OMAR KHAYYÃM, Cel ce împotriva legii s-a răzvrătit

AVATARELE TRADUCERII IMAGINARE

(Posteritatea virtuală

a rubaiatelor lui Omar Khayyām)

Istoria literară a consemnat suficiente date despre 
traducerea imaginară. Comparativismul a scos la iveală 
numeroase texte, mai ales poetice, care cad sub incidenţa 
acestui tip de tălmăcire.  Fenomenul, vechi de când lumea, precedă apariţia sintagmei, în timpurile moderne. Pe lângă textele, 
puţine, care manifestă, din titlu sau subtitlu, intenţia de a se alcătui sub semnul  traducerii imaginare, de exemplu, stereotipul „ultimele… ale… în traducere imaginară de…”, ceea ce uşurează sarcina cercetătorului, există altele, numeroase, care întreţin misterul apartenenţei la acest mod de existenţă, trădându-şi cu dificultate afinităţile de adâncime cu scrieri anterioare lor. Nu există un model al traducerii imaginare, nici măcar un punct de vedere critic care să cristalizeze o realitate heterogenă, schimbătoare de la caz la caz, frizând, de cele mai multe ori, chiar principiile creaţiei, originalitatea operei literare sau evoluţia secretă a literaturii artistice. Referindu-se la nisipurile mişcătoare a ceea ce am putea numi narcisismul textual, sintagma însăşi, lăsând la o parte ambiguitatea ei funciară, este înşelătoare şi instabilă semantic, uneori derutantă. Nici termenii ei alcătuitori nu sunt lipsiţi de o minimă nepotrivire, cel puţin în aparenţă. Pentru că orice traducere,  şi ne referim aici la traducerile de texte literare dintr-o limbă în alta, presupune, dincolo de alte componente care o întregesc, o interpretare lingvistică, trecerea textului dintr-un sistem semiotic în altul, chiar o empatie lingvistică, 

fără a modifica datele fundamentale prin care textul prim se recunoaşte 
în textul secund, şi invers, în ciuda eventualelor aproximări care ţin atât 
de subiectivismul, cât şi de orizontul cultural al traducătorului. Or apariţia termenului imaginară în sintagma amintită are darul de a muta discuţia într-o cu totul altă zonă de referinţă. În aceeaşi ordine de idei, 

dar şi pentru că, azi, traducerile fac  o literatură, nu ne putem reprima nişte
 întrebări care ne-au trecut prin minte de la prima lectură a „Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare…” şi au complicat, în timp, răspunsurile, pe măsură ce vedem că o mare parte a literaturii este produsul… traducerii imaginare. Care sunt limitele între care 
se poate vorbi despre traducerea imaginară?  Ce schimbă ataşarea cuvântului imaginară  la cuvântul, consacrat,  traducere? Ce înseamnă imaginară şi cât de încăpător este termenul? Ce diferenţiază cu adevărat traducerea lingvistică faţă de traducerea imaginară? Ce au în comun cele două feţe ale translării textuale? În ce măsură, uneori, traducerea imaginară este o componentă, invizibilă, a traducerii lingvistice, desăvârşind-o metafizic, cu alte cuvinte, câtă virtualitate presupune traducerea lingvistică? Se poate vorbi de traducere imaginară doar la nivelul literaturii sau ea atinge şi alte domenii ale culturii, ale spiritului universal? După cum uşor se poate observa, numărul întrebărilor 
îl copleşeşte pe cel al răspunsurilor. În cazul nostru, este necesar 
să formulăm un răspuns, fie el şi sintetic. Ultima întrebare din şirul  

celor de mai sus şi-a pus-o, probabil, şi Ştefan Aug. Doinaş, de vreme ce,  
în „Traducerea imaginară sau fragmente despre epigonism” („Orfeu şi tentaţia realului”, Eminescu, 1974), demonstrează, cu pătrunderea-i intelectuală recunoscută şi fără a ezita să spună lucrurilor pe nume,   
că fenomenul vizează toate faptele de cultură ale spiritului omenesc. 
 În opinia sa, traducerea imaginară este un soi de narcisism cultural (continuu, am adăuga noi), în sensul că „în orice traducere 

imaginară, spiritul creator se vede pe sine însuşi şi – văzându-se – 
se rosteşte în acelaşi timp”. Reconsiderând cuvântul „epigon” prin reatribuirea sensului originar, deci „urmaş, descendent”, neîncărcat 
de seme negative, şi judecând traducerea imaginară în termenii imitaţiei, Ştefan Aug. Doinaş defineşte originalitatea drept „forma mascată 

a imitaţiei”; în opera artistică nu există originalitate în stare pură, iar dacă „opera model constituie alteritatea voluptuos  spirituală a epigonilor, opera acestora – la rândul ei – dublează posteritatea celei dintâi.” Este clar că poetul Ştefan Aug. Doinaş se situează într-o altă ordine

 a spiritului creator, iar demersul său urmăreşte consecinţele surprinzătoare ale reflectării virtuale. El citeşte, în cheie imaginară, partitura unui epigonism major: „Traducerile imaginare ne inculcă convingerea (…) că marile adevăruri s-au rostit demult şi că rolul 

