miercuri, 6 februarie 2013

CARL SANDBURG, Bizonii au pierit şi ei


 
CARL  SANDBURG
(6 ianuarie 1878 – 22 iulie 1967)




ROŞCOVANA CASIERIŢĂ DE RESTAURANT



Aruncă-ţi părul peste cap, fată roşcovană!

Dă-i drumul râsului şi păstrează pe bărbie

mândri doi pistrui!

Undeva, un om caută o fată roşcovană;

poate, într-o zi uitându-se să găsească

o casieriţă de restaurant, te va privi în ochi

şi va afla o iubită. Poate.

De jur-împrejur, zece mii de oameni vânează

o roşcovană fată cu doi pistrui pe bărbia ei.

I-am văzut vânând, vânând...

Aruncă-ţi părul peste cap; dă-i drumul

râsului!



TOAMNĂ



Aurul paiului de ovăz, aurul lunii din sud-vest.

Albastrul scaietelui canadian şi albastrul

fragilului picior al privighetorii.

Tomate luminând în soarele de octombrie cu inima lor

roşie,

Luminând aşezate câte cinci, şase pe o stinghie de lemn.

De ce dorinţele îţi luminează faţa, toată ziua,

Dorinţi ca ale femeilor cu iubiţi aproape uitaţi, pornite

            spre oraşe noi?

Îţi spun ceva acele păsări, păsări,

            păsări, ţipând în vântul de nord al lui septembrie,

hectare de păsări zburătoare puctând văzduhul

în drumul lor spre sud?

S-a sfârşit ceva? Este ceva gata să înceapă?



PATRU PRELUDII LA JUCĂRILE VÂNTULUI (2)



Uşile erau din cedru,

colţurile panourilor din aur

şi fetele erau blonde;

pe panouri era scris şi fetele psalmodiau:

„Suntem cel mai mare oraş,

cea mai mare naţiune;

niciodată n-a existat ceva asemănător nouă.”


Uşile se învârtesc în balamale rupte.

Pânze de ploaie ţiuie în vânt,

acolo unde fetele blonde alergau

şi citeau pe panouri:

„Suntem cel mai mare oraş,

cea mai mare naţiune,

niciodată n-a fost ceva asemănător nouă.”



PATRU PRELUDII LA JUCĂRILE VÂNTULUI (4)



Ghearele şobolanilor

scrijelesc tălpile uşilor;

hieroglifele lăsate de labele şobolanilor

pălăvrăgesc despre pedigriul şobolanilor,

trăncănesc despre sângele lor

şi flecăresc despre rasa

bunicilor şi a străbunicilor

şobolanilor.

Şi vântul bate

şi praful de pe praguri se spulberă

şi chiar scrijeliturile şobolanilor

nu ne spun nimic, absolut nimic

despre cel mai mare oraş, cea mai mare naţiune,

unde oameni puternici ascultau

şi femei psalmodiau: „Niciodată n-a existat

ceva asemănător nouă.”



FREAMĂTUL MĂRII



Freamătul mării nu are sfârşit.

Freamătul mării repetă, repetă.

Numai cântece vechi?

Doar atât ştie marea?

Numai eternele cântece vechi?

Doar atât?

Freamătul mării repetă, repetă.



ROZE ARUNCATE



Aruncaţi trandafiri în mare, acolo unde cel mort

a fost aruncat.

Trandafirii vorbesc mării

şi marea celui pierit.

Aruncaţi trandafiri, voi, îndrăgostiţilor!

Lăsaţi petalele să spele sarea din soare!



STELE, CÂNTECE, CHIPURI



Adună stelele, dacă doreşti.

Adună cântecele şi păstrează-le.

Adună chipurile femeilor.

Adună-le pentru a le ţine bine, ani şi ani,

Apoi...

Desfă-ţi mâinile, lasă să plece totul şi spune: adio!

Lasă stelele şi cântecele să plece.

Lasă chipurile şi anii să se ducă.

Desfă-ţi mâinile şi spune: adio!



AMURGUL BIZONILOR



Bizonii au pierit.

