JORGE LUIS BORGES
(24 august 1899 - 14 iunie 1986)
Voi înceta să mă visez
◊◊◊
Rădăcina limbii este iraţională
şi are un caracter magic. Danezul care articula numele lui
Thor ori saxonul care articula numele lui Thunor nu ştiau dacă aceste cuvinte
însemnau zeul tunetului sau zgomotul ce urmează fulgerul.
Poezia vrea să se întoarcă la această magie veche. Fără legi prestabilite,
procedează în chip şovăitor şi îndrăzneţ,
ca şi cum ar păşi
pe întuneric. Poezia e un joc de şah misterios, în care tabla şi piesele se
schimbă ca într-un vis,
şi, după moarte, mă voi închina
în faţa lui.
◊◊◊
Orice
lectură implică o colaborare
şi aproape o complicitate.
◊◊◊
Literatura începe cu versul şi
poate întârzia veacuri
până să discearnă posibilitatea prozei. După patru sute
de ani, anglo-saxonii au lăsat o poezie nu o dată admirabilă şi
o proză nu tocmai desluşită. Cuvântul
a fost pesemne
la început un simbol magic, care cu trecerea timpului
s-a tocit.
Menirea poetului ar putea fi aceea de a-i reda cuvântului, măcar în parte,
puterea dintâi, acum ascunsă.
◊◊◊
Teoriile, la fel cu convingerile
de natură politică ori religioasă nu sunt altceva decât imbolduri.
Diferă de la un scriitor la altul.Whitman a avut dreptate să
respingă rima; această respingere ar fi fost o nesăbuinţă în cazul lui Hugo. Citind
în şpalt această carte, bag de seamă cu o oarecare nemulţumire că
orbirea ocupă un loc năpădit de văicăreli, ceea ce nu se întâmplă în viaţa mea.
Orbirea este
o închidere, dar este totodată o
eliberare, o singurătate prielnică născocirilor, o cheie şi o algebră.
ARTĂ POETICĂ
Să
cauţi râul ce e timp şi apă,
Să-ţi aminteşti că timpu-i tot un râu,
Să ştii că ne petrecem ca un râu
Şi-al nostru chip se oglindeşte-n apă.
Să simţi că veghea este tot un vis
Visând că nu visează şi că moartea
Ce spaimă aduce-n suflet este moartea
Din noaptea rece ce se cheamă vis.
Să vezi în zi, în lună,-n an simboluri
De ani şi luni şi trecătoare zile.
Jignirea s-o transformi a ăstor
zile
În muzică, în zvonuri şi
simboluri.
Să vezi în moarte-un vis, în asfinţit
Un aur trist, aceasta-i poezia,
Săracă, fără moarte. Poezia
Se-ntoarce-n auroră şi-asfinţit.
Spre seară, câteodată, vezi un chip
Ce te priveşte dintr-o
ştearsă-oglindă.
La fel şi arta cată-a fi oglindă
Ce ne arată propriul nostru chip.
Sătul, cum zice-aedul, de minuni,
A plâns Ulise, revăzând Ithaca
Umilă, verde. Arta-i ca Ithaca
De verde veşnicie, nu minuni.
Şi este ca un râu necontenitN
Ce trece şi rămâne, e acelaşi,
Eternul Heraclit, mereu acelaşi
Şi altul, ca un râu necontenit.
LIMITE
Există un rând de Verlaine pe care nu mi-l
voi mai aminti.
Există o stradă apropiată pe care paşii mei
nu vor mai trece.
Există o oglindă care m-a văzut pentru
ultima oară.
Există o uşă pe care am închis-o până Ia sfârşitul
lumii.
Între cărţile bibliotecii mele (le văd)
Există unele pe care nu le voi mai deschide
niciodată.
În vara aceasta voi împlini cincizeci de
ani;
Moartea mă mistuie necontenit.
POETUL ÎŞI DECLARĂ FAIMA
Cercul cerului îmi măsoară gloria,
Bibliotecile Orientului îşi dispută
versurile mele,
Emirii mă caută pentru a mă
acoperi de aur,
Îngerii ştiu pe de rost ultimul
meu poem.
