LANCEA LUI AHILE şi CEL DE PE URMĂ LAOCOON - ianuarie 2004

Referentul cultural este mereu prezent în poezia  lui Ştefan Dincescu. El ţine locul metafizicii, pentru că, altfel, ea ar fi izgonită, aşa cum se întâmplă în poezia generaţiei ’80. Poet tulburător în multe privinţe, memorabil mai ales în versurile de scurtă respiraţie, Ştefan Dincescu este o expresie autentică a crizei de limbaj pe care o traversează lumea literară postmodernă.

GHEORGHE IORGA

         Din Catedra, 1991

                                        

Profesorul ştie că poezia este o materie celestă şi subtilă (o materie imaterială – după expresia lui Ion Negoiţescu), îi ştie principiile, condiţiile, implicaţiile,  îi ştie mai ales istoria şi pe cei care au înfăptuit-o, iar poetul ştie alchimia poeziei, adică formula magică de a recurge la vocabule şi sintagme capabile de a releva că lirismul din Turnir cu Demostene şi Viaţă în pielea goală, fără a fi în sine dramatic, expune drama proprie unei existenţe poetice, a unei existenţe obligate să scrie gemând, cu inima înnodată / pe-o fărâmă de pâine!

PETRE ISACHI

         Din Viaţa băcăuană, 1995

Cititorul poeziei lui Ştefan Dincescu va observa că Lancea lui Ahile este o construcţie poetică strategică din mai multe puncte de vedere. (...) E un alt debut! Modificările din textele din partea cea mai consistentă a cărţii Lancea lui Ahile ţintesc schimbarea destinaţiei iniţiale, un nou angrenaj semantic al versurilor, o pregătire pentru supraveţuire literară (ca în modelul folcloric, raportul dintre variante). E, dacă vreţi, un puzzle poetic, ce reorganizează ciclurile, dându-le o nouă rezistenţă, şi un caz de izotopie poetică: textele secunde se nasc din primele printr-o inginerie semantică bine pusă la punct, ce reordonează întregul. (...) Lancea lui Ahile e o antologie poetică reconvertită, poeziile vechi respiră, prin această strategie poetică bine orchestrată, un aer inedit, ceea ce ne determină să citim noul volum (Lancea lui Ahile) fără prejudecăţile pe care le-ar provoca, doamne fereşte, cărţile anterioare! După paisprezece ani de la debut, Ştefan Dincescu se reciteşte, îşi reciteşte viaţa, îşi retrăieşte la foc mai mic aventura lirico-existenţială şi, făcându-şi bagajele, nerecunoscându-şi vechile semne poetice, i se pare că întreaga lui viaţă pare repovestită, nu-i aşa, de o străină gură.

GHEORGHE IORGA

         Din Lancea lui Ahile, 2002

Celor ce, în aceste vremuri, le mai arde, totuşi, de poezie, le recomandăm volumul recent apărut al lui Ştefan Dincescu, intitulat „Turnir cu Demostene”(Eminescu, 1991). Nu neapărat fiindcă autorul ar fi băcăuan, ci fiindcă este, în primul rând, un poet veritabil, robust, stăpân pe mijloacele sale şi care îşi face intrarea propriu-zisă în literatură după o aşteptare de 14 ani, cum singur mărturiseşte într-una din poezii.  Ştefan Dincescu, „domn peste anonimat”, cum se defineşte, a reuşit să ne convingă de paleta largă a mijloacelor sale de expresie şi de resursele bogate ale talentului său, care în vremuri mai calme, ar fi atras de îndată atenţia cititorilor. „Las posterităţii mormane de versuri elogiate / de mâţa mea, Zubaida” – afirmă el spre finalul cărţii, cu amară ironie. Să sperăm că le vor citi şi elogia, pe măsura valorii lor incontestabile, şi criticii literari. 

PETRU CIMPOEŞU  

Din PUR ŞI SIMPLU, 1991

DECESUL TROMPETEI şi FIU AL MAICII LOT - ianuarie 2006

Decesul  trompetei

Cartea „Decesul trompetei” cu cele trei cicluri: „Dinastia apelor”, „Pinacoteca lui Mister Bashô” şi „Coturnii lui Anteu” revelă sub altă mască poetică „rănile  Clitemnestrei borţoase” (volumele, ciclurile,  artele poetice trădează proteismul discursului.) Poetul îşi exprimă cu sarcasmul arghezian din „Pamflete” o revoltă sisifică împotriva unei Divinităţi ce-i alimentează lui Satan, sursa răului, posibilitatea de a-i verifica răbdarea, omului, timp în care: – În vomă de râuri ni se dospeşte destinul. / – Se cufureşte Dumnezeu / în strachina noastră.” („Dinastia apelor”, 12) Poemul „24” din „Dinastia apelor” reiterează doctrina răsplătirii din „Cartea lui Iov”, demitizată şi banalizată în spirit postmodern: „Un singur deget, Doamne, mi-ai promis! / Un singur deget, Doamne, mi-ai dat! / Un deget, Dumnezeule beat, poleit în rahat!” În cele 16 haiku-uri orfane „din haita Bashô”(vezi „Pinacoteca lui Mister Bashô”), cititorul descoperă bovarismul autorului, un rău modern fără leac, o lume dezumanizată, ameninţată de „nimic”: „Sub pod un cerşetor / şi-un câine jigărit / ling jegul din acelaşi blid.” („10”); „Mielul tăcerii / face viermi / în flautul unei păduri.” („12”) Lapidaritatea stilului, lirismul concentrat anunţă „decesul trompetei”, de aşteptat, azi, când: „Specialiştii pregătesc pentru siloz / pieile senilului İov.”(„Coturnii lui Anteu”, 14) Registrele stilistice diferite de la volum la volum produc în întreaga antologie un fel de eufonie inimitabilă a limbajului dincescian, o voluptate de ordin lingvistic şi muzical, ce îşi ajunge sieşi, parcă indiferentă şi opacă faţă de sensuri: „Cine dezmiardă puii tăi, / pasăre zburând / printr-un cuţit?” („Coturnii lui Anteu”, 15)

PETRE ISACHI

 

HAIKU (XVIII)

Vai, haita mă urăşte

şi mă vrea

floare de tei în corn de taur!

HAIKU (XXI)

Veac poleit cu SIDA

şi regi oligofreni.

Poetul mulge capre într-un vers.

HAIKU (XXII)

Vai de lumina

căreia copilul îi strigă:

„Spală-te, fleoarţo! Ne murdăreşti!”

HAIKU (XXIII)

Poetul distilează în urcior

hemoragia haitelor de îngeri

izbiţi cu şişul între ochi.

HAIKU (XXV)

Zi de zi am râvnit o pâiniţă.

Ceas de ceas îngerul delincvent

m-a fulgerat cu nuiaua peste bot.

HAIKU (XXVIII)

Să construieşti greieruşul,

omul aprinde-l

ca pe-o feştilă.

ŞTEFAN DINCESCU

Fiu al Maicii Lot

Captivante şi absolut originale prin montarea a „două uşi” ni se par cele 20 / 40 de poeme din „Fiu al Maicii Lot”. Ştefan Dincescu iese de sub umbrela „Poemelor într-un  vers” de Ion Pillat, prin tematică (o sinteză a problematicii din „Pandaliile fericitului İov”), prin limbajul acuzator, sarcastic, demitizant, autoironic, lucid, prin dialogul antinomic dintre generaţii (Tată – Fiu), dintre două viziuni asupra lumii, dintre „Raţiune” şi „Pasiune”, dintre condiţia dată – condiţia  dorită, dintre Dumnezeu – Satan,  dintre İov – Dumnezeu, dintre Viaţă – Moarte. Volumul revelă un portret al Omului născut sub pecetea păcatului şi ar putea avea şi un motto biblic: „Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor”(19, 36). Definindu-se prin mitul Maicii Lot, Ştefan Dincescu sugerează nietzschean atât moartea lui Dumnezeu, cât şi moartea Omului: „Te cumpără, cucernic, acest Dumnezeu tot mai nemernic.”(„Fiu al Maicii Lot”, 9); „Duhneşte – petală de mac – Dumnezeu tămâie de drac.”(„Fiu al Maicii Lot”, 23); „Orice Evanghelie ajunge pişoar într-un bordel.”(„Fiu al Maicii Lot”, 37) Viziunea este fatalistă, tendenţioasă, este viziunea Poetului fericit (Fericirea lui Iov) pe care „şi Dumnezeu îşi ridică piciorul”, Poetul care „prin ochişorii de hoit” delapidează viitorul, cum acuză, pe bună dreptate, Daniel Florin Dincă, Fiul, heteronim al lui Ştefan Dincescu, amintind de heteronimii portughezului Fernando Pessoa (Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos).

PETRE ISACHI

POEM (I)

Pe picioruşele voastre, poeţi,

şi Dumnezeu îşi ridică piciorul!

Ştefan Dincescu

POEM (IV)

Din izvor rămâi în urcior, de mâine,

cu păduchii de câine.

Daniel Florin Dincă

POEM (VII)

Privighetorii sparte în ou

legaţi-i de gât un ecou!

Ştefan Dincescu

POEM (XVIII)

Lighenaş cu rechini,

nu marea mi-aţi dat-o, stimabili cretini!

Daniel Florin Dincă

POEM (XXIII)

Sunt un pian pe care an de an

se antrenează toate coşmarurile.

Ştefan Dincescu

POEM (XXIV)

Câineşte, orbeşte

scotocim într-o limbă pe care Dumnezeu o stâlceşte.

Daniel Florin Dincă

IEŞIREA DIN CETATE – mai 2005

IEŞIREA DIN CETATE

La începutul acestui an a ieşit de sub tipar antologia lirică a lui Ştefan Dincescu. Profesor la Şcoala Nr.1, Bacău, şcoală care şi-a luat nume frumos şi nostalgic,  „Octavian Voicu” –  poetul băcăuan, urcat în Cetatea lui Bacovia din câmpiile de sud ale ţării, îşi zice versurile într-o sublimă ştiinţă a limbii române, îşi zice versurile pre limba schitului, pre limba animalului înţărcuit, îşi zice versurile murmurând în lipsa muntelui de la izvor, şi zice versurile aşa cum noi, cititorii,  strigăm în sinea noastră, de teamă să nu fim auziţi nici măcar în treacăt, nici când ni se luminează pentru o clipă, nouă înşine, că existăm. Ştefan Dincescu este un patriot al limbii (indiferent care este aceasta, cred eu), al semnului care îşi flutură steagul pe un cal fără de limbă, fără de şa. Este un Don Quijote al lucidităţii, care face artă din cântecul nebun al poeziei. Această culegere din cărţile sale anterioare ne prezintă poezia unui limbaj deliberat ales între graiul popular şi graiul savant  – cu totul spontan, natural. Mahalaua bacoviană  a intimităţii se întâlneşte aici cu spiritul  zeflemitor, dâmboviţean.

Era să spun al lui Caragiale. În acelaşi timp, autorul este şi acel boem al limbii române, şi desfăcătorul limbii române. Versul său compune arhaisme de sinteză, argoul, jargonul compun universul, acel univers insignifiant şi tăcut al zbieretelor zilnice din spatele gurilor noastre închise de milenii. În acest context, cultura vastă, topită în limbajul poetic, dă poeziei lui Ştefan Dincescu un caracter antinomic concretizat într-o lume de bâlci, de iarmaroc  –  raţionalizate într-o construcţie unde totul funcţionează numai pe dos. Revolta, poetic buşită peste obrazul care o cauzează şi o merită, revolta autorului antologiei „İeşirea din cetate” (Editura Amphion, 2005) este reflexul unui cântec străin pe care însă îl descoperim sub cântecele noastre lacrimogene şi manelate. Găsim în aceste versuri vechi ritmuri populare, vechi feluri de ziceri, de străvechi ecouri, adormite prin săpare în lemn, ţintuite în colţul umbrit al încăperii în care locuim, în colţul spre care ne întoarcem cu faţa, când schimbarea la faţă ne dăruieşte  aceeaşi lumină  din clipa naşterii.  Ştefan Dincescu ni se citează nouă, se citează pe sine prin noi înşine: „Poruncesc tuturor cuvintelor din văiugile mele / să decoreze ologii, naufragiaţii, extropiaţii! / La straja a treia, a patra / să buiască la drumul mare / cu ursul, cu şatra / să-i înveţe ciuleandra, căluşul, rustemul / pe Uraeus, pe Apophis, pe Naga, / tocindu-le măselele, sorbindu-le snaga! // Poruncesc tuturor cuvintelor din lăcoviştile mele, / İo, Ştefan Dincescu, domn peste anonimat, / peste Cutia milei, mânie şi jale, / de la Ararat şi până la Marea cea Mare!”

GHEORGHE CHIŢIMUŞ

Din „VITRALIU” (Nr. 3-4, decembrie, 2005, Bacău)

Ieşind din cetate

„Nu sunt decât lentila prăfuită

prin care timpul a privit râzând.” 

 (Mircea Dinescu)

Fulgerând între păsări, între mânji nechezând,

în zori, băţos, am intrat în cetate.

Zdravăn eram la trup. Ager la minte eram.

„Daţi-mi, filotimilor, o aşchie de pâine,

o cană cu apă daţi-mi, şi-un pat.

Ucide-voi dârz inorogul turbat.”

M-aţi înjurat, în poem m-aţi scuipat,

fraţii mei! Însutit, înmiit

m-aţi pălmuit, fraţii mei!

Astăzi, lihnit şi posac, zgribulit şi sărac,

târându-mă-n cârji, ieşind din cetate,

ploi vă trimit, fraţii mei, plăpânde ninsori!

Astăzi, sărac şi hulit, pălmuit şi posac,

rupând din cetate, îngenunchind în noroi,

mă rog pentru voi, mă rog pentru noi, fraţii mei!

ŞTEFAN DINCESCU

PANDALIILE FERICITULUI IOV - 14 ianuarie 2007

 LANSARE DE CARTE
 PANDALIILE FERICITULUI IOV - 14 ianuarie 2007

Oricât principalul mobil al actului poetic ar fi revolta, poetul nu scrie doar, ca Giovanni Papini, spre a se descărca; întotdeauna el caută efecte de stil. Departe de a respinge literatura, precum Paul Verlaine, şi chiar dacă, uneori, pare să o repudieze, ca avangardiştii, Ştefan Dincescu se străduieşte să procure poeziei sale statutul de literatură. Literaturizează însă atitudini de situare în diametrală opoziţie cu lumea, cu prezentul. Având sentimentul de a se fi născut într-un veac idiot, într-un veac jumătate porc, jumătate câine, poetul se regăseşte în jălbarul Iov şi, lăsându-se cuprins de pandaliile năpăstuitului biblic, vede pretutindeni orori, hidoşenii, monstruozităţi, manifestări ale răului. Ale unui rău nu doar social, ci ontologic, chiar metafizic. Asemenea expresioniştilor, autorul Pandaliilor fericitului Iov semnalează ubicuitatea manifestărilor desacralizării totale. (…) Condiţia iovică este contrapunctată de o virtuală condiţie cristică, ce include speranţa mântuirii. Martirizatul îşi aminteşte că are o maică în stare să-l înalţe din valul ce ne bântuie, nu alta decât Maica Fecioară. Un întreg ciclu, Turnul  cel mai strâmt, însumează laude, invocaţii, rugi către Maica fără prihană, Maria. Texte din alte cicluri atestă de asemenea o aspiraţie la pace interioară, la puritate.

DUMITRU MICU

Creator prin excelenţă, poetul Ştefan Dincescu ştie că simbolul este firul Ariadnei, ce permite deschiderea spre un univers esenţial, calea de revelare a revoltelor, frustrărilor şi dorinţelor subconştiente, ce scapă raţiunii spontane şi empiriste, încât, spre a urma traiectul iniţiatic al autorului, cititorul va trebui să fie contaminat de filosofia şi simbolistica iniţierii. (...) Masca proteică  şi tragică a poetului ascunde strigătul fiinţei istovite de a lua mereu alt chip, de a se manifesta într-o succesiune de personaje iluzorii, substituindu-se de fiecare dată omului capabil să renască din propria-i cenuşă. Cu nostalgia  şi paradoxul Iov, preferinţa poetului se îndreaptă spre poema satirico-meditativă, spre elegia livrescă, distinsă, cu metafora tăiată la gât, spre un discurs liric de o densitate ideatică şi simbolică inconfundabilă, în care cititorul avizat citeşte semnele veacurilor, potrivit expresiei evanghelice, adică semnele precursoare ale sfârşitului unei lumi ce nu poate fi vreodată altceva decât sfârşitul unei iluzii (Guénon).

În toate poemele stăruie, bacovian, senzaţia de gol metafizic, de înstrăinare, degradare şi complicitate cu Satan care şi azi îi răspunde Domnului: Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos. Efectele sincopate ale expresiei poetice potenţează fondul subteran tragic, angoasant al poemelor de o modernitate bine temperată, care îl scoate pe Ştefan Dincescu din corul generaţiei ’80. (...) Antologia de autor Pandaliile fericitului Iov (îl invidiez pe autor, pentru titlu, deşi nu sunt poet) nu este un tratat de descompunere, cum ar putea să pară la prima vedere, ci un tratat despre păcatul fericirii; G. B. Shaw spunea că nu avem dreptul să consumăm fericire, fără a o produce. Ştefan Dincescu, un pian pe care se antrenează toate coşmarurile, a depăşit neliniştea fericirii – stare în care intră toate trăirile firii – (ne)mulţumindu-se azi, 29 august 2006, cu o glorie fără ecou ca o muieruşcă fără vagin. Aşa grăit-a fericitul Autor eliberat de pandaliile şi de iluziile lui Iov, predestinat să putrezească într-un vis. Visul că Dumnezeu îi iubeşte doar pe cei (ne)vinovaţi. În ceea ce îl priveşte pe Ştefan Dincescu, poetul cu limbă zdrobită în cleşte, poate să afirme fără nici o îndoială: Eu sunt Eu plus antologia / spovedania mea...

PETRE ISACHI