Au pierit şi cei ce au văzut bizonii.

S-au dus cei care au privit mii de bizoni cum,

ţinându-şi plecate imensele capete,

scormoneau cu copitele iarba preriilor

făcând-o praf; totul

într-un extraordinar spectacol al amurgului.

Cei ce au văzut bizonii au pierit.

Bizonii au pierit şi ei.



SFÂRŞIT



Moartea vine o singură dată; să facem să fie simplu.

Să sune un singur clopot pentru mine, o singură dată;

aşa să fie.

Sau să nu sune niciun clopot, deloc; ar fi mai

bine.



Dacă mor, să se cânte un cântec pentru morţi.

Să se cânte „John Brown’s Body” ori „Shout All Over God’s Heaven”.

Sau să nu se cânte nimic; ar fi şi mai bine.



Moartea vine o singură dată; să facem să fie simplu.

luni, 4 februarie 2013

MARIN SORESCU, POEZII ALESE DE CENZURĂ



MARIN SORESCU

POEZII ALESE DE CENZURĂ
 


„Marin Sorescu face parte din familia, nu prea numeroasă, a celor ce sunt în acelaşi timp personalităţi excepţionale şi ipostaze impersonale, exponenţiale, ale geniului creator naţional. Dacă ar fi să ni se ofere numai zece locuri într-un lexicon al scriitorilor prin care fiecare popor şi fiecare cultură urmează a se recomanda comunităţii mondiale, aş alege fără şovăire, pentru români, pe Neagoe Basarab, Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Blaga şi Marin Sorescu. (...) Între căutătorii universali ai ieşirii din burţile chitului apocaliptic, Sorescu este purtătorul de cuvânt al experienţei neamului nostru întru învingerea răului absolut şi a răurilor de toate felurile. E partea lui de originalitate, scump plătită, în galeria purtătorilor eternităţii şi universalităţii româneşti. (...) Poezii alese de cenzură este perla creaţiei soresciene, ivită, ca şi poezia lui Eminescu, din străfundurile rănii unui neam întreg, din durerea tuturor adunată într-un singur suflet, dar biruită prin miracolul cuvântului creator şi re-creator al lumii.”
DAN ZAMFIRESCU

PROFEŢII MINCINOŞI 

Profeţii micinoşi îmi plac,
Pe luat aminte pus, pe-nvăţ,
Ascult şi tac, ascult şi tac
Acest delir şi-acest dezmăţ.

Din viitor, ca dintr-un sac,
Ei scot proorociri, c-un băţ
Proorocirea lor e-un hăţ,
Care te poartă, după plac.

Va fi aşa, va fi altfel,
Tot turuie mereu, profeţii.
Şi ei sunt robii gurii, bieţii!

Eu stau în rând cu nătăfleţii,
Nu mă mai satur să mă-nşel.
În târguri, tot mai scumpi bureţii. 

VIAŢA NE FACE RĂU 

Viaţa vă face rău? Acesta-i leacul:
Săltaţi mormintelor, duios, capacul
Şi coborâţi în ele întru Domnul.
Planetele vă ocrotească somnul.

Va fi atunci pe-această lume tihnă,
Căci viaţa asta fi-va ceealaltă.
Pe ceealaltă nu va fi odihnă.
Cerul lăsa-va sufletele baltă,

Să se descurce, fie-n jos, în sus,
Însă în linişte şi-n camuflaj.
Obloanele la inimă de-ai pus
În noaptea ta păşeşte cu curaj.

Albinele, făcând în taină mierea,
Polenizează moartea cu-nvierea. 

POMANĂ 

Mâncasem şapte feluri de bucate
Eram pe la sfârşit, pe săturate,
Când cineva răcni: Opriţi ospăţul!
În toată lumea s-a sistat dezmăţul.

– Cafeaua, ca să râgâi – îndrăzni
Unul dintre vecinii pirpirii.
– Fără cafea! Duceţi-vă acase!
Astfel pomana-n iad se terminase.

