Ființa Femeii este Moartea sau Jurnalul
ca elegie psalmică-filosofico-testamentară
a trăitului/ muritului
Motto: „Poate că moartea nu-i decât triumful
spiritului asupra materiei” (Maeterlinck)
Se știe, în absența femeii nu ar exista viața și, prin urmare, nici moartea – supratema noului volum al (ne)fericitului și neobositului poet Ștefan Dincescu. Ea, Femeia, „este” neființă, altfel spus, esență, izvor al ființei, al perpetuării vieții, încât afirmația paradoxală a filosofului Jean Carteret: „ființa femeii este moartea” se include în eminesciana afirmație reflexivă din Scrisoarea I: „căci e vis al neființei universul cel himeric”. Ca și cum moartea ar fi doar o metaforă polisemică, Heidegger consideră acest fenomen misterios „un absolut de nedepășit”. Desigur, o absurditate, pentru că, în Absolut, totul e relativ, chiar și moartea. Veți fi și observat, deja, complexitatea problematicii ce se ascunde, potențându-se reciproc, în antiteza Evidența absolută/ viață vs. Evidența absurdă/ moarte, polemică fatal omniprezentă în volumul Ascita. Jurnal din noapte – (Con)Text multiplu poetic ce implică simbolul/ arhisimbolul „noapte” și „ascita” soresciană, în care „Apa, clipocind misterios/ Înăuntru,/ Invită moartea la scaldă.” (Marin Sorescu, Ascită). Da, poetul Ștefan Dincescu e același cu tânărul ce debuta în 1974, în capitala Olteniei, Craiova, într-o Culegere Literară cu tilul Bucurie, sugerând parcă fatidica antiteză: sfârșitul oricărei bucurii este întristarea/ jalea, dar și posibilitatea ca printre morți să existe o posibilă frică de a învia, așa cum în viața de fiecare zi se perpetuează frica de a muri. Dar dacă ea, moartea, nu este sfârșitul, ci doar o tranziție, dacă este, de ce nu?, „triumful spiritului asupra materiei”, cu siguranță însă – sfârșitul unei taine divine și prima condiție a nemuririi...
Volumul Ascita. Jurnal din noapte se vrea un Jurnal (în opinia bietului critic al Însemnărilor de față, poetul craioveano-băcăuan ne oferă un „Antijurnal” în sensul atribuit, cândva, de Malraux, în Antimemorii: „scriu ca să aflu dacă pot, dacă trebuie să scriu”) din – nu de – noapte. Un asemenea (Anti)Jurnal nu putea să fie decât „din noapte” – noaptea, arhetip și principiu clasificator în toate mitologiile popoarelor. Imaginați-vă cele 85 de „Jurnale” (de ce 85 și nu 87 sau 97?) asociate simbolismului nopții – întunericului, haosului (nu doar interior), infernului, pământului biblic, geniului morții, necunoașterii, confuziei, inconștientului, timpului epifaniilor, forțelor malefice și al sindromului apocaliptic etc., încât întreaga scriitură este cuprinsă de o dublă culoare a doliului absolut, care potențează însingurarea, tristețea, jalea, angoasa, răul existențial, renunțarea silită la vanitățile și deșertăciunile acestei lumi în care totul este/ pare să fie fals: „Aţipită doamnă, bezna s-a sleit / astupând genunea moartelor ferestre!... / Doamnă urgisită, frigul s-a cleit / sub pilota casei din poveşti rupestre!... // Lungul vals din stele n-are vaduri, hărţi. / Doamnă isprăvită, când ne-am irosit / în năplaiul Ursei?!... Spartă în bucăţi, / amorţi oglinda-n veacul litrosit.” (Jurnal din noapte [2])
Agnosticismul, filosofia conform căreia mintea noastră încearcă un eșec în fața Absolutului, pare să-l obsedeze pe autorul Jurnalului din noapte. Incapacitatea autorului de a transforma misterul geniului morții în non-mister, eșecul rațiunii și al intuiției de a explica fenomenul morții garantează statutul creator al poetului care trăiește – poeticește vorbind – raportul cu absolutul/ taina morții ca o criză a cunoașterii, ca o criză metafizică, ca o fatalitate știută de toată lumea, încât „o dată ce a murit, tot omul devine pulbere și umbră; nimicul se întoarce în nimic”, cum glosa cândva Euripide.