artistului de azi e acela de a ne furniza  o nouă formulare a lor.” Narcisismul cultural este, văzut astfel, o permanenţă a creaţiei, 
un clasicism în mişcare, un mod de existenţă a culturii, deci şi a poeziei,
 ca principală funcţie a ei: „(...) mai există un limbaj al spiritului, 

care oferă necontenit poeţilor adevăraţi textul invizibil al unei culturi posibile”.  Marele poet ştie ce spune. El însuşi strălucit traducător, 
în ambele ipostaze, din lirica esenţială a lumii, s-a înfruptat din voluptăţile ascunse ale spiritului contemplându-şi fulguraţiile narcisiste. Dar traducerea  imaginară este şi o convenţie literară, un experiment poetic, în primul rând. Cu timpul, poate deveni o modă, intertextuală, între atâtea altele,  capabilă de surprize interesante. O formulă postmodernă?  Ea, traducerea imaginară, se produce în anumite circumstanţe, determinate
 de afinităţi, de cele mai multe ori structurale, între traducător şi tradus, 
ce ţin de acelaşi orizont imaginativ, de aceeaşi atitudine faţă de existenţă, dacă nu cumva şi de o aceeaşi viziune asupra lumii. Este evident că, şi într-o traducere de acest gen, textul prim generează suportul metafizic pentru textul secund, plasat mai mereu în prelungirea celui dintâi, dar, uneori, şi complementar acestuia, în funcţie de secvenţa culturală pe care o reprezintă. Între cele două discursuri nu există vreo relaţie mimetică decât în măsura în care acceptăm că textul secund se închipuie ca discurs posibil generat de primul, fără a traduce lumea de semne lingvistice a acestuia. Cum înţelegem traducerea imaginară în acest cuvânt introductiv, este nevoie de explicarea câtorva detalii tehnice deduse din câteva
opere, citite din perspectiva virtualităţii textuale (William Boyd, „Noile confesiuni”, continuare a „Confesiunilor” lui Rousseau; Nicolae Davidescu, „Roma – o inedită de Marc Aureliu”, 1936; M. R. Paraschivescu, „Cântice ţigăneşti”, 1941 – Federico Garcia Lorca, „Romancero gitano”, 1928;  
Ştefan Aug. Doinaş,  „Hesperia”, 1979 – Friedrich Hölderlin, „Imnuri”, 1801 – 1807; Voiculescu, „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare…”, 1964 – William Shakespeare, „Sonete” – ideea sonetelor lui Voiculescu în prelungirea sonetelor lui Shakespeare apărând, nedeclarat, la Ion  Pillat, în tripticul poetic Necunoscutei). În raport cu limba, traducerea imaginară 

nu are obiect, o dată ce textul secund este oarecum indiferent faţă de textul prim, chiar dacă este o extensie a sensului fundamental, ascuns, decriptat la primul, dar în alt context cultural şi expresiv. În al doilea rând, nu există o relaţie  reversibilă de cvasiidentitate (cum se întâmplă în traducerile lingvistice), fiecare operă îşi păstrează autonomia, în ciuda  îmbogăţirii virtuale a textului-model de către textul derivat. Pe de altă parte, contextul discursiv al textului secund e altul, primul fiind doar pretext ontologic; epoca istorică poate fi aceeaşi sau nu, dar experienţa reprezentatului este primordială, a reprezentantului este secundară.
 În felul acesta, nu putem vorbi despre o includere reciprocă  a celor două lumi, în care textul rezultat pare mai degrabă o subcategorie poetică aparţinând textului prim şi, în acelaşi timp, o supracategorie experienţială care ar veni în continuarea celei dintâi. Care este rolul mimeticului 
în această experienţă literară? Nu putem aduce în discuţie relaţia „a fi ca” a lui Ricoeur din „Metafora vie” pentru că ne-am întoarce la traducerea lingvistică. În traducerea imaginară, comportamentul traducătorului creează o subiectivitate secundă în raport cu care comportamentul tradusului este secundar şi el. E paradoxul traducerii imaginare.  Experienţa traducătorului imaginar imită o virtualitate, ea devenind altceva: un text nou,cu o altă experienţă istorică a cuvintelor, până la nerecunoaştere.  Am putea spune că textul dintâi participă însuşi, uneori, 

 la constituirea textului virtual fără să-i dea un conţinut corespunzător, concret! Faţă de traducerea care se bazează pe unităţi segmentale, 
care dublează acest mimetism la scară lingvistică, traducerea imaginară, 
în care raportul mimetic face trimitere la autor şi operă în mod virtual, ignoră contextul discursiv şi experienţa particulară generatoare, 
aducând o contribuţie cognitivă prin care textul prim este citit. 
Alt soi de metatext? Ceea ce interesează cel mai mult la traducerea imaginară este structura internă a relaţiei, posibilitatea ei de a detaşa 
cele două opere, a doua având un discurs diferit. Locul de întâlnire 
a cărui virtualitate este generată de primul text. Traducătorul imaginar 
are intuiţia artistică-sintetică a cvasiidentităţii pe care a descris-o generic, 
el deviază rezultatul referinţei, noul produs constituindu-se într-un nou context discursiv. Fuziunea dintre cele două texte este prilejul unei desfăşurări imaginare a unei eventuale evoluţii a autorului textului-model. Abolirea referinţei, proprie efectului de sens poetic, permite funcţionarea iconică a noului text. Subiectul mimetic se face şi se desface simultan tuturor momentelor, tuturor stărilor poetice virtuale, măsurând distanţa 
în timp dintre traducător şi tradus. Traducătorul imaginar alege o posibilitate de a citi textul antedatat şi, citindu-l, multiplică, virtual, imaginile acestuia. „În manifestarea unei preferinţe literare, de pildă, 
se divulgă – dacă nu o identitate – în orice caz o înrudire: ne place îndeosebi ceea ce se aseamănă cu noi înşine (mai bine zis, lucrul 
căruia îi suntem asemănători), confirmarea că facem parte din aceeaşi familie de spirite, faptul de a ne descoperi în opera altuia.” (Ştefan 

