PAUL VERLAINE, ŞI RANA ÎNCĂ NU S-A-NCHIS

PAUL VERLAINE

(30 martie 1844 – 8 ianuarie 1896)

◊◊◊

„Ceea ce ne intrigă e faptul că experimentul acestui poet,

cu nimic mai puţin îndrăzneţ decât altele – adică tendinţa 

obstinată de a cuceri pentru Verb un domeniu ce aparţine 

Sunetului pur, ambiţia de a muzicaliza poezia, de a o degaja 

de orice retorism al sentimentului sau ideii – nu e receptată, 

astăzi, ca o experienţă-limită a liricii; când – în realitate – 

ea este aşa ceva.”

(ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,

Paul Verlaine sau muzica imposibilă)

◊◊◊

 „Tinzând spre Muzică, Poezia îşi afirmă esenţa pur verbală, 

încearcă să se impună ca un limbaj aparte, nereferenţial, 

să-şi cucerească un teritoriu şi o practică absolut proprii. 

Demersul acesta e paralel cu tehnica Impresionismului 
în Pictură: cuvântul îşi etalează virtuţile marginale
ca un spectru al nuanţelor, încercând să surprindă stările 
de suflet difuze şi vagi, să umble pe frontierele şovăitoare 
dintre afecte, să se închege ca incantaţie, 

ca vrajă subtilă. Cu Verlaine, limba şi poezia franceză 

se reîmprospătează, deschise unei noi vârste a lirismului.”

(ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,

Paul Verlaine sau muzica imposibilă)

ŞI RANA ÎNCĂ NU S-A-NCHIS

ÎNŢELEPCIUNE (IV)

Nu. A fost galican acest secol, şi jansenist!

Abia-n