Antijurnalul/ criptojurnalul dincescian topește în scriitură: jurnalul intim propriu-zis (Jurnalele de tipul celor scrise de Goethe, Stendhal, Kafka, Kierkegaard, Maiorescu etc.), jurnalul anecdotic, jurnalul de creație sau, mai precis, jurnalul ca laborator de creație, în care cititorul redescoperă estetica, poetica și poietica din volume dincesciene anterioare, de referință, precum Jelind mălinii viscoliți. Serghei Esenin. Traducere imaginară; Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de...; Pandaliile fericitului Iov; Clóțele Șeherezadei; Rupt de cățeaua poezie. Serghei Esenin, Omar Khayyām, Rainer Maria Rilke. Traduceri imaginare; Mâțe pe soclu etc., dar mai ales irevocabila voință a scriitorului de a-și închina viața căutării Sensului existenței. Această admirabilă decizie estetico-filosofică îi va fi determinat, probabil, (auto)transformarea, metamorfozele kafkiene, misterul insondabil al exilului interior, revolta romantică, experiența „morții de sine” și, cu deosebire, lectura atipică din interiorul procesului scriiturii:
„Viitorul, Babu, limbă nu mai are, / nu mai poate, dobitocul, să-mi grăiască!... / Moartea-mi pregăteşte, de-o prânzare, / pecie, păcele, pipote şi pască. // Mă învârt, scârbit, în gropile cu lei / şi-mi detest discipolii, zoilii şi credinţa. / Neţinând isonul clicilor de farisei, / îmi sudez, pe socluri, mâzga, neputinţa. // Îmbrăcând tunica flascului oricine, / mi-am servit anonimatul cu toptanul. / M-ai chircit scaiete, Doamne, pe obcine / tot schimbând, pe nasturi, armăsarii, vanul!... // Să mă dai cetăţii scărpinând Cezarul, / suflete în ţăndări, când te-ai moleşit?!... / Ţi-ai jucat, pifane, măştile şi zarul, / fluturând Sodomei cald poem teşit!... // Condeiaşul are soboli în spinare, / cu dăltiţa mă plesneşte Corbul peste deşte. / Moartea în ceacşiri de sărbătoare, / dându-se în stambă, psalmii îmi citeşte. // Ce-ţi şopteşte fătul frânt pe cărărui, / ocheşică doamnă, astăzi nu l-auzi?!... / Natul vegetează puşlama, năprui, / strâmb ciocnindu-se de Cezarii zăluzi. // Ce-ţi şopteşte bravul, băcăuanul lut, / oacheşă domniţă,-n beciul din ureche?!... / Că-n prăpăstii inorogul ţi-a căzut / ciuruit, zăplan, de-o spaimă-n streche?... // Ce-ţi şoptesc păunii, asfinţită doamnă, / îngânându-se, pârgavi, cu-această veşnicire / pitulându-şi eremiţii într-o toamnă / otrăvindu-mi cerurile, naşpa, din zidire?!... // Ce-ţi şoptiră, Babu, alobrogii, scitul, / împletindu-ţi veşniciile, şi galaxii, în plete?!... / Încurcând etapele, substanţele, clocitul, / alchimistul se trânti, olog, în carcalete. // Viitorul limbii arhitecţi nu are. / Din Alcor trimis-ai, ieri, poştalionul?... / Mi-am făcut bocceaua. Doamnă,-n aşteptare, / mi-am lipit, de sânge, mierla, alionul!...” (Jurnal din noapte [5])
Dedublarea auctorială se impune poetico-poietic ca și în Testamentul lui Tudor Arghezi, încât Eul auctorial-demiurgic – aka Țăndărică, martor și Fiu al Operei, al cărei Tată e, cel cu „bocceaua” făcută din interiorul procesului vieții, dar și al scriiturii – își/ îi implică, în această experiență conștient-poetică de autotransformare poetică generată de moartea ca „prezență a absenței”, nu doar pe aka Veve (Ștefania Dincă) sau pe aka Alexandru (Florin Daniel Dincă), ci întreg „neamul” poetico-oltenesco-european, de prieteni, profesori, colegi, scriitori mai mari sau mai mici, de la Eugen Negrici, Marin Sorescu, Serghei Esenin, Rainer Maria Rilke, Eugen Budău, Gheorghe Iorga, Omar Khayyām, Dumitru Micu, George Vasile Puiu, Ștefan Aug. Doinaș, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu, Geo Dumitrescu etc., încât autorul devine, în scriitură, o prezență demiurgică, subtilă și organică, gata să împartă „belșugul de sminteală” poetică, se vede, cu toată Lumea de aici și de dincolo: „Cu cine să împart moşiile de bătrâneţe?... / Cu vântul, Doamne, burniţa, pământul?!... / Azi înfloresc, Măritule, în geamurile-ţi iubăreţe, / legându-mi sufletul cu îngerii, Cuvântul!...” (Jurnal din noapte [7])
Înaintarea alchimică în viață/ moarte (și simultan în Operă) este revelată – am în vedere întreg volumul – printr-o distanțare interioară/ luciditate estetică/ gnomică, ce naște permanent o dorință vagă de „altceva”, cu precădere, obscura nevoie de a răspunde la chemarea necunoscutului, conjugată însă cu o permanentă stare de revoltă romantico-postmodernă – omniprezentă în Opera dincesciană – și o nevoie acută de ruptură totală cu tot ce înseamnă dictatură. Ca orice poet înnăscut, Dincescu vizează și visează permanent să-și schimbe viața, sufletul, identitatea, să schimbe Lumea, după paradigma binelui și a frumosului. A înțeles/ admis, încă din timpul studenției, că Eul poetic este întotdeauna infinit altul, încât a trăit dedublat, ca actor, spectator și judecător al propriei vieți/ opere dintr-o singură bucată.
În vol. Ascita. Jurnal din noapte, poetul caută Sensul morții și continuă, sub umbrela prezentului etern, problematica transfigurată în cele 21 de volume anterioare – libertatea, suferința, iubirea, liberul arbitru, dictatura, absurdul, poezia poeziei, credința etc. –, în care rămân esențiale mitul sisific al căutării, mitul cunoașterii de sine și al salvării sufletului din haosmosul și din stereotipia existențială:
„Aceleaşi dimineţi, aceeaşi dimineaţă!... / Cine aprinde, Ava, căniţa, luminiţa?!... / Din ce păduri se înfrăţiră haite / prinzând în zbilţuri iezii, păuniţa?... // Aceleaşi dimineţi, aceeaşi dimineaţă!... / Cine aşteaptă, Mister, la uşa dumitale?!... / Se încreţeşte vremea, condeiul se-nteţeşte. / Boleşte-mi, Doamne, ploaia din sacale!... // Aceleaşi dimineţi, aceeaşi dimineaţă, / aceeaşi limbă încâlcind cuvântul!... / Se litroseşte vremea în slin de precupeaţă, / se joacă, Babu, strigile cu vântul!... // Aceleaşi dimineţi, aceeaşi dimineaţă, / aceiaşi ochi forjaţi în disperare!... / Din ce păduri se înfrăţiră demoni, / Ava, cocoloşind o lebădă în gheare?!... // Aceleaşi dimineţi, aceeaşi dimineaţă!... / Musteau pereţii ruga, neputinţa. / Aceiaşi ochi băltind în disperare, / aceeaşi lampă transvazând căinţa!... // Aceleaşi dimineţi, aceeaşi dimineaţă!... / Cine vibra furtunile peste genuni?... / Muşcau pereţii spaima, neputinţa. / Din ce bulendre, Doamne, mă îmbuni?!...” (Jurnal din noapte [12])
Alături de elegiile pentru „floarea secerată”, volumul străbătut de (in)certitudinea că totul e fals – cuvântul „tot” nu înseamnă chiar „tot”; moartea înseamnă să trăiești fără a fi conștient că totul e fals/ iluzie/ vis al neființei – interferează în arhitectura sa, urmând „singurătăți hrănitoare”, gânduri, sentimente aleatorii și instincte, psalmi (nu arghezieni, nu blagieni, nu voiculescieni etc.), meditații, rugăciuni, glose etc.; – vezi Jurnal din noapte (18); (... 19); (... 20); (... 23); (... 25); (... 26); (... 27) etc. Desigur, sintagma „totul e fals” s-ar putea răsturna cu „totul e adevărat”, în sensul în care tot ceea ce e cu adevărat fals echivalează cu tot ceea ce e cu falsitate adevărat – așa cum o mănușă întoarsă își schimbă mâna în scriitura dincesciană a volumului Jurnal din noapte, încât sensul cuvintelor poate fi mereu reversibil, în timp ce sensul sensului nu este niciodată:
„Te-am strigat din vis să-ţi spun că nu e bine / ce se-ntâmplă în Montmartre, pe la noi. / Astăzi, pe aici, trăim doar din ruşine, / astăzi, pe aici, visăm doar din gunoi. // Te-am chemat, visând, să-ţi spun că nu mi-i bine, / că-mi flambează cabaretul alt cancan în toi. / Moulin Rouge, mai ştii?... Făpturilor eline / le-am dictat otravă-n impavid altoi. // Te-am visat, plângând, să-ţi spun că nu mi-i bine, / că-mi răstoarnă Domnul Ursele-n fereşti. / Fiinţă din nefiinţă, psalmodii, bambine / ne servesc, la cină, zgârciuri din poveşti. // Te-am sculptat, gemând, să-ţi spun că nu mi-i bine, / liniştea că-i treanţă, raiul – beştelit. / Mi-au trecut Sinaiul luzii prin doline, / vracii lui Clistene, corci, m-au terfelit. // Te-am cadrat, şarjând, să-ţi spun că nu mi-i bine, / neamul că-mi orbeşte, dizolvându-şi vâna, / că-mi veniră umbre, sumbre concubine, / c-un ulcior golindu-mi iezerii, fântâna. // Mi-ai dictat, zorindu-mă, să-ţi spun că mi-ar fi bine, / în iatacul tău cu zade, nade olteneşti?... / Unde-or fi zambile, zarzări şi albine?... / Unde-or fi izvoare, soare şi poveşti?... // Mă-nfloreşti, minţindu-te că ţi-ar fi bine, / când te dezmăţezi cu dumnealui, pământul, / încâlcindu-şi anotimpurile pe bobine, / vântul legănând badineriile, avântul?... // M-ai strigat, jelindu-mă, să-ţi spun că nu mi-i bine, / că zideşte pegra burguri pentru noi, / învăţând sicarii larii să-şi combine / cu scursorile revoltei dintr-un vag cimpoi. // M-ai chemat, jurându-mă, să-ţi spun că mi-ar fi bine / când pe limba Larei boala clocoteşte, / îmbălându-i sufletului văi, şestine, / pe-unde Mioriţa noatini socoteşte. // M-ai oftat, strigându-te, să-ţi spun că nu mi-i bine, / zi de zi tăcerile că-mi dădăcesc merinde. / Azi singurătăţile, duhnind, turbează-n mine, / aşteptând Dalilele, peşcheş, să se perinde. // M-ai visat, visându-te, să-ţi spun că nu mi-i bine, / că pe steagurile noastre s-au spurcat nebunii. / Moulin Rouge, mă ştii şi-acum?... Vei fi cu mine / când băgăm în clocitori, în athanor păunii?...” (Jurnal din noapte [29])
Din scriitură răzbate poziția relativismului radical, atât de puternic azi în lumea politică, socială, academică, literar-artistică etc. Se știe, pentru acest curent de gândire, atât de reprezentativ pentru postmodernitate, totul este construcție socială: știința (argumentul Inteligenței artificiale, al armelor sofisicate ale prezentului/ viitorului etc.), filosofia, cultura, religia, poezia, artele etc. Dar dacă totul este construcție socială înseamnă că nimic nu este adevărat, toate-s otova/ „o apă și-un pământ”. Or, afirmația „totul e fals”/ iluzie, vis al neființei este o afirmare a adevărului refuzată de relativismul radical. Totuși gândirea poetică – nu doar cea a poetului Dincescu – se poate îndoi de toate, în afară de ea însăși. Lectura poemului-rugăciune Jurnal din noapte (30) confirmă metodologia îndoielii, specifică scriitorului craioveano-băcăuan:
„Întinde-mi, Doamne, mâna ta cea bună, / subţire, împletită doar din raze!... / Învaţă-mă să traversez sardonica furtună / cu catabaze, Doamne, anabaze!... // Agaţă-mi cataplasmele acestor stele / de firul sângelui, de floare, de tuplină / şi spală-mă de veştile cu boturile de căţele, / de remuşcări, de patimă, de vină!... // Mâna ta rapace, Doamne, mi-o întinde, / glasul tău sfădalnic, Ava, mi-l găteşte!... / (Mă calez în orice strâmbă lămurire, / mă topesc în borta biblicului peşte.) // Doamna mea, povestea creşte fără noi!... / Doamna mea, uitarea lotrii îşi plăteşte!... / Doamna mea, în patul înecat în sloi / molima soioasă rai se bălăceşte!... // Iartă-mă, domniţă, că n-am priceput / ce-mi şopteai cu ochii bandajaţi de frică!... / Uită-mă, lumină, că te-am irosit / într-o palie în sindrofii calică!... // Întinde-mi, Doamne, mâna ta cea sfântă / când ochii Diotimei se scaldă în zorele, / când la ureche moartea iar îmi cântă, / când mădularele-mi se sparg de-atâtea stele!...” (Jurnal din noapte [30])
Saltul (im)previzibil, în necunoscut prin moarte, aceasta este supratema volumului Jurnal din noapte; moartea, un mister la fel de insondabil ca și viața, dacă le privești separat. Imposibil de cunoscut în planul conștiinței nu e fenomenul morții, ci propriul ei izvor/ geniul/ „eul” ei sau „corpul” ei transcendental. Moartea „clipei” este însuși saltul în ontologia misterului. Trecerea în neființă a lui Babu îl convinge, poetic vorbind, pe autor, dacă mai era nevoie, că moartea se produce doar la nivelul teatrului existenței, acela al existenței sensibile, unde „totul e fals”, chiar și moartea, în sensul negativ al termenului; cauza (am mai spus-o): moartea nu există. Ea este neființă – „vis al neființei”, susține Eminescu în Scrisoarea I –, esență ori izvor al ființei. Așa se explică teza lui Jean Carteret: „Ființa femeii este moartea”; nu întâmplător, unele mitologii, unii poeți au transfigurat moartea sub înfățișarea femeii în alb/ negru etc. Nu mi se par întâmplătoare interogațiile: „Vom mai fi şi cântec, şi lumină?...”, „Vom mai fi şi păsări, şi bungeturi?...”, „Vom mai fi făptură, scriitură?...”, „Vom mai fi credinţă şi voinţă?...”, „Vom mai fi bravadă, cruciadă?...”, „Vom mai fi vestire şi iubire?...”, „Vom mai fi oglindă şi opaiţ?... Ioc!...” (Jurnal din noapte [32]) Poetul Ștefan Dincescu observă/ remarcă, în spiritul împăratului roman Marcus Aurelius (121–180 d. Hr.), că niciun om la moarte nu se desparte sau nu este lipsit de ceea ce se numește „trecut sau viitor”, deoarece nu trăiește, nu are decât clipa prezentă, încât un om nu se poate despărți de ceea ce nu are. Trăim/ murim sub fatidica lege a lui „Ioc!...”, cum constată, ironic, autorul.
Originalitatea volumului Ascita. Jurnal din noapte (Editura Amphion, Bacău, 2023) nu stă în arhitectura barocă a Jurnalului ca elegie filosofică a trăitului/ muritului, nici în imaginarul ce-i trădează autorului permanenta sete de absolut, ci în transfigurarea ontologiei intervalului, al acelui „Între” definit de filosoful Levinas drept „locul geometric al spiritului ca ființă”. Scriitura dincesciană confirmă teza filosofului francez de origine lituaniană: locul nostru se află în „intervalul”, între ființă și non-ființă, „între două ficțiuni”, cum ar spune, cu ironia-i caracteristică, Cioran. „Jurnalul din noapte” – scris „acolo unde timpul dă-n sminteală” (33) – este un Testament arghezian elegiaco-psalmic (solidaritatea oltenilor coexistă peste „Olimp, mode și timp”) lăsat cu „limbă de moarte” Familiei (Ștefania, Alexandru/ Florin Daniel Dincă, Simona), prietenilor și neprietenilor, scriitori și nescriitori, Omului între oameni, între viață și moarte, între condiția dată și condiția dorită, între văzut și nevăzut etc.:
„Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / vine turma dusului jelit în carte. / Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / noatina din moarte lapte ne împarte. // Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / fluiere de soc, fluiere de foc, / mi-aţi grimat văzduhul, unde tremurai / ghemotoc de nenoroc noroc!... // Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / măicuţă bătrână, ciorăpei de lână, / fulgere şi stele împleteai din grai, / primenindu-mi ciocârlia din fântână!... // Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / m-am năimit poveştii tare-n clanţă. / Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / pusu-mi-am Anubişii cu boturile în balanţă. // Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / limba mea târzie, dolcile ne strigă!... / Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / viu condei adoarme într-un clonţ de strigă. // Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / ce bacante blonde, Veve, m-au momit?!... / Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / m-am tuflit în sâmburii umflaţi în mit.” (Jurnal din noapte [34])
Poetul încearcă să configureze terțul inclus, cel între/ dintre Moarte
și Viață (ambele la fel de misterioase, la fel de nepătruns), sugerându-ne/
revelându-ne că muritorul moare în nemuritor, precum limba poetică în
propria-i tăcere (poetica tăcerii!). În
comparație cu un Eu individual oarecare, terțul
inclus/ universal
este infinit Celălalt, deși făcând parte din Viață-și-Moarte, acest „terț”
transfigurat de Ștefan Dincescu nu este nici Viața (așa cum s-ar putea crede la o privire superficială) și
nici Moartea, ci o prezență enigmatică înlăuntrul nostru, necesară ființării:
„Se-aţin văzutele. Puţine mi-au rămas. / Vin nevăzutele, pâş-pâş!..., cu tot tacâmul. / Fereastra, dudul, vişinul, salcâmul / fac plângerii mihrab, iconostas. // Prin sertăraşe dau în colburi, singurele, / furourile tale, sutienele, chiloţii. / Îşi numără tăcerea epigonii, zloţii, / iar îngerii se spânzură printre vetrele. // Pe un cuier bătrân eşarfa, căciuliţa / visează-n cearcănul din somn de ciocârlie. / Avântă-te, părelnico, pe o târlie, / la Domnul burduşindu-şi puşculiţa!... // Cana de ceai, andrele, ibricul de cafea / dorm anotimpurile mângâierii tale. / Au glanţ de fiere, gulere de jale / botinele, rochiţele de catifea. // Pe scaunul pitit, pifanul, după uşă, / îmbătrâneşte doina şoldurilor tale. / Te-au scos în ciorăpei şi-n pijamale / în negru sac mironosiţele şi jarcaleţii // şi te-au închis în besacteaua îngheţată / să-ţi vină, Babu, foile şi rândul!... / Sudează retorul diata şi comândul, / de-acum dospindu-se în mahalaua cocoşată.” (Jurnal din noapte [37])
Complexitatea tematicii transfigurate (corelația misterioasă viață – moarte; eros – thanatos; destin, hazard, creație; comunism – postcomunism; libertate, viața ca vis al neființei, prietenia, secta scriitorilor/ artiștilor, școala, copilăria, adolescența, studenția, religia, femeia, melancolia, tristețea, jalea, trădarea, [dez]iluzia, realitatea ce înglobează sacrul și profanul, subiectul și obiectul, terțul inclus/ sacru [infinit inaccesibil și insondabil]; privirea/ gândirea poetică asupra vieții-morții ce unifică subiectul cu obiectul) configurează metafizica poetului atemporal, întrupat în timpul istoric, care accede la izvorul însuși al poeziei, încât, volens-nolens, autorul vol. Jurnal din noapte rămâne contaminat de Opera unor poeți de referință ai literaturii autohtone și universale: Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Ștefan Aug. Doinaș, Marin Sorescu, Geo Dumitrescu, Esenin, Omar Khayyām, Rilke etc. Așa se explică limbajul sincronizat, aparent accesibil, născut magic din principiul: Ceea ce se vede este făcut din ceea ce nu se poate vedea, care perpetuează un anume ermetism/ obscurantism liric, incomod pentru cititorul leneș:
„Nu-şi mai duce
anul focul pân’ la tine, / într-o voltă visul nu te mai cuprinde, / nu mai zâzâie în părul tău
bondari, albine, / veşnicia, în
căţuie, nu se mai aprinde!... // Nu-şi mai duce pana imnul pân’ la tine, / nicio lampă-n cearcăn nu te mai cuprinde, / puii
lui Anubis dorm pe strapontine / şi auzul seacă-n şipuri din
colinde!... // Nu-şi mai duce steaua cina pân’ la tine, / iar sandaua Styxul
dornic ţi-o dezleagă, / ciutura
fântânii, zdrenţuind rubine, / chipului sesterţii nu-i încheagă!... // Nu-şi mai duc nagâţii baiul pân’ la tine, / nicio
vâslă nu-şi mai gâdilă cabirii, / azi menadele uitându-se-n botine / azi
îi dau arvună cântecului firii!... // Nu-şi
mai duce marea chinul pân’ la tine, / zaruri nu-şi mai sparge ploaia-n cercevele, / nu-ţi mai exilezi pe brigantine
/ azi melancoliile, scâncind, pe caravele!... // Nu-şi mai duce iarna
urşii pân’ la tine, / în firidă nicio fantezie nu-ţi mai ouă, / pe alese ţi-ai
făcut din nefiinţă fiinţă / şi în somn te-mparţi la nouăzeci şi nouă!...” (Jurnal din noapte [45])
Înțeleg Jurnalul din noapte al
lui Ștefan Dincescu, din 2023, ca pe un
document „abisal”, poetizat
tragico-absurd, autoportret în palimpsest al personalității în desfășurare a
scriitorului ce aude „cum
latră ponositul câne, / Sir Ţafandache, mâine
prin poimâine!...” (Jurnal din noapte [50]) În
acest sens, poetul se dovedește un strălucit „grefier al propriului nostru suflet
aflat în expansiune continuă, ca
galaxia” (Marin Sorescu). Autorul
stăpânește poetica jurnalului ca
literatură, are luciditatea unor Titu Maiorescu, Camil Petrescu, Sebastian,
Eliade, Noica, Călinescu etc., își surprinde, cu luciditatea disperatului, propria-i metamorfoză kafkiană,
înstrăinarea de sine și de lume,
sindromul apocaliptic al viitorului, gradul de primejdie în care trăim
cu noi înșine etc. Este autentic, sincer și sensibil-lucid în transfigurarea haosului interior, reușește să
treacă dincolo de cuvinte, să exprime
adevărul/ minciuna vieții, să rămână el însuși, să își perpetueze arghezian aura testamentară a scriiturii, jocul ideilor, puterea gândului, inefabilul existențial,
duhul inanalizabil din „Cuvântul țăndărit”:
„Să nu-mi rămână ziua o râmă în infern, / rugatu-m-am cu munţii, cu stelele, cu luna!... / Cine-mi rări cărările, îmbobocind minciuna / că fi-va obol pagul, nu sobol în etern?... // Să nu-mi rămână stilul omidă în infern, / cu păpădiile rugatu-m-am, cu vântul!... / Cine-mi visă visările eviscerând cuvântul, / scăpându-mi dimineaţa o grivă în infern?... // Să nu-mi rămână ochii o leică prin infern / rugatu-m-am cu Linos, cu bonzii, cu matrozii!... / Cine-mi suci pe-o limbă toţi psalmii, cu zăvozii, / lăsându-şi căpăţâna pe-un taier în etern?... // Să nu-mi rămână rima borţoasă cu infernul / m-au dăscălit Musaios, Chiron, Stagiritul. / Mi-am mustuit, în Patmos, gânguritul / versetele sudându-mi-le cu eternul. // Să nu-mi rămână gâtul pe săbii în infern / m-am găşcărit cu Laocoon şi cu Ulise. / Nu alambicul dictatura-şi domolise?... / O, Taliarh, bădiţă, mai plouă-mi cu falern!...” (Jurnal din noapte [54])
Desigur, autorul, ce a fost dăscălit de Stagiritul și a „gășcărit cu Laocoon”, scrie versete sudate „cu eternul”, care provoacă, fatal, dificultăți interpretării și înțelegerii celor 85 de Jurnale din „noaptea” existențială. Principiul estetic dincescian își află rădăcinile în filosofia negației – Nietzsche, Ionesco, Cioran etc. –, încât tot ce poate fi înțeles nu merită să fie înțeles. Prin urmare, poetul craioveano-băcăuan își condamnă/ obligă cititorul, coautor al textului, să se pătrundă de poetizarea imanentă a scriiturii, să îi traducă simbolistica cvasilivrescă, limbajul parțial oltenesc, luciditatea insomniacă, durerea, disperarea, oboseala existențială și, mai ales, încercarea de a spune în cuvinte ceea ce cuvintele nu pot spune și anume faptul că în limbajul poetic: „Partea lui da aflată în nu/ și partea lui nu aflată în da/ ies câteodată din albia lor/ și se unesc în altă albie/ care nu e nici da nici nu” (Roberto Juarroz). Ei bine, tocmai în această „altă albie” se află cei trei terți incluși: terțul inclus logic, terțul inclus ontologic și terțul tainic/ sacru inclus:
„Opreşte, Doamne, aspră povârnirea asta!... / Nu vezi salcâmul ţăndări cum se face?... / N-auzi cum sufletele strâmbe,-n dobitoace, / azi intonează cânticelul ăla: «Basta!...» // Opreşte, Doamne, şuie istovirea asta!... / Nu vezi păunii, junii, retezându-şi gâtul?... / În toate nu auzi cum zdrăngăne urâtul?... / Nu vezi, pe socluri, alăptându-şi vipera năpasta?... // Opreşte, Doamne, aiurită risipirea asta!... / De-acum n-auzi bocindu-ne odaia, pragul?... / Nu vezi cum beznă ciocoteşte magul?... / Nu simţi puierniţa scrumindu-ţi-se, casta?... // Opreşte, Doamne, chioară terfelirea asta!... / Nu vezi ferestrele în vădănie cum se scaldă?... / N-auzi murindu-se-n pădurea caldă impiul / inorog păscându-i limbii văile şi creasta?... // Opreşte, Doamne, slută vădănia asta!... / Pe unde-or fi uşorii, tavanele, pereţii?... / Pe mări s-au îngroşat dudaiele, bureţii, / pe spirt Ulise şi-a vândut barcazurile, proasta. // Opreşte, Doamne, maladiva comedie!... / De-acum plăvanul vers îşi exilează şişul, / de-acum peste imperii vidul face pişul. / Hai, odihneşte-mi moartea până la chindie!...” (Jurnal din noapte [58])
Cititorul de elită, actor, spectator și judecător al „maladivei comedii”, va fi observat, deja, că poeticul este categoria estetică dominantă, nu tragicul, urâtul, absurdul, frumosul, comicul etc., încât poetul Ștefan Dincescu nu poate crea decât refuzând ce nu este el. Și de aici, probabil, intensitatea privirii/ viziunii subiective, interogația rilkeană: „Ce te vei face, Doamne, dacă mor? Mi-e frică!”; să reținem, dacă frica de moarte ar dispărea, lumea s-ar destrăma subit și iremediabil –, imanentă scriiturii, convingerea că lumea (și împreună cu ea noi, toți) se întoarce spre haosul inițial/ absolut; omniprezența sentimentului mistic al înjosirii, al disoluției și al înstrăinării, dezrădăcinării, ideea bacoviană, după care ne clădim existența pe un cimitir, perpetuează fenomenul iraționalității vieții care menține existența fără motive, iar scriiturii dincesciene îi asigură o convergență simfonic-tragică, un anume farmec, disperare și vulgaritate, inconfundabil spirit contemplativo-reflexiv, continuitate, deși poetul este convins că „mi-a murit norocul/ într-un album de candele, de cruci, de oase!...” (Jurnal din noapte [61]), iar „Orfeu oftează-n foale de jivine.” (Jurnal din noapte [63])
Testamentul poetului este centrat, cum este și firesc, pe aka Alexandru (desigur, și pe Veve), pe care-l sfătuiește, în spiritul lui Marcus Aurelius: „Să nu-ți alegi tăcerile din carte/ să-ți fie steaguri, Alexandre, călăuză!.../ Să nu curtezi ce Pyrrhos își împarte,/ să nu adormi cât sabia-i lăuză!...” (Jurnal din noapte [68]). Fiind rodul unei necesități lăuntrice, volumul testamentar se integrează strălucit în estetica, poetica, poietica și problematica celor 21 de cărți publicate până în prezent. Arghezi ar fi, cu siguranță, încântat că poetul oltean, Șt. Dincescu, i-a urmat „hrisovul”, cu credință, și nu a uitat că, într-o asemenea scriitură, „Slova de foc și slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită”. Cele 85 de (pseudo)jurnale din noapte par suficiente lor însele, monade actuale, plutind nepăsătoare în infinitele spații ale imaginarului. Autorul locuiește confortabil în scriitură, nu uită spiritul tradițional care e – se știe – domeniul adevărurilor verificate, al certitudinilor, al lipsei de risc estetic și al credinței că nu există în literatură forme inactuale. Se înțelege, actualizarea (pseudo)jurnalelor din noapte este asigurată de tiranicul lector:
„«Da: mie – celui stins aici – uitare. / Să cadă praful pe scriptura mea.», / posac strigase levantinul din prinsoare, / muşcat de inimă de-o vidră dintr-o stea. // Da, ascultaţi-vă, pipărcilor, poetul / că s-a smintit în strâmtul nostru adevăr!... / Şi-a făţuit, notaţi!..., cu fiarele duetul / şi-a smuls chiar limba şarpelui din măr. // Da, lepădaţi-vă, gargaragiilor, de mine, / că dimineţile din Patmos mi-aţi urât, / spetindu-vă-n meschine valsuri de feline / să-mi strângeţi îngerii de gât!... // Uitaţi-mă, uitaţi-vă, chiticilor, şi voi, / că veacurile n-au nevoie de această zgură / îmflând plămânii oacheşului calindroi / zgâmşindu-ne eternitatea din făptură!... // Trântiţi-mă la pagina «Şi alţii», proasta, / pe-acolo unde piticimea odihneşte, / plângându-se c-o săgetează iarăşi coasta / din care Eva scoate bolboroci de peşte. // «Daţi lucrurilor voastre alte nume», / de care găgăuţul Linos s-ar scârbi, săracul, / pe care le-or broda mogulii pe costume, / când dirijează băşcălia cu pârmacul!... // Da, mie – celui smuls de-aici – iertare!... / Să intre sobolii prin scriitura mea, / să-mi tragă edecarii la uitare, / să-mi scoateţi zilele din duşumea!... // Da, mie – celui ars pe-aici – norocul / mi-aţi chelfănit, făloşilor, la drumul mare!... / De-acum să-mi spargeţi amintirilor gherocul, / frecându-le cu ciuşte şi cu sare!... // Da, mie – celui şters de-aici – uitare!... / Să-mi şiroiască măştile prin ganguri de cărbune, / să-mi cadă vânturile, Doamne, în turbare, / să-mi crape, Maică, stelele în rugăciune!...” (Jurnal din noapte [81])
De remarcat că poezia, cum spunea cândva Odysseas Elytis, rămâne, în primul rând, o „creație înlăuntrul limbii și nu în afara ei”, în care atât Lumina, cât și Întunericul pot orbi la fel și unde, prin suferință, doar cobori, nu urci. Locuite de întrebări, de geniul agresiv al morții, antinomii, remușcări, dileme, melancolii, îndoieli, părăsite de certitudini etc., în Jurnalele dincesciene, salvarea durabilă a ființei umane – prin frumusețe, bine, dreptate, morală, armonie – pare imposibilă pentru omul secolului XXI, bolnav de sentimentul vanității universale (vanitatea științei, moralei, iubirii, gândirii, creației). Originală/ inconfundabilă mi se pare muzica descriptivă a limbii dincesciene – aspectul muzical al limbii poetice:
„Clopote de aur, clopote de lut, / unde-or fi Florinul, Veve, Ţăndărică?!... / Focul dintre veacuri cine mi-l despică, / clopote de groază, clopote de lut?!... // (...) // Clopote de aur, clopote de lut, / unde-o fi Luminăţia Sa Cuvântul?!... / Câte galaxii sortează dânsul, precuvântul, / tinere big bang-uri, clopote de lut?!... // (...) // Clopote de aur, clopote de lut, / belalie Babu, ne-nghiţi Cuvântul!... / Nu din athanor ne-aţi feştelit pământul, / clopote de bâlciuri, clopote de lut?!... // Clopote de aur, clopote de lut, / unde-or fi Rimbaud, Baudelaire, Villon?!... / Cine-mi saltă ştimele pe-acelaşi tron, / clopote de govii, clopote de lut?!... // (...) // Clopote de aur, clopote de lut, / unde-or fi Dinceştii, Rilke şi Khayyãm?!... / Ştreangul lui Serghei îşi caută alt ram, / clopote de beznă, clopote de lut?!... // (...) // Clopote de aur, clopote de lut, / picuraţi din haos paos pe oscioare!... / Azi bolind tăcerea Domnului rău doare, / clopote de nuntă, clopote de lut!...” (Jurnal din noapte [85])
Finalul volumului biblico-eminescian (Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi) justifică, poetic și poietic vorbind, complementaritatea poezie – muzică. Prima ne vorbește întru sublim-tragicul existențial, a doua cântă aceeași stare estetică, potențând inefabilul Jurnalului din spațiul/ontologia intervalului, unde cuvintele „tac”; ontosul din „spațiul tăcut”, „mut ca o lebădă” (Lucian Blaga), din „locul geometric al spiritului ca ființă” (Emmanuel Levinas). Paradoxal, dar cea mai eficientă „cheie de lectură” a volumului testamentar Ascita. Jurnal din noapte este muzica, arta absolutului, vehicul pentru inefabil, pentru cele ascunse/ sacre, pentru cele nevăzute... Nu știu dacă am dreptate aici, dar susțin implicit opinia lui Schopenhauer, care considera poezia inferioară muzicii, spre deosebire de Hegel, pentru care poezia a fost, toată viața și toată moartea, mai importantă decât muzica.
Pentru Sir Țafandache Vel Dincescu, poet mallarméan, corupt pentru eternitate de limbajul/ estetica lui Arghezi, muzica celor 85 de (pseudo)jurnale se naște din Cuvântul cerebral aflat la apogeul lui, aflat în „pragul morții”. Îi reamintesc fratelui nostru, cititorul, că – fără dificultatea scrisului – nu se face literatură... Să nu uităm, Cuvântul este o cultură, iar așezarea lui în (Con)Text – o civilizație amenințată de sindromul apocaliptic. Esența volumului testamentar dincescian este aspirația spre imposibilul existențial – ceea ce nu suntem în stare să atingem este totalitatea lucrurilor care ne sunt refuzate în viață și în moarte. Poate și de aici muzica elegiacă, inefabilă, a trăitului, conjugată cu cea a muritului. Straniu și normal... Un scriitor autentic trebuie să fie permanent el însuși, pentru a putea să se exprime pe sine, să-și vadă doar propria-i ființă, propria-i fire: Ecce poetul Ștefan Dincescu!
Fiindcă volumul are drept motto o Idee din Marin Sorescu, ne permitem să încheiem, tot sorescian, prezentele însemnări critice: „Demult, într-o iarnă, mi-am trimis copilăria să se dea cu sania. Nu s-a mai întors!” Nimic nu se mai întoarce!... Totul este unic și pierdut pe veci, ar spune – împăcat cu sine – Cioran. Deși ne construim viața pe un cimitir, vrem, nu vrem, sub „clopotele de aur” ale vieții trebuie să ni-l închipuim fericit pe Ștefan Dincescu, autorul sublim-testamentarului Jurnal din noapte...
Petre ISACHI