Când în cazane iarăşi am intrat
Am dat în clocot toţi un demn oftat.
În aşa iad, halal de-aşa pomană...
Păcate grase tot de sus emană! 

PRIN INDIGO 

Prin indigo, trăiri din altă lume
Pe frunte se imprimă,-ntreg eşti scris
Şi starea ta, de veghe sau de vis,
E-o receptare-a valului cu spume,

Anume către viaţa ta trimis,
Cu naufragii, vechi cântări şi glume.
Deschid fereastra marelui iris:
Dă, Doamne, ochiul tot să mi s-afume

Cu vechiul rai – ştiutul, zugrăvit
Şi fă astfel, cumplita judecată
În geamul meu cât mai târziu să bată –
Aşa te rogi, pe drumul tău cotit.

Cel ce mă scrie, poate-a isprăvit?
Şi din balanţa stelelor de-odată
Un punct te prăvăleşte-n infinit.
De mii şi mii de ori poate-am murit,
De ce mă sperii că mai mor odată? 

TRANSCEDENTALĂ 

Curse se-ntind prin târg, se fac tabele
De cei ce trebuie sacrificaţi în piaţă. 
Pe multe case cântă cucuvele
Şi unde nu ajung, cobeşte-o raţă.

Că n-au putut atâtea pieze rele
Să afle, să-mprumute de la viaţă. 
Natura în parfum de micşunele
Şi-n misticism de-a dreptul se răsfaţă.

M-au prins în plasa grea, dar nu mă muşcă
Şi au făcut în jurul meu pustiu.
Cu telefoane oarbe mă împuşcă,

Să vadă: sunt acasă? Ce mai scriu?
Şi-un ofiţer cu mâna pe vipuşcă
Tot raportează starea mea: „E viu." 

MAI 

Mai roadeţi coajă de copaci,
În rând cu iepurii şi cerbii,
Şi foamei fiţi-i buni araci,
Până răsare firul ierbii.

Digestia începe-n gură,
Ciomege mestecaţi şi pari,
Ca pe un fel de arătură,
Pe care-o-nghiţi, după ce-o ari.

La primăvară, când, iar, sumbră,
Sub poala soarelui cea grea,
Pământului veţi face umbră,
O veţi mânca atunci pe ea...

Şi-apoi, aşa, cu gura plină,
Veţi da un chiot: „Ce lumină!" 

DOUĂ COŞMARURI 

Două coşmaruri se bat cap la cap.
Prins între ele, eu cum să scap?
Eram alb ca varul, căci fiecare coşmar
Îmi dădea c-o bidinea de var.

Bravo! Bravo! Chiar aplaudam
Bătaia lor, care mă lua drept piuă.
Şi de-atâta vacarm şi tam-tam
– Şi de-atâta bătaie – mă crăpam de ziuă.

Ziua cap în cap se băteau
Şi mai straşnic realităţile.
Mă căutau cu câini lupi, reuşeau
Să mă prindă de toate dăţile.

Bravo! Bravo! Băteam din palme
Călcat în picioare, făcut piftie,
Până când, în zilele, aşa zis calme,
Îmi luau capul pe o tipsie. 

AŞA CUM... 

Aşa cum, de copaci, nu vezi pădurea
Nici Bucureştiul nu-l zăreşti – zăvozi –
Înnozi cuvintele, cum le înnozi,
Zici bogdaproste, când primeşti prescurea.

Pentru pădure, rimă ai securea,
Abia-nceput-a bâlciul cu irozi.
Tu stai pe gânduri, unghiile-ţi rozi...
Sunt tot mai proaste veştile şi-aiurea.

Cloceşti ceva, temperatura joasă
Nu e prielnică pentru clocit.
Cărbunele e tot numai lignit

Şi turbă, cu o ardere pâcloasă...
Şarpele casei nu-i nici el acasă,
Se zice că în beci s-a otrăvit. 

PUNÂND CARTOFI 

Punând cartofi în Peştera Muierii,
Ţăranul ară pietrele încet,
Cu doi căluţi scăpaţi de la decret,
Dar prigoniţi de-ntârzierea verii,

Pe crengi uscate cântă cucul, biet!
Şi lui i se mai umblă la criterii,
E prea monosilabic, prea discret
Şi nu mobilizează pompierii.