Aug. Doinaş, „Orfeu şi tentaţia realului”) Cuvintele lui Ştefan Aug. Doinaş se potrivesc de minune cu demersul poetic al lui Ştefan Dincescu, din „Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară 
de Ştefan Dincescu”, volum apărut la câteva luni după cartea „Un arian în 

umbra moscheii” – Omar Khayyām, Rubaiate, prima traducere din limba persană, ediţie, prefaţă, note şi comentarii, anexe şi referinţe bibliografice de Gheorghe Iorga, Universitas XXI, Iaşi, 2004. Amândoi poeţii, Omar Khayyām – Ştefan Dincescu, sunt în răspăr cu lumea în care trăiesc, neconformişti până la sfidarea ordinii sociale existente, nişte inadaptaţi 

cu viziune idealist-utopică, bizari pentru gustul comun, sunt, în fond, nişte oameni liberi. Înţelepciunea, precaritatea omului şi a existenţei, formele răului, ale ipocriziei umane, strâmbătăţile acestei vieţi, deşertăciunea ca opţiune a insului, toate sunt teme frecventate de aceşti doi poeţi, pe care-i despart aproape 900 de ani. Încercarea lui Ştefan Dincescu este cu atât 

mai îndrăzneaţă, cu cât opera-model se situează cel mai departe în timp faţă de toate celelalte şi, mai ales, aparţine unei literaturi neeuropene, fără vreo operă tradusă imaginar. În plus, Ştefan Dincescu îşi asumă una dintre cele mai dificile probe: după toate statisticile, Omar Khayyām este 
cel mai cunoscut poet al lumii din toate timpurile! Niciun alt autor nu s-a bucurat de o aşa frenezie a traducerilor, a editărilor şi reeditărilor. Ştefan Dincescu se luptă cu o operă legendară, care şi-a ucis de multă vreme autorul! Dar mai este ceva; după moartea sa, Omar Khayyām a avut parte de o ciudată posteritate, pe care am explicat-o în prefaţa volumului „Un arian în umbra moscheii”: „Rubaiate apar în diferite antologii şi culegeri, mai mult sau mai puţin eclectice, în funcţie de atitudinea ideologică
 a scribilor, care, conform tradiţiei orientale, nu puneau mare preţ 

pe proprietatea literară. Copierea manuscriselor se făcea, de foarte multe ori, la întâmplare, arbitrar; cât despre autor, numele său nu avea  relevanţă pentru plăcerea lecturii: textul putea fi repede însuşit de altcineva sau compilat cu un rafinament specific ce nu mai amintea de original. Se creau, în felul acesta, variante, ca în literatura orală, încât, 
cu vremea, a devenit din ce în ce mai greu să discerni adevărul de fals, documentul original de cel compilat până la nerecunoaştere. În ceea ce-l priveşte pe Khayyām nu s-a păstrat niciun rubaiat în timpul vieţii sale! Am putea spune că poetul a fost „inventat” fie de tradiţia orală, un veritabil releu al culturii populare, neislamice, foarte puternică, fie de către unii contemporani, care, din pricina experimentaţilor cenzori, au aşteptat 

să dispară Omar Khayyām pentru a-l pune în circuitul cultural în calitate de poet. Aşa se explică de ce numele său, în această postură, apare mult după moartea sa, când era deja târziu, şi pentru contemporani, să spună cu precizie care rubaiat a fost scris cu adevărat de către el. În acest sens, posteritatea, chiar dacă l-a adulat, a fost roaba acestei triste convenţii:  
de a-i atribui lui Omar Khayyām atât textele care-i aparţin de facto, cât şi, în lipsa unui concurent celebru, pe cele pe care nu le-a scris marele poet. 
Şi totuşi, interesul stârnit de acest misterios personaj al Iranului medieval 
a creat o adevărată frenezie, cum spuneam, a traducerilor (toate, aproape, după texte nesigure, dar pe care tradiţia le-a pus pe seama lui Khayyām!), dar şi a apariţiei unor „detectivi” erudiţi (particulari sau în grup!) care şi-au dedicat viaţa credinţei că… Omar Khayyām e un mare poet persan!!! Trebuie să acceptăm, din convingerea simplă
 că aceste texte (de la câteva zeci la 1231!) sunt compuse de „cineva”, anonim, ideea după care între rubaiate şi autorul lor e o convenţie şi că, dacă tot trebuie să aibă un creator, acesta e Omar Khayyām.” (Gheorghe Iorga, „Un arian în umbra moscheii”) Am putea afirma acum, în virtutea celor de mai sus, că Omar Khayyām a avut deja o posteritate virtuală 
că rubaiatele sale, a căror paternitate se consumă în dispute interminabile, au generat, în atâtea secole, o puzderie de… traduceri imaginare! 
Iată peisajul, diferit de al celorlalţi traducători, ce i se înfăţişează lui Ştefan Dincescu. Aşa stând lucrurile, Dincescu pare a continua o serie poetică începută după moartea poetului din Nişāpur. Asimilând lumea lui  
Omar  Khayyām de acum aproape 900 de ani, în datele ei esenţiale, 
el transferă problematica ei în contemporaneitate, resuscitând atitudinea poetului, intransigentă şi evaluatoare, şi modificând conţinuturile de atunci, 

