POEŢI DIN CANADA
ALBERT FERLAND
ŢARA
CĂTRE POET
Copil al
meu, Poete, mă vei cânta în van;
Sunt Ţara
grea în care un Crémazie visase;
De vrei,
tu laudă-mă în poezii duioase –
Şi totuşi,
pentru tine, copile, pâine n-am!
Plugarii
pentru tine nu seamănă bucate.
Câ nd tu
grăbeşti augustul să coacă spicul lor,
Socoţi că
ei duc lipsă de versul tău sonor?
Nicicând
semănătorul nu o să-ţi spună frate.
Poete,
stinge-ţi foamea cu-al versului alean.
Cu visul
unei glorii ce vieţii dă nobleţe
Să
cânţi că eu sunt mare, bogată-n frumuseţe –
Şi totuşi,
pentru tine, copile, pâine n-am!
O, visător
al firii, mă placi ca pe-o femeie?
Îţi
umezeşti privirea de-al meu meleag întreg,
Dar
sufletul tău sincer să pot să-l înţeleg
Mi-ar
trebui şi mie un suflet, o scânteie!
Străbunii
mari la nume şi cu credinţa-n toi,
Te fac,
Străine, astăzi să îmi străbaţi câmpia.
Tu,
cântă-le, în strofe înalte, măreţia,
Căci marii
morţi, Poete, trăiesc numai în voi!
Ci, du-te,
Bard de-obârşii virginei Laurentide,
Cu inima
în lacrimi, ca oamenii nebuni,
Fidel la
pomenirea eroilor străbuni,
Căci
sufletele astăzi de aur sunt avide!
Copil al
meu, Poete, mă vei cânta în van;
Sunt Ţara
grea în care un Crémazie visase;
De vrei,
tu laudă-mă în poezii duioase –
Şi totuşi,
pentru tine, copile, pâine n-am!
ÉMILE NELLIGAN
CORABIA DE AUR
Corabie tăiată în aur greu,
masiv,
Catarge spre albastru pe mări
nepomenite –
Cu păr surpat Cyprina şi forme
dezgolite
Se-nfăţişa la proră sub soare excesiv.
Dar într-o noapte-n care
de-o stâncă s-a lovit,
Pe marea ce ne-nşală cu cântec
de sirenă,
Ea s-a-necat pierzându-şi superba sa
carenă
Într-un abis ca într-un sicriu
de neclintit.
Corabie de aur cu margini
diafane,
Iscând comori în vise de
marinari, profane;
Dezgustul,
Ura, Nervii în veşnică dispută.
Ce-a mai
rămas din navă-n furtuna ce s-a-nchis?
Ce mi-a
rămas din suflet, corabie pierdută?
Vai!
Ea se năruieşte-n abisul unui vis!
TRISTEŢE ALBĂ
Avem în inimi goale şi-adânci
abis sub nuferi...
Să mergem deci, iubito, eu
sufăr şi tu suferi!
Fugind deci spre castelul de
idealuri clare,
Să părăsim Materii cu ochi
de vrăjitoare!
Spre-o ţară numai aur, şi
zbor, şi cânt sublim,
Pe fraged pat de trestii,
alături, să dormim.
Ne-om odihni acolo intimele
dezastre,
Culcaţi în ritm de flaut şi în
valsări de astre.
Fugind deci spre castelul de
idealuri clare,
Să părăsim Materii cu ochi de
vrăjitoare!
Vrei tu să mori? Răspunde! Eu sufăr şi tu suferi,
Iar inimile noastre-s adânci,
abis cu nuferi.
ALBERT LOZEAU
VILLON
CĂLĂTOREŞTE
François Villon,
maestrul, stăpânul pe taverne,
Suflet de aur, mare
poet şi asasin,
Către Anvers porneşte,
spre-un aer mai deplin
Spre-o altă hărţuială –
şi pentru baliverne!
El cu ortacii – oameni cu-nfăţişări paterne –
A plănuit, s-ar zice,
să fure un fişic
De cinci sute de
taleri, o sumă de nimic,
Cu dibăcie, fără de
zgomot sau lanterne.
Drept care hotărâse să fugă din Paris.
Când plictiseala puse năvod pe
bietu-i vis,
Ca ultimă scăpare i-a
fost călătoria.
Villon ce totdeauna a
hotărât prudent,
Şi-a împărţit nimicul, adică
sărăcia,
Cu mâna aşezată pe
Micul Testament.
PAUL MORIN
PĂUNUL REGAL
Bătrân florar, în suflet
cu zări orientale,
A botezat cu nume trufaş:
păun regal,
Garoafa miresmată ce-n grelele-i
petale
A irizat
velururi şi flăcări şi metal.
Or eu ştiu
bine movul cald al heliotropei
Şi mirosul
ei tare prin simţuri răvăşind
Din curţile-asiate-n
grădina Europei
Cu trandafir de Mossul şi
persian jasmint,
Sau aurul
cununii purtându-l Orcavela
Murind, când
filomela îi ciripea domol,
Sau aloesul roşu adus de
caravela
Lui Don Pizzaro, zestre,
spre cerul spaniol,
Dungatul crin cu verde ce
creşte-n Samarcanda,
Roşcată crizantemă, al
răsăritei foc
Sau
înstelat hiacintul, laleaua de Olanda
Cu jasp în ea, hortensii
albastre la mijloc...
Dar, peste toate, mie mi-e
drag să văd în umbră
O cupă transparentă ca de
fragil cristal,
Cu floare violentă,
voluptuoasă, sumbră,
De purpură, garoafa
păunului regal.