Uneltele mele de lucru sunt
umilinţa şi angoasa;
Ce n-aş da să mă fi născut mort!
ALEXANDER SELKIRK
Mă-nchide-un vis în hău de mări pustii
Şi-n dangăte de clopot mă trezesc
Ce-n fapt de ziuă lumea o sfinţesc
În Englitera verzilor câmpii.
Am pătimit cinci ani privind
eterne
Singurătăţi şi zări fără sfârşit,
Ce astăzi o poveste-au devenit
Pe care-o spun cutreierând taverne.
M-a-ntors Cel Milostiv în astă lume,
La porţi, oglinzi, la numere şi nume,
Şi nu mai sunt acel ce ne-ncetat
Privea cu jind întinderea pustie.
Ce-ar trebui să fac, ca să se ştie
C-aici sunt izbăvit, răscumpărat?
ODISEEA
O dreaptă răzbunare a săvârşit
Oţelul spadei, fapta cuvenită.
Săgeţile şi lancea ascuţită
Vărsat-au sângele nelegiuit.
Necontenit luptând cu piedici grele,
Ulise la nevastă-a revenit,
În ciuda unui zeu care-a stârnit
Furtuni potrivnice şi vânturi rele.
Regina credincioasă se-odihneşte
La pieptul regelui. Dar unde-i oare
Bărbatul ce de-atâta timp pe mare
Ducând un trai de câine rătăceşte?
El vrăjmăşia soartei o-nfrunta
Zicând că Nimeni numele-i era.
EL
Văd ochii trupului strălucitoarea
Lumină-a soarelui şi mâna ta
Atinge fir de praf şi stâncă grea;
El e lumina, bezna şi paloarea.
El e şi vede. Lung te cercetează
Cu ochi neobosiţi. El ochiul este
Ce ochii din oglindă-i urmăreşte
Cernite hidre, tigri-n ceas de-amiază.
El le-a făcut şi este fiecare
Dintre minunile ciudatei lumi
De El zidită: luna schimbătoare
Şi trunchi de cedru, ramuri şi cununi.
Cain îmi spun. Prin mine, Cel Etern
Iz de pucioasă simte din Infern.
EDGAR ALLAN POE
Fastuoase cripte, anatomie sumbră,
De viermii din mormânt ultragiate;
Pentru triumful morţii, îngheţate
Simboluri strâns-a. Fără frică. Umbră
Să-l înspăimânte nu-i, ci numai birul
Iubirii, crud destin de muritor.
Nu l-au orbit metal strălucitor,
Fastuoase cripte, numai trandafirul,
În spatele oglinzii parc-ajuns,
S-a-nchis în acceptat destin bizar
De-a născoci coşmar după coşmar.
De dincolo de moarte poate ascuns
Continuă să nalţe solitar
Turn de minuni cumplite nepătruns.
PANTERA
În cuşcă acum, pantera agresivă
Va repeta traiectul ei felin
Ce-i (chiar dacă nu ştie) al ei destin
De neagră perlă, tristă şi captivă.
Sunt
mii care se duc şi tot mii sunt
Care se-ntorc, dar una e, eternă,
Fatală-n grota ei, pantera ternă
Trasând un drum pe care Ahile-n gând
De visător elin etern trasează,
În visul ei poiana nu se-arată
În care cerbi cu carnea-nfiorată
S-ar teme că feroce-i devorează.
Degeaba-i largă lumea. N-ai ghicit?
E drumul dinainte stabilit.
BIZONUL
Greoi, sălbatic, singur, nepătruns,
Roşcat precum jăraticul sub spuză,
Înaintează-ncet pe-a râpei buză
găsindu-şi adăpost în loc ascuns.
Grumazul îşi înalţă cu mândrie
străvechiul taur, şi-l întrezăresc
pe-un om din Altamira ori din West
mocnind în adormita lui mânie.
El nu cunoaşte timpul omenesc
cu-oglinzi şi năluciri de amintire.
Nu-i pasă de deşartă rătăcire
În lungul drum pe care eu păşesc.