Şi-n chei, Olteţul repede, cum taie
În roca dură, drumul lunecos,
Un geamăt lung auzi din măruntaie:

Nu poate să mai rabde, încovoaie
Acest pământ al patriei mănos
Durerea lumii-ajunsă pân’ la os. 

AICI 

Sunt aici şi nu sunt nicăieri,
Casa însăşi e persecutată,
Să-şi înalţe ziduri din tăceri
Şi să stea cu uşa ferecată.

Noime, dodii, vorbe în doi peri,
Dulce-i spusa voastră-ngemănată!
Stai închis în tine, nu disperi,
Dar un corb îţi spune „Niciodată".

Nu mai e pe lume nicio rază,
E un secol orb ce delirează
Şi s-a iscălit pe miezul pâinii...

Orice-aş spune, se interpretează,
Stă miliţianu-afar', de pază,
Şi de limbă-ncearcă-a-mi trage câinii. 

ŢINTĂ MIŞCĂTOARE 

Şi iată-mă şi ţintă mişcătoare,
În rând cu lupul, dropia, sitarul.
Se varsă iarăşi marea în izvoare,
La ochi mă ia şi gotul şi avarul.

Înghesuit cu sângele-mi şi harul
La rubrica „poet-vieţuitoare",
Gonacii spun că sufletu-mi, amarul,
Nu iese încă la numărătoare.

Întinsă-i palma vieţii ca o coală.
Ce loc de vânătoare ideală!
Fraternizez cu lumea animală.

Dau versurile iar să se ridice,
Vii ciocârlii, în carne cu alice,
Ce-n loc să moară, se preschimbă-n spice. 

CREDEAM 

Credeam la răutate că-s imun,
Şi contra barbariei vaccinat
Şi iată, au venit şi m-au scuipat
Şi-n viaţă încă, mă citesc postum,

Credeam că-n apă vie mi-a scăldat
Măcar privirea, mama, în cătun
Şi iată-un ochi îmi plânge-nsingurat
Şi celălalt nu râde nicidecum.

Cu cobe, cucuvele, rele pieze
Credeam că dat îmi este să mă lupt
Şi iată-mă ajuns pe metereze:
Mă prăbuşesc cu visu-mi dedesubt!

Blestemul ca nimic să nu dureze
L-am moştenit cu laptele ce-am supt. 

NĂVĂLIRI 

Iar barbarii vin. Cu tunul
N-ai cum trage-n marea gloată,
Năvălirea-i câte unul
Şi li-i zarea-nchiriată.

Vin cu inima curată
Să-şi fumeze-aici tutunul.
Ce răbdare-are românul
Vor a şti, cronometrată.

Împăcaţi-vă cu ei,
Să nu intre la idei,
Nu jigniţi cumva barbarii!

Daţi-le femei, cercei,
La canarii lor daţi mei
Şi să cânte lăutarii! 

VÂNZARE – CUMPĂRARE 

De fulger, cerul se înmoaie,
Furtună nouă, cu stropi noi.
Fasolea ţipă în păstăi: 
„Răzbună-te, dă, Doamne, ploaie!" 

Totul se-moaie cum se-nmoaie
Din plâns, snopitul în bătăi.
Se bat uscatele păstăi. 
„Răzbună-te, dă, Doamne, ploaie". 

În piaţă plouă pe legume,
Se udă fel de fel de sume,
Mototolite-n buzunar.

Coboară preţul la mărar.
Zarzavagiul strigă:„Lume!" 
Şi ceapa scade pe cântar. 

PRESIMT 

Presimt că o să am o zi cam proastă.
Din cât greu fost-a, este cel mai greu.
De altfel, zarea va rămâne-albastră
Şi ştreangul mâine fi-va curcubeu.

Spre mine mă deschid ca o fereastră
În care stă pe gânduri Dumnezeu,
Şi iată vine pasărea măiastră
Şi pasărea aceasta sunt tot eu.