dar păstrând aerul unui Omar Khayyām de astăzi. Şi cum rubaiatul nu este o formă poetică românească, simpla trimitere la el, în titlul volumului, devine o convenţie între cititor şi autor, un pact prin care cititorul trebuie să parcurgă noile texte având în memorie versurile de atunci. Altfel spus, 
un efect de ecou redirecţionat. Dincescu îl citeşte pe Omar Khayyām fără prejudecăţi, cu o complicitate în egală măsură curioasă şi radicală, 

văzând şi ascultând. Genul scurt, cu care Dincescu a mai cochetat,
 pe alocuri, în „Lancea lui Ahile” (2002) şi „Cel de pe urmă Laocoon” (2003),îi şade bine. Expresia concentrată, cu sintaxa precisă, centrată
 pe idee, dă impresia unui clasicism à rebours. Catrenele nu sunt construite după o unică formulă, tiparul se alcătuieşte în funcţie de mesaj.

 Fără intertext, fără mimetism poetic, fără presiunea modelului. 
O imaginaţie lexicală bogată, în care regionalismul este încărcat de revelaţia cu care ai citi neologismul aristocratic, menţine vie construcţia riguros poetică. În unele catrene, expresia poetică dobândeşte  
virtuţi ale aforismului. Asta înseamnă ştiinţă a versului, dar şi o înţelepciune 
 a poetului edificat asupra tuturor lucrurilor lumii acesteia. Ca Omar Khayyām. Până la urmă, variaţiunile pe temele  rubaiatelor se dovedesc 
a fi variaţiuni pe marile teme ale liricii universale din toate timpurile. După ce termini de citit „Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu”, îţi vine să crezi că poetul băcăuan 
îl ia de mână pe marele poet persan şi, plimbându-l prin meandrele lumii noastre de azi, îi spune din când în când, cu o voce din off: „Vezi, bătrâne, în fond lumea este aceeaşi, în adâncime nimic nu s-a schimbat. Şi acum, 
să ştii, se ţine moartea scai de viaţa asta.” Chiar mie, bietului tălmăcitor
 al rubaiatelor, neatent cum sunt, mi se pare, acum, că am dat, în limba română,  un altfel de Omar Khayyām.  În traducere imaginară!

GHEORGHE IORGA

Prefaţă la volumul „ULTIMELE RUBAIATE 
ALE LUI OMAR KHAYYÃM ÎN TRADUCERE IMAGINARĂ DE ŞTEFAN DINCESCU”

(Editura Amphion, Bacău, 2004)

  
OMAR  KHAYYÃM

RUBAIAT 1

Cortina destinului nimeni n-a ridicat-o.

Secretele enigmei nu le deţine nimeni.

Ani şaptezeci şi doi am tot reflectat.

Dar n-am aflat nimic, niciodată. E ne-nceput misterul .

                  

RUBAIAT  2

Tristeţi, nenorociri noi le-am avut, e tot!

O clipă, -n lumea asta, azil ni s-a dat, e tot!

Taina Creaţiei ne rămâne-o taină deplină:

Plecăm, de regrete pătrunşi, neştiind mai mult. E tot!

RUBAIAT 3

În tablele Creaţiei, ce există poartă un semn.

Al universului Pictor binele şi răul le ignoră.

E-nscris în soarta-ne ce a vrut Domnul.

Deşarte ni-s toate strădaniile. Nu-nvingi iluzoriul.

                  

RUBAIAT  5

Lumea de-apoi sfârşit nu va avea. Va fi fără margini tristeţea.

Acolo, sus, aştrii au scris-o. Trăieşti azi, fii mulţumit:

Din a trupului tău pulbere, cărămizi va turna sclavul,

Cimitire, altele, să se ridice, pentru-alţi oameni.

RUBAIAT 6

Dincolo de-această perdea, nimeni nu poate ajunge.

Nimeni nu străpunge şi străbate misterul.

Singura noastră casă-i sânul pământului.

O, regrete! O enigmă, o rană, un secret.

                  

RUBAIAT 8

Gândeşte-te că de-al tău suflet te vei despărţi.

Dincolo vei merge, de perdeaua Domnului.

Tu ai venit nu ştii de unde. Secret pierdut. Ridică-ţi cupa.

Fericit încearcă azi să fii. Te vei duce unde? Habar n-ai.

                                                       RUBAIAT 9

Spune-mi, e mai frumos cerul că m-a făcut să trăiesc pe pământ?

Splendoarea lui, măreţia-i, ele ce vor pierde după plecarea mea?

