ţărână;

ah, şi pe când le-auzeam, din adâncul prăpastiei,

chiar din adâncul acelei prăpăstii

întâi o lumină de fosfor şi-apoi ca de varuri

fără-ndurare- ncepu să se nalţe

până la mine –

da, şi-n bătaia luminii văzui cum de-a lungul căderii

cresc pe sub solzii-nţeleptelor fiare,

lor, purtătoarelor, cum am ştiut altădată, de nouri şi grindini,

umede umbre de pene, încă din aer,

umede umbre de pene şi muguri de aripi

încă din aerul aspru de-atâta lumină.

Şirul inelelor lor l-auzeam despicându-se-n coaste,

pielea spinărilor lor aurie

se unduia, la vedere, deasupra

unor păreri de vertebre.

Numai căderea pe muchii, numai răsunetul

cărnii zdrobindu-se-n părţi contenea preschimbarea

oaselor reci de sub guşă în pliscuri pietroase,

numai căderea-ntre colţii de silex,

numai căderea de tot contenea despuierea

oarbelor fiare-nchinate lui Aspis

până la, vii, rădăcinile ghearei,

pân’la tăişul carenei.

Să n-adorm! am strigat, şi de susurul

lunecătoarelor turme de şerpi adormeam,

împietrit înaintea ispitei de-a trece

lin şi lin peste margine. Ah, dar în clipa

celui din urmă gând treaz am văzut  

din grămada de leşuri cum suie spre mine

de-a lungul luminii, pulsând printre leşuri, o pasăre,  

Doamne, o pasăre neagră zbătându-se-n crudele

piei ale naşterii ei.

Aripi subţiri, despăturite din teci străvezii

se zvântau la fiece grea sprijinire de aer,  

la fiece largă bătaie spre mine – o pasăre

foarte bătrână,

astfel născută, bătrână, cu oasele grele,  

cu creştetul gol, o pasăre prevestitoare

nu de zbor, ci de frig şi de vuiet de ape.

Laudă acestei bătrâne făpturi! am strigat.

Laudă naşterii ei pentru-un singur

ceas de plutire-n văzduh! –

astfel gemeam adormind,

adormind pe dunga prăpastiei. Laudă

purtătoarei de veşti,

zburătoarei cu ţipăt de om care piere sub ape.