Fragilă-alcătuire şi capcană,
Las corpu-acesta unei alte flori.
O voi privi, cu lacrima-mi, din nori,

Deşi, vii prea devreme, tu, dojană...
Şi cui să-ncredinţez această pană?
Cum să te iau, durere, să nu dori? 

CASĂ SUB OBSERVAŢIE 

Vin manuscrisele-mi să le ridice,
C-o macara cât muntele de mare.
Pe pagini, hergheliei îi dau bice,
Mai slobodă s-apuce-n cer să zboare.

Zvârlind prin telescoape cu alice,
Rănesc a versului desfăşurare.
Prin pâlnii-ntortochiate şi complice,
Orice cuvânt ochit îi – şi dispare.

Ştiu, inimă, că poţi oricând să taci,
Că, după storuri, ai planton şi gardă
Şi degetul asudă pe trăgaci.

Tu, ultima în vers să te prefaci,
Măcar în visul tău să nu se piardă
Această casă ce-a-nceput să ardă. 

ALTĂ STAMPĂ 

Cald şi la umbră. Perlele ard gâtul
Femeilor, ce înseşi par tăciuni,
Părând să deie foc acestei lumi
Ce Rubiconul a trecut şi cnutul.

Mobilizat se simte ca recrutul
Pensionarul cu albiţi perciuni.
În viitor reîntâlnim trecutul
Şi, după marţi, urmează iarăşi luni.

Spre a vorbi mai simplu: e un chin!
Nu se găseşte ceapă, usturoi,
Miliţienii umblă câte doi

Ca-ndrăgostiţii, cu ciubote noi.
În casă nu am voie să mă-nchin,
Iar pâinea mi se dă pe buletin. 

AH, VRĂJITOARELE 

Acum, că vrăjitoarele-au fost prinse,
Legate snop, snopite, chinuite,
De coada vântului turbat lipite,
Cu scoci şi clei, şi declarate-nvinse

(Ah, vrăjitoarele, aceste inse
Suspecte pururi, gheme de ispite,
Haos cernind mereu, din sparte site,
Cu vipere-ncălţate şi încinse!)

Urmează, dialectic, anii graşi,
Şapte la număr, ca acele vaci –
Iar apelăm la mituri, ce să faci!

Vom face iarăşi uimitorii paşi
Pe loc, crezând că mergem, cu trăpaşi,
Spre-un viitor, ce ne răspunde: „Aş!" 

NĂPASTA 

Şi Doamne, mi-a căzut la loterie
Lozul ghinionist să fiu român
Şi inventându-mi vina-n puşcărie,
S-o ispăşesc amarnic, mâncând fân.

Se face, înţeleg, economie
De spaţiu locativ şi de-un tacâm.
Şi de-un poet ce-ar consuma hârtie,
Cu nişte versuri care nu rămân.

Căci cărţile-mi cu roaba sunt cărate
La marginea oraşului, tocate,
Ca-ngrăşământ zvârlite pe ogor.

Legat mă simt de limba ta, popor,
Destinele ne sunt îngemănate,
Cât va ţipa, în zboru-i, un cocor. 

SUNT CONSULTAŢI TĂLMĂCITORI DE VISE 

Beţia funigeilor, doar ea,
Îmi aminteşte, vag, că sunt în mai.
Privesc tăcut inconştienta nea,
Pe care, iată, încă n-o cântai.

Desigur, este-o primăvară grea.
Şi cântecul s-a înfundat pe nai.
Acestei clipe nu i-aş spune, „stai!",
Deşi ea zboară chiar cu viaţa mea.

Uşile toate-mi sunt, făţiş, închise,
Mi-i versul vas, ce nu mai intră-n port.
Şi tot mai complotează în culise!

Prietenii-mi visează cărţi nescrise,
Şi mă visează alb ca varul, mort,
Sunt consultaţi tălmăcitori de vise. 

E BINE 

Abia mai tineri dacă sunt urmaşii
Decât părinţii-mbătrâniţi în rele.
Se moştenesc, de secole, sechele,
Şi, ca pe vite, ne tocmesc geambaşii.

Joc de noroc, de zodii şi de iele!
Şi-o soartă cruntă ţine-n mână aşii
Şi vinovaţi mereu sunt păgubaşii.
N-ai apă sub corabie, nici vele... 

Aşa că spuneţi, mame, în suspine,
Cântec de leagăn, trist, aceste strofe,
Ce logodesc atâtea catastrofe.

Poate-adormim cu toţii şi nu vine
Bau-bau la noapte, să ne bage-n cofe, 
Şi, prunci din nou, să gângurim: „E bine." 

AH, UNDE-A FOST CARTAGINA... 

Ah, unde-a fost Cartagina arată,
De mii de ani, nici iarba nu răsare.
Învingătorii-atunci au dat cu sare,
Făcând dintr-o minune-o albă pată.

Un vechi blestem efectul şi-l arată
Poate şi-aici, între Carpaţi şi mare.
Românul este bun numai să are,
Dar rodul să nu-l strângă niciodată.

Corabia cu vise se scufundă,
Toţi şobolanii au sărit în undă,
Înoată-nspăimântaţi în albe creste.

Rămână doar şi versurile-aceste,
Catarge fulgerate, dând de veste
De-o epocă, în scufundări fecundă. 

ERGO SUM 

Vorbind în somn, cică vorbesc prea tare
Şi fac aluzii la-ntâmplări recente,
Subconştientul meu inconştient e
De avansează bâlbâieli bizare?

Mi-au pus o gărgăriţă pe o floare
Dintr-un tablou, cu tuşe insurgente,
Nici nu ştiam tabloul ce atent e
Şi compoziţia de ce mă doare.

Pe vremuri, turcul nu-şi închipuise
Că poate lua un bun tribut pe vise,
Ca birul pe ferestre şi pe fum...

Şi iată, noaptea mea, rodind narcise,
Mă vinde scump barbarilor din drum
Că şi în somn tot cuget... ergo sum. 

PENITENŢĂ 

Sfântă, o prea sfântă penitenţă!
Ispăşirea unei albe vini!
Fruntea mi-o încing cu mărăcini
Ce mă-nţeapă blând, cu indulgenţă.

Şi prezenţa mi-i ca o absenţă,
Dau rapoarte bunii mei vecini.
Bine e să nu-ntâlnesc străini,
Lin s-alunec în indiferenţă.

Lucrurile sunt amestecate,
Totu-i bun, dar nu e libertate,
Spre a spune că nimic nu-i bun,

Că atunci eşti declarat nebun
Şi snopit, cu mâinile la spate,
Spui ca „Tatăl nostru": Nu mai spun." 

CE-AR FI? 

Ce-ar fi de-am mai greşi oleacă,
Noi cei disciplinaţi, modeşti,
Cu fruntea veşnic ce se freacă
Doar de zăbrele la fereşti?

Să scoatem sabia din teacă,
Eu să lovesc, tu să loveşti,
Un fapt grozav să se petreacă:
Să simt că sunt, să simţi că eşti.

Cuminţi în bănci şi raşi în cap
Ne strecurăm mereu tiptil 
Să nu jignim vreun casap,

În timp ce sufletul, fitil,
Arde mocnit, de la un cap,
Şi explodează inutil. 

ŞI SUB UN PRETEXT 

Şi sub un pretext oarecare
Îţi intră necazul în casă.
Cotrobăie rafturi, sertare,
Te scoală plângând de la masă.

Te-ntoarce pe dos şi te lasă 
„A fost, ia, aşa, o... eroare..." 
În stânga, în piept, te apasă
Ceva, ca o lacrimă mare.

Şi viaţa reintră-n normal,
Deşi eşti mai slab şi mai pal,
Încerci să glumeşti, să exişti.

Şi, propriei soarte hamal,
Îţi pui ochelarii de cal,
Spre mâine, abia te mai mişti. 

ISUS 

Înţepat cu suliţi, ghimpi şi cuie,
Sprijinit pe propria-i durere,
Caută în gând o cărăruie,

Între moartea grea şi înviere.
Sângele, din tălpi spre creştet, suie,
Invers picurând, pe vechi mistere.

Părăsit de vlagă-şi dete duhul,
Mântuind acea crucificare.
Sufletul, tot una cu văzduhul,
Ca o picătură-ajunge-n mare.

Fruntea s-a destins. Şi parcă doarme,
Cel sorbit de-al cerului resort.
Doar o unghie, crescând în carne,
Mai continuă să-l doară, mort. 

ÎNCET, ÎNCET 

Încet, încet ne ducem, nu ştiu unde,
Ca păsări care n-ar migra în stol,
Căci fiecare tace şi ascunde
Şi tu-l petreci, plângând, cu capul gol.

Cu gându-n altă parte, la subsol,
Priveşti cum rădăcinile profunde
Înalţă către slăvi un rotocol
De frunze, ghemotoc de raze scunde.

Să-i intri unei gropi adânc în graţii!
Destinului să-i cumperi bocitoare!
Bătut în cuie, drumul nostru-n spaţii

Ne-aşteaptă să-l străbatem – şi îl doare,
Când noi ne prezentăm cu ecuaţii
Şi-n mâini cu cuie mari, suplimentare. 

DANTESCĂ 

Aici sunt învăţaţii cu ideea.
Şi piese pentru ei n-avem, de schimb.
Vor putrezi pe blestematul limb,
Pân-o sări din putregai scânteia.

E ceata cea mai tristă, de aceea,
Şi printre ei cu silă mă şi plimb –
Puteau să aibă, cât de cât, un nimb.
Ei nu crâncesc, târându-şi odiseea.

Ei nu îţi pun măcar o întrebare,
Chiar sensul aşteptării e pierdut.
Pe lângă ei şi peştele în mare
Îţi pare vorbăreţ, ba chiar limbut.

Atât de mare cică li-i răbdarea,
Că mor întâi şi cheamă-apoi salvarea. 

CAM UNDE? 

Barbarii cam unde-or să-ncapă,
Când totul în matcă s-o-ntoarce?
Acel ce te frânge, te stoarce,
Acel ce te vinde, te sapă?

Vor fi mieluşei, vor vrea cinuri
Şi vina vor da-o pe vremi.
Tu poţi cât mai groaznic să gemi,
Sub talpa blindată cu chinuri.

Aşa cum răsare brânduşa,
Sunt inşi pentru oricare dată.
Călăul doar scoate mănuşa
Şi mâna ţi-o-ntinde, curată.

Dar, noaptea, în visu-i urât,
El tot te-ar mai strânge de gât. 

CE MAI FACEM? 

Noi, ce să facem ? Trecem puntea.
Fireşte, dracul ne e frate
(Cam de-un mileniu jumătate)
Şi puntea-ngustă e ca fruntea.

N-avem berbecii lui Ulise
Să ne-agăţăm de miţe laie.
Turme mai sunt numai în vise,
Deşi o facem rău de oaie.

Şi trecem, unul după altul...
Şi cel trecut e ca şi dus.
Tărâmu-acela, celălaltul,
O fi mai jos, o fi mai sus?

Vine vardistul să-mi ia şpaltul.
Eu cam atâta am de spus. 

RĂZBOI LOCAL 

Un mic război local se desfăşoară.
La coadă şade lumea, nu-n tranşeie:
Mai au un kil de ceva să le deie?
Sau prin înfometare îi omoară?

Şi statul ţine mazărea sub cheie
Şi lintea, bobul, pâinea de secară.
Ca schijele, veşti şi mai proaste zboară
Şi cade leşinată vreo femeie,

Ce are-acasă prunci, cerşind mâncare.
Ei, ce nu ştiu că-s viitorul ţării,
Vor şi-un prezent ceva mai acătării!

Şi oamenii pe-o culme-a disperării
Scrutează-n zarea neagră fiecare...
Şi cad, pe rând, în piept c-o rană mare.
              MARIN SORESCU