Urechile-mi, două, n-au auzit nicicând pe nimeni spunându-le

Nici de ce-am venit, nici de ce-am plecat.

RUBAIAT 11

Misterul etern cine-l cunoaşte? Nici tu, nici eu.

Taina asta ne urmăreşte, cine-a învins-o? Nici tu, nici eu.

Dincolo de cortină, se îngrijeşte cine de tine, de mine?

Iar cortina când se ridică,-i goală scena. Nici tu, nici eu.

                  

RUBAIAT  12

Al Creaţiei sens noi suntem; care altul ar fi?

Esenţa privirii divine noi suntem – cine ştie să vadă.

Şi-al lumii mare ochi comparabil de-i c-un inel,

O incizie fă-i: nestemata inelului noi suntem!

                  

RUBAIAT 13

De-s beat de vin vechi, ei şi! cu-atât mai bine: beat, sunt!

Necredincios sunt sau idolatru, sunt oare zoroastrian? Sunt orice!

Cine despre mine vreo idee-şi face mă-ntemniţează-n el.

Ce-mi pasă? Îmi aparţin! Cel care sunt, sunt.

RUBAIAT  22

În lacrimi era picătura de apă, departe de Ocean.

Şi-ncepu Oceanul să râdă! ,,Noi suntem tot numai împreună.

În afara noastră ce-i? Părţile unui tot suntem.

Despărţiţi când suntem, asta-i printr-un punct aproape invizibil.”

                                     

RUBAIAT  27

De la adevăratul credincios la necredincios, ţi-o spun, e doar o suflare

Şi-i doar o suflare, -ntr-adevăr de la dogmatic la nesigur;

În spaţiu acesta atât de preţios, între două suflări, trăieşte fericit:

Viaţa se duce, moartea vine, trecerea noastră-i doar o suflare...

                  

RUBAIAT  29

O, Khayyãm! Pe de-a-ntregul seamănă trupul tău cu un cort.

Suflet îi e sultanul, iar ultimu-i palat, nimicul.

Când cortul şi-l părăseşte sultanul, toţi vin, ferraş-ii morţii,

Să-l distrugă ori să-l strângă pentru-a-l ridica-n alt loc. În alt loc?

RUBAIAT  30

Viaţa vine, viaţa se duce, când dulce, când amară.

Printre buze ne părăseşte sufletul, la Nişãpur ca la Bagdad.

Cupa ridică-ţi-o şi bea vin, căci după tine şi mine, luna

Trece de la ultimu-i pătrar la primul, trece la nesfârşit...

                  

RUBAIAT  32

Studentul îşi face sul diplomele, iar vârsta frumoasă ţăndări se face.

Primăverile nepăsărilor noastre s-au dus, uite iarna.

Pasărea nebuniilor noastre tinereţe e numele-i:

Eu nu ştiu când s-a aşezat, nici când a plecat.

RUBAIAT  34

Până unde vei merge, la Substanţa ta meditând

Sau întrebându-te despre Fiinţă şi Neant?

Bea vin! Se ţine moartea scai de viaţa asta.

Preferă-le somnul sau beţia, -ntrebărilor!

RUBAIAT 36

Pe vechile metereze din Tus, am văzut pasărea cocoţată

În faţa regelui Key-Kâus. Vai! doar un craniu era!

Şi ea, pasărea, întreba craniul:

,,Gloria-ţi unde s-a dus? Şi unde ţi-s tobele, tobele?”

                  

RUBAIAT  37

În atelierul olarului eram, ieri-seară.

Mute sau guralive, am văzut acolo oale două mii;

Şi dintr-o dată, una dintre ele vorbi: ,,Dar unde-s

Olarul, vânzătorul, cumpărătorul de-urcioare?”

RUBAIAT  39

Sclavi ai minţii noastre suntem în fiece zi; până când?

Să trăiesc o singură zi, îmi pasă puţin; să rămân ani o sută, la ce bun?

Adu-ne-o carafă de vin, să ne grăbim, cuvine-se să bem,

Înainte ca, -n atelier, olarul să ne toarne-n urcioare!

RUBAIAT  40

Uită ziua ce-a fugit din existenţa ta. Uit-o!

Uită ziua ce-o să vină. Încă nenăscută. Uit-o!

Asupra a ceea ce e şi nu mai e, zadarnic meditezi.

Nu-ţi arunca-n vânt viaţa. Clipa fericit trăieşte-o. Uit-o!         

                  

RUBAIAT  42

În măreţia-i, cu cerurile castelul se-ntrece.

Rând pe rând, pe-aici, suverani au trecut în aure de glorii.

Pe creneluri, noi am văzut aşezându-se turtureaua.

Şi striga, pe ruinele lor: „Unde? Unde? Unde? Unde?”

RUBAIAT  47

Roata vieţii nici început n-are, nici sfârşit. Atunci?

Lacrimi şi suspine, a pleca, a veni; a trăi, a muri. Atunci?

De noi, cine poate şti ce vânt bun ne-aduce

Şi ce vânt ne-ntoarce, în ce port? Atunci?  

                  

RUBAIAT  48

Când oamenii dorm, nu li-l neliniştim noi somnul,

Nu-i facem să strige: „O, Doamne, Dumnezeul meu!”

Nu dormi pe bogăţiile tale, nu adormi pe frumuseţea ta…

Într-o noapte, toate ţi se vor lua…

RUBAIAT  50

Ca mine-a fost urciorul acesta: o iubitoare fiinţă, nefericită.

Pentr-o şuviţă de păr a suferit, al unui idol păr.

Toarta asta, o vezi ataşată la gâtu-i?

Braţul era, al unui îndrăgostit, la gâtul unei alese frumuseţi.

         

RUBAIAT  51

Înainte de tine, de mine, amurguri au fost, aurore,

Cu mult înainte de noi, cerul s-a învârtit în el însuşi.

Ah! Piciorul în pulbere pune-l cu grijă:

Privirea a fost, şi ochiul unei frumuseţi!

RUBAIAT  52

Au venit norii negri, începe să plouă pe iarbă.

Nu se mai poate trăi fără vin, culoare de granat.

Ne-ncântă azi iarba, ne minunează verdeaţa-i,

Dar mâine, iarba din pulberea-ne va răsări. Pentru care priviri?

                  

RUBAIAT  54

Străin mie însumi, când istovit voi fi,

Iar, pentru alţii, voi ajunge-o poveste,

Putea-voi cere ca din argila mea

Să se facă-o stacană pentru sumbra tavernă?

                  

RUBAIAT  55

Ieri, la bazar, am văzut un olar.

El frământa, călca argila-i cu piciorul.

Şi părea a-i spune argila:

„Odată ca tine am fost. Ah! poartă-te cu mine mai blând…”

                  

RUBAIAT  57

Am intrat la olar. Se agita aproape de roata-i.

Gâturi de sticlă modela, toarte de oale:

Unele se trăgeau din capete de sultani,

Făcute, altele, din picioare de cerşetori erau…

RUBAIAT  63

O, neliniştit om, acest trup, al tău, nu-i nimic.

Bolta celor nouă ceruri scânteietoare nu-i nimic.

Fii vesel în locul unde stăpână-i dezordinea.

Suntem aici doar o clipă. Şi chiar clipa asta nu-i nimic.

RUBAIAT  66

Din tavernă, -ntr-o dimineaţă, un glas. Striga:

,,Ajutor! Veseli băutori, tineri băutori, ridicaţi-vă!

O cupă, haideţi, să mai golim, ultima!

Sorocul ni se apropie, aproape-i vinul din urmă…’’

                  

RUBAIAT  68

Când voi muri, trupul cu vin să mi-l spălaţi,

De la mine, drept rugăciuni, laude-aduceţi cupelor pline!

Dacă doriţi să mă vedeţi iar, în ziua învierii,

Pulberea cerneţi-o, din praful tavernei.

RUBAIAT  74

Dormeam. Am crezut vocea c-aud, a unui înţelept. „În somn,

Nimănui, vreodată, roza fericirii nu i s-a deschis.

Pradă, atunci, de ce să te laşi, trăind, unei alte morţi?

Trezeşte-te şi bea vin. Secole-ţi rămân ca să dormi!”    

RUBAIAT  81

Copacul tristeţii nu-l răsădi în inima ta,

Cartea bucuriei reciteşte-o în fiece dimineaţă.

Poţi să bei vin, cu prietenii tăi să-l împarţi.

Vremea noastră, viaţa noastră, cerul ni le măsoare.

                  

RUBAIAT  82

Nici cald, nici frig. Azi e o vreme de vis.

Pe trandafiri, ploaia nocturnă le-a dat petalelor strălucire.

Păsările toate s-au adunat, le auzi? Privighetoarea

Le spune florilor galbene: „Beţi vin ! Aici se cuvine toată lumea să cânte!’’

RUBAIAT  83

Nebun trebuie să te fi născut, vinul de rău să-ndrăzneşti a-l vorbi.

Dă-i muntelui vin, şi muntele însuşi dansează!

Să-mi porunceşti, ai vrea, să renunţ la vin,

Dar fără sufletul lui, cine pe om l-ar face mai bun?

RUBAIAT  84

De-mi sunteţi prieteni, încetaţi cu discursuri, palavre,

Iar pentru a-mi alina tristeţile, toarnă-mi vin, o, saqi!

Când ţărână voi fi, modelaţi-mă ca pe o cărămidă

Şi-ntr-un colţ al tavernei să mă-nţepeniţi, de voi cât mai aproape!

RUBAIAT  86

Beau vin! E firesc, în ai Domnului ochi,

Înţelepţii o vor recunoaşte. El m-a creat, via El a făcut-o.

De-o-ntreagă veşnicie, ştie că rumenul vin o să-l beau.

De ce m-aş abţine-n faţa Lui, preştiinţa I-aş înşela-o.

RUBAIAT  103

Vinul îl cumpărăm noi, vin vechi şi vin nou.

Lumea o vindem pe două boabe de orz!

Unde te duci după moarte? Întrebarea degeaba ţi-o pui!

Adu-mi vin, să bem! Şi să ne ducem dracului apoi!

RUBAIAT  105

Cu mustăţile am măturat pragul tavernei, istovit,

Am renunţat să cuget la lumea asta sau cealaltă; binele, răul

Băşici doar sunt, de aer! În apă să cadă, să se piardă!