Fără-nceput şi fără căpătâi,
E ultimul bizon şi cel dintâi.
ELEGIA PATRIEI
De fier şi nu de aur
ţi-e-nceputul,
Un port şi un deşert te-au făurit,
Din spade încleştate te-ai ivit
Şi închegat din smârcuri şi coclauri.
Apoi războiul de eliberare
De-a Spaniei robie, vitejia.
Brazilia pe urmă, tirania,
Istoria smintită.-N sărbătoare
De-atunci o ţinem, cu aniversări,
Chermeze cu fanfare militare,
Cununi de lauri, salve şi urări
La centenare şi bicentenare.
Cenuşă-s azi discursuri, peroraţii,
Înflăcărate vorbe şi ovaţii.
REMUŞCAREA
Am săvârşit păcatul cel mai greu
Din viaţa unui om. Căci fericit
N-am fost. Uitarea mi-e sortit
Să-mi troienească lespedea mereu.
Părinţii-ncrezători m-au zămislit
Pentru riscantul şi frumosul joc
Al vieţii. Pentru aer, apă, foc,
Pământ. Mâhniţi sunt: n-am fost fericit.
Dorinţa neîmplinită-i. Mintea mea
Canon simetric şi-a impus de artă
Ce ţese fleacuri. Vai, le-a fost deşartă
Credinţa că-n tărie-i voi urma.
Nu mă slăbeşte.-S veşnic însoţit
De-un gând ascuns: c-am fost nefericit.
EIN TRAUM
Toţi trei ştiau.
Ea era iubita lui Kafka.
Kafka o visase.
Toţi trei ştiau.
El era prietenul lui Kafka.
Kafka îl visase.
Toţi trei ştiau.
Femeia i-a spus prietenului:
Vreau ca noaptea asta să mă
iubeşti.
Toţi trei ştiau.
Bărbatul
i-a răspuns: Dacă păcătuim,
Kafka va
înceta să ne viseze.
A aflat.
Nu mai era nimeni pe lume.
Kafka şi-a spus:
Acum, după ce au plecat amândoi, am rămas
singur.
Voi înceta să mă visez.
COMPLICELE
Ei mă răstignesc, iar eu trebuie să fiu
crucea şi cuiele.
Ei îmi întind potirul, iar eu
trebuie să fiu cucuta.
Ei mă înşală, iar eu trebuie să
fiu minciuna.
Ei mă aruncă în flăcări, iar eu
trebuie să fiu iadul.
Trebuie să aduc prinos de
recunoştinţă, laude fiecărei clipe.
Hrana mea e alcătuită din toate lucrurile.
Ponderea exactă a universului, smerenia,
bucuria.
Trebuie să justific tot ce mă răneşte.
N-are importanţă fericirea ori nefericirea
mea.
Sunt poetul.
HAIKUURI
1
Mi-au spus ceva
înserarea şi muntele.
Am uitat
ce.
2
Noaptea adâncă
nu este acum altceva
decât o
mireasmă.
3
Este sau nu este
visul pe care l-am uitat
înainte de revărsatul zorilor?
4
Amuţesc corzile.
Muzica ştia
ce simt eu.
5
Azi nu
mă bucur
de
migdalii din grădină.
Îmi
aduc aminte de tine.
6
Din
ziua aceea
n-am
mai mutat piesele
pe
tabla de şah.
7
În
pustiu
se crapă de ziuă.
Cineva ştie asta.
8
Spada
ruginită
visează
bătălii.
Altul e
visul meu.
9
Bărbatul a murit.
Barba nu ştie.
Unghiile cresc.
10
Aceasta e mâna
care altădată
îţi mângâia părul.
11
Sub streaşină
oglinda nu copiază
decât luna.
12
Sub raza lunii
umbra ce se întinde
e una
singură.
13
E un
imperiu
această lumină ce se stinge
ori un licurici?
14
Lună
nouă.
O
priveşte şi ea
din
alt pridvor.
15
Un
tril depărtat.
Privighetoarea nu ştie
că-ţi alină dorul.
16
Mâna bătrână
însăilează versuri
pentru uitare.
