Jean de La FONTAINE
(8 iulie 1621 - 13 aprilie 1695)
Apoi când în elegie destul nu
poci să vorbesc,
Şi s-arăt fără sfială toate
câte socotesc,
Vreun dobitoc îndată vine
înaintea mea
Şi-mi ridică cu lesnire
sarcină oricât de grea.
Lupii, urşii îmi
fac slujbă, leii chiar mi se supun,
Adevăruri d-un preţ mare, când
le poruncesc, ei spun.
Socotesc că putem zice, fără
să ne îndoim,
Că e prea bun pentru fabuli
veacul în care trăim,
Măcar că se află oameni care
nu pricep deloc
Cum a putut să vorbească un
sălbatec dobitoc,
Şi care vin să te-ntrebe dacă
e adevărat
Că în vremea veche câinii au
vorbit aşa curat,
Însă, cum ştii
foarte bine, adevărul desvelit,
Fără mască, între oameni lesne
nu e priimit.
Şi subt feluri de podoabe dacă nu îl
tăinuieşti,
Nenţeleapta lui ivire poate scump să o plăteşti.
GRIGORE ALEXANDRESCU, EPISTOLĂ
COCOŞUL ŞI
VULPEA
Pe creanga
lui , părând că dormitează,
Cocoşul cel
isteţ mereu veghează.
« Frăţie,
zise Vulpea, piţigăindu-şi glasul,
sunt fericită
c-a venit şi ceasul
cel jinduit
de la o vreme-ncoace
să fie pace
între dobitoace.
Sunt prima
care te-nştiinţez.
Coboară să
te-mbrăţişez!
Nu zăbovi
când glasul meu te cheamă,
s-a isprăvit,
să ştii, cu vechea teamă!
Umblaţi
pe unde veţi
pofti:
ca nişte
fraţi
de-acum
vom fi!
Dar hai
că, uite, mă grăbesc
să-ţi dau
sărutul meu frăţesc! »
Şiret, din
vârful unei crăci,
Cocoşul
nostru o salută
spunând: «
Nu-i veste mai plăcută
ca vestea
mult doritei păci!
Sunt fericit
şi-mi pare bine
că-ntâi o
aflau de la tine.
Dar uite,
văd în zare că vin ca o furtună
şi doi
ogari, pesemne, cu-aceeaşi veste bună.
Vor fi
aici îndată… Hai, lasă toate baltă,
că, până
una alta, am să cobor şi eu.
Ne-om
bucura cu toţii din suflet, laolaltă…
«E prea
târziu… N-am vreme… Zău, pe cuvântul meu!»
Şi a
pornit cumătra mânată ca de streche…
A râs
grozav cocoşul văzându-i astfel zorul,
că-i o
plăcere mare şi fără de pereche ,
când
izbuteşti să-nşeli înşelătorul.
LUPUL ŞI BARZA
Grozav mănâncă lupii de urât!
Poftit odată la un praznic,
un Lup lihnit, mâncău năprasnic,
s-a lăcomit atât încât
i s-a înfipt un os în gât.
Făcând în juru-i ochii roată,
chemă o Barză să i-l scoată.
Când operaţia fu gata,
ea îi ceru – fireşte – plata.
– Îţi arde, poate, azi de şagă!
Cum, scapi din gura mea întreagă
şi mai cutezi să-mi ceri pitaci?
Nu, zău, cumătră, ştii că-mi placi?…
Nu te credeam aşa ingrată…
Hai, şterge-o astăzi mai degrabă;
dar ţine minte: altădată,
să nu-mi mai cazi, cumva, în labă!
CORBUL ŞI VULPEA
Jupânul Corb, pe-o creangă cocoţat,
ţinea în clonţ un boţ de caş furat.
Ademenită-ndată de miros,
cumătra-i spuse pe un ton mieros:
«Să ne trăiţi mulţi ani, Măria Voastră,
că sunteţi, zău, ca din cutie scos!
Iar de-aţi avea şi glasul mlădios
pe cât v-arată penele frumos,
aţi fi curat o Pasăre Măiastră!»
Ca să-şi arate vocea, pe gânduri nu mai şade.