De-un bob să mă sinchisesc, de orz, când cu vinul m-adorm?

                  

RUBAIAT  107

Jurămintele-mpreună făcute, noi toţi le-am călcat.

Uşa gloriei noastre închis-o-am după noi.

Totuşi nu ne blamaţi. Smintiţi vă părem.

Cât timp suntem, suntem beţi. Beţi morţi de vinul de-a iubi!

RUBAIAT  113

În ochii celor ce ştiu să bea, nu trece drept grosolan.

În ai înţelepţilor ochi, păzeşte-te de-o îndoielnică faimă.

De vrei să bei, bea vin! Că bei sau nu bei,

Infernului de-i aparţii, ţi se paradisul refuză!

RUBAIAT  119

În al regatului suflet, prudent se cuvine să ştii a fi.

Pe pământ , trebuie să înveţi mai ales să ştii bine a tăcea.

Câtă vreme limbă ai, urechi, ochi,

Încearcă fără ochi a trăi, fără limbă, fără urechi…

                    

RUBAIAT  121

Îi vezi pe cei doi sau trei idioţi? Lumea o ţin în mâinile lor.

Nimic nu ştiu. Superiori se cred din ignoranţă.

Mergi pe drumul tău, de ei seamă nu ţine. În splendida-le suficienţă,

Eretici îi vor numi pe cei ce nu-s de-ai lor.

              

RUBAIAT  124

Vin fereşte-te să bei c-un necioplit fără ţinută!

Nu vei avea decât neplăceri. Noaptea va trebui să-i suporţi

Confuziile, hohotele vocii, scrântelile, iar a doua zi,

Scuzele şi iertările din nou ţi-ar sparge capul!

RUBAIAT 125

Dintre-ai tavernei obişnuiţi clienţi eu primul sunt.

Sunt cel ce împotriva legii s-a răzvrătit.

Eu, băutorul lungilor nopţi, pe fiica viţei-de-vie o beau

Şi-i vestesc domnului strigătele bătrânei mele-nsângerate inimi.

RUBAIAT 126

Unei femei de stradă, un şeic îi spune-ntr-o zi: ,,Eşti beată!

În fiece clipă prinsă iată-te-n plasa primului venit!’’

,,O, şeicule, îi răspunde femeia, sunt tot ce afirmi,

Dar tu, tu eşti, uneori, ce-ai vrea mereu să pari?”

RUBAIAT 128

Capcane două sute în juru-ne-ai întins. Cum ai terminat,

Ne-ai spus: ,,Cine pune piciorul aici pe sine se condamnă.’’

Curse întinzi, iar pe cel ce-n ele se prinde

Tu îl numeşti rebel, morţii îl sorteşti…

                  

RUBAIAT 129

Cuvintele cu care mă frângi din ură-ţi vin, o, mollah!

Nu-ncetezi să mă iei drept fără credinţă, nelegiuit, ateu.

Mai bine ca oricine mă cunosc şi ceea ce sunt o mărturisesc.

Să mă răneşti se cuvine chiar tu?

                 

  RUBAIAT  130

Gloria de-o câştigi în cetate, te-asasinează!

În colţul tău de te-ascunzi, eşti un instigator.

N-ar fi mai bine-atunci, Ilie de-ai fi sau Sfântul Gheorghe,

Să nu te legi de nimeni, cunoscut de nimeni să nu fii?

RUBAIAT  131

O, cerule, zgârcitule, tu-l împuterniceşti cu norocul,

El are apeducte şi bunuri, iar apa-i vine la moară.

Se-ndatorează omul liber pentru singura-i pâine;

Cerului spun, atunci, că nici cât o ceapă nu face, degerată!   

                                     

RUBAIAT  134

Am crezut a cunoaşte şi fiinţa, şi nefiinţa,

C-am ajurat şi lumea de sus, şi lumea de jos,

Dar nimic nu ştiu, de nu pot cunoaşte

Lumea de-apoi a beţiei în lumea-mi de-apoi.

RUBAIAT  136

Tu, ascultă-mă, novice, lipsit de vechi prieteni:

La roată nu te gândi şi-apoi, mai ales, despre ea deloc nu vorbi…

De teatrul tău mulţumit fii; şi, spectator paşnic,

Bucură-te de ceea ce se joacă: ale destinului jocuri. Şi ale omului.

                  

RUBAIAT  139

Poţi ignoranţa s-alegi, lumini dacă păstrezi câteva.

Din mâinile isteţilor băutori cupa plină o vei primi;

Însă de eşti un ignorant – neştiinţa nu-i partea ta –

A ignoranţei tale dulceaţă nu vei şti s-o guşti niciodată.

RUBAIAT  143

Cei ce erau fântâni de ştiinţă, pilde-ale virtuţii,

Aprinse făclii pentru prieteni, în bruma gnozelor, groasă,

N-au înaintat nici c-un pas. În noaptea lor s-au pierdut,

În bâlbâiala născocirilor. Şi veşnic dorm!

                  

RUBAIAT  144

Un om am văzut, singuratic, într-un loc sărac. Nu era

Nici eretic, nici musulman. N-avea bogăţii, nici Dumnezeu,

Nici convingeri, nici adevăr. N-avea nici lege, nici principii.

În lumea asta sau cealaltă, un aşa curaj cine l-a avut?

RUBAIAT 147

Ştiinţelor, de-a pururi le-am dat tot timpul meu.

Prin ştiinţă, cele câteva noduri le-am dezlegat, de secrete obscure.

După ani şaptezeci şi doi de reflecţii, fără-o zi de odihnă,

Ignoranţa-mi, o ştiu…

RUBAIAT  148

Deşi mi-i frumos chipul şi subţire, mireasma,

Deşi faţa la fel de proaspătă-i ca laleaua şi-i a chiparosului, talia,

Pe-ale tavernei Lumii ziduri, totuşi n-am înţeles

De ce eternul Pictor mi-a dat înfăţişare.

RUBAIAT  149

În mâinile Cerului, pioni suntem. Ca să se amuze, ne mută.

Nu-i metaforă, – aici, El e Stăpânul, numai El joacă.

Pe-a existenţei tablă de şah ne-mpinge fără-a ne cunoaşte,

Apoi, ne dă brânci, unul câte unul, în coşciugul Neantului, strâmt.

                  

RUBAIAT  151

Mă-ntrebi: „Bizară, priveliştea asta ce-i oare?”

Ah! adevărul să-l spun prea mult ar dura.

O imagine e, de iluzii, răsărind dintr-o întinsă mare

Şi tot aşa-ntorcându-se-nlăuntru-i.

                  

RUBAIAT  152

Din argilă şi apă, Tu m-ai frământat. Sunt aici degeaba; şi ce pot?

Lână şi mătase, Tu le-ai tors. Sunt aici degeaba; şi ce pot?

Binele, răul ce-l fac, cine le-a dat? Şi ce pot?

Destinul meu, Tu l-ai croit. Sunt aici degeaba; şi ce pot?

RUBAIAT  155

Carafa de vin, o, Doamne, mi-ai spart-o!

Iar uşa bucuriei, o, Doamne, în nas mi-ai trântit-o!

Din stângăcie, Tu mi-ai vărsat pe pământ rumenul vin!

(De pământ să mi se umple gura!), oare erai, Doamne, beat?

RUBAIAT  156

Tu, a cărui esenţă misterioasă de nepătruns e pentru noi toţi,

Tu, care grijă n-ai nici de greşelile, nici de-ascultarea noastră,

Când sunt beat de păcate, speranţa în tine îmi dă judecata.

La orice păcat, îndurare! Nădejdea mi-e toată în clemenţa ta…

                  

RUBAIAT  157

Tu rânduieşti soarta viilor şi a morţilor. Roata cerurilor

Cine o cârmuieşte, de nu Tu singur? Eu, rău, sunt sclavul tău,

Tu eşti Stăpânul. De toată dezordinea de-aici vinovat cine-i?

Totul nu Tu oare l-ai creat?

RUBAIAT  158

Tu eşti ascuns, nimeni nu Te vede, iar alteori, Tu Te descoperi

În toate cele ce sunt. Tu ai născocit totul pentru Tine,

Iluziile şi plăcerile, efemerele făpturi.

Spectacolului, Tu-i eşti esenţa, dar şi spectatorul.

                  

RUBAIAT  161

Deschide-mi uşa, Te rog, poţi numai Tu s-o deschizi,

Drumul de urmat Tu mi-l arată, căci Calea Tu o scrii.

Mâna nu mi-o voi da celor ce vor călăuză să-mi fie:

Ca mine, sunt trecători. Veşnic eşti numai Tu.

RUBAIAT  164

Nu merit, o ştiu, nici paradisul, nici infernul.

Cunoaşte Domnul mai bine ca mine lutul din care m-a frământat.

Eretic ca un derviş , urât ca femeia pierdută,

Fără noroc şi religie, cine paradisul mi l-ar deschide?

                  

RUBAIAT  173

Dacă bulgărul lumii s-ar rostogoli într-o groapă, când dorm,

Beat mort, m-aş sinchisi de asta ca de-un bob de orz.

Ieri m-am pus zălog, la tavernă, pentru vin,

Şi-n hohote râdea cârciumarul: „Uite, ce minunat zălog!”

RUBAIAT  174

Cum în mâinile noastre-i doar vântul a toate câte trec,

Cum fiece lucru căderii e sortit, îmbătrânirii,

Gândeşte-te că tot ce există nu are poate nici o existenţă  

Şi gândeşte-te, totodată, că există ce nu există.

                  

RUBAIAT  175

În secret a izvorât al vieţii Ocean;

Perla ştiinţei, nimeni n-a putut s-o străpungă.

Bătând câmpii, umblă fiecare urmărindu-şi himera.

Cine-a putut totuşi adevărul a-l spune?

RUBAIAT  178

Cu oceanul s-a unit picătura de apă.

Un fir de praf din nou s-a prins de pământ.

Tu poţi să spui de ce-ai venit pe lume?

A venit o muscă, a zburat apoi.

RUBAIAT 186

Dincolo de Creaţie, dincolo de ceruri, tu cauţi

Şi tăbliţa de ceară, şi calama. Paradisul cu Infernul.

I-am împărtăşit asta maestrului nostru: „În tine se găsesc toate:

Paradisul şi calama, tăbliţa de ceară cu Infernul.”

TRADUCERE DE GHEORGHE IORGA