Deschide pliscul. Prada cade.
Şi Vulpea, înghiţind-o, îl dăscăleşte: «Bade,
linguşitorii – nu ştiai, se pare –
trăiesc pe seama cui le dă crezare…
Dar lecţia aceasta, pe care o-nvăţaşi,
e mai de preţ ca boţul tău de caş!…»
Năuc de ciudă, Corbul juratu-s-a cumplit
că n-o să se mai lase vreodată păcălit.
LUPUL,
CAPRA ŞI IEDUL
Pornind spre
pajişti, Capra, mai de noapte,
să-şi umple
iarăşi ugerul cu lapte, –
închise bine
uşa cu zăvorul
şi-şi sfătui
aşa odorul:
– Cu toată
rugămintea şi îndemnul,
vezi, nimănui
să nu-i descui,
de nu vei
auzi consemnul:
«Jos Lupul,
blestematul, cu seminţia lui!»
Din întâmplare,
nu se ştie cum,
s-a nimerit
să treacă un Lup atunci, pe drum,
când Capra,
nezărindu-l, sporovăia-nainte.
Mâncău-şi vâră
bine cuvintele în minte.
Doar ce
pornise Capra, că el, ştiind taifasul,
îşi îndulceşte
glasul
şi cere să-i
deschidă, zorit să-i frângă trupul,
strigând şi
el: «Jos Lupul!»
Dar Iedul, bănuielnic, privind
prin crăpătură
şi dând curând cu ochii de
crâncenul silhui,
îi spuse astfel fiarei cu crudă
uitătură:
– Arată-mi labă albă, că altfel
nu-ţi descui!
La lupi o
labă albă e lucru rar, se pare:
se-ntoarse,
auzindu-l ce-i spune, trist de tot
cu
coada-ntre picioare,
lingându-se
pe bot.
Ce-ar fi
păţit Ieduţul de i-ar fi dat crezare? …
Să fii cu
ochii-n patru şi poate chiar în zece:
nu-i de prisos
prudenţa, oricât nu s-ar părea.
Cu paza
bună, trece primejdia cea rea.
NEVĂSTUICA
INTRATĂ ÎN HAMBAR
Adulmecând mereu şi dând târcoale
o Nevăstuică, slabă ca un băţ,
sfrijită de pe urma unei boale,
pătrunse-ntr-un hambar cu bunătăţi.
Şi dă-i ospăţ!
Cam dup-o săptămână, doar, de hrană
ajunse bucălată, grăsuţă, dolofană.
Trecuse săptămâna…Sătulă mai să crape,
aude gălăgie. Dă fuga, vrând să scape,
dar vede că nu-ncape…
«N-oi fi greşit spărtura?…De unde! N-a trecut
decât o săptămână şi-atunci am încăput…»
«Tot aia e! îi spuse un Şobolan degrabă.
Dar când intraşi printr-însa erai nespus de slabă:
uscată ca o scoabă
şi tot la fel de slabă vei izbuti să ieşi, –
nu fedeleş!
De nu, – rămâi peşcheş!
Povaţa mea, cumătră, să ştii că se aplică
şi altora mai mari, la o adică…
Dar firul anevoie în patru se despică…
LUPUL ŞI CÂINELE
Un Lup
lihnit şi slab să-i numeri oasele
– atât
păzeau de bine câinii casele –
s-a
întâlnit cu un dulău vânjos,
lucios
şi gras şi straşnic de frumos,
prin nu
ştiu ce adânci pustietăţi.
De-ar mai
fi fost şi-atunci ca-n alte dăţi,
nu slab şi
prăpădit, cu burta suptă,
o,
cum l-ar fi făcut pe loc bucăţi!
Dar
trebuia să se măsoare-n luptă
şi, c-un
dulău ca el, cât o huidumă,
o-ncăierare
n-ar fi fost o glumă...
Deci,
Lupul, prefăcut, îi dă bineţe,
făcându-şi
rost de vorbă cu blândeţe
şi
lăudându-l că arată bine.
– Şi
dumneata poţi să ajungi ca mine,
îi spuse
el. În codru-i tare greu
şi trebuie
întruna să te lupţi.
Mai bine
lasă codrul, dragul meu,
şi hai cu
mine-n voie să te-nfrupţi!
– Dar,
îl întreabă Lupul, ce-ar trebui să fac,
să
pot nădăjdui aceeaşi soartă?
–
Să-i faci mereu stăpânului pe plac
şi să
alungi milogii de la poartă,
păzind
ograda bine de jigănii, –
cam
asta-i tot... Iar el şi cei din casă
îţi dau cu
drag fărâme de la masă
şi chiar şi
oase de la orătănii,
iar uneori,
să ştii, te şi răsfaţă...
Visând şi
el o astfel de viaţă,
înduioşat,
mai că-i venea să plângă.
Dar, cum
mergeau aşa, vorbind, pe drum,
zări la
gâtul câinelui o dungă.
– Ce-i
asta, vere? – Nu-i nimic. – Ei, cum?
– E urma de
la zgardă sau rosătura ei...
– Te ţin
legat în lanţ, lângă poiată,
Şi nu
alergi mereu pe unde vrei?...
– Da, vezi,
se mai întâmplă câteodată;
Dar nu-i
nimic... – Mulţam de-aşa ospeţe!
E rău
flămând, dar tot îmi văd de drum...
O luă
la sănătoasa, uitând şi de bineţe,
Şi poate că
mai fuge şi acum...
MUSCA ŞI
FURNICA
O Muscă şi-o Furnică se
înfruntau de zor,
cândva… (Venise vorba despre
valoarea lor).
Ia-ntâi
cuvântul Musca, semeaţă, sfidătoare:
–
Atâta ne orbeşte deşertăciunea oare
c-o
scamă de jivină măruntă, târâtoare,
cu o
fiică-a slăvii ar vrea să se măsoare?…
Eu umblu prin palate zburând
în jos şi-n sus
şi mă înfrupt din boul, o,
Jupiter, adus
de credincioşi ca jertfă şi ca
smerită danie,
în timp
ce-o pirpirie de gânganie
trei zile-n şir trăieşte dintr-un
crâ mpei de pai…
Ia spune,
mititico, tu, încai,
te-ai
aşezat vreodată
pe capul unei doamne, pe-o
frunte-ncoronată?
Femeile cochete, frumoasele
domniţe,
când pleacă la-ntâlnire, mă
schimbă-n aluniţe,
un fel de muşte care, mai mult
decât o salbă,
le fac să pară-n lume cu faţa
mult mai albă
– se
fudulea jivina –
iar tu –
bătu-le-ar vina –
întruna cu hambarele-mi dai zor…
– Ai isprăvit?… – o-ntreabă
Gospodina.
E drept că în palate intri-n
zbor,
dar
ca o lighioană nepoftită.
Că guşti, cum guşti, din hrana
zeilor?
Eşti
doar o venetică oploşită!…
Că te aşezi pe-o frunte de
domn sau de catâr?
E-o
mojicie, nu e un hatâr,
adeseori
cu moartea pedepsită.
E drept, vreo fetişcană şi azi
se mai mândreşte
cu benghiuri ce au nume de
«muşte»-n franţuzeşte.
Dar numele e nume
şi faptele sunt fapte
şi zice multă lume:
«E ca o muscă-n lapte!»
Aşa-s numiţi orbeţii buni
numai de palavre
şi daţi pe uşă-afară mai rău
ca nişte javre.
Daţi buzna orişiunde, din păcate;
dar din colibe ori de prin palate,
de pretutindeni sunteţi alungate.
«Muscarii»-şi vâră nasul în toate
– hâde muşte –
dar au ades,
ştrengarii, prilej din ştreang să muşte…
Când vor porni, de altfel,
ninsorile din cer,
voi veţi pieri, la iarnă, de
foame şi de ger.
Ci mie nici
de foame şi nici de ger nu-mi pasă:
voi sta la
căldurică, m-oi ospăta la masă,
având de toate-n
casă.
Prin
grija mea de astăzi, de griji nu am habar…
Adio,
deci! Cu tine pierd vremea în zadar
şi nu
cu trăncăneala se umple un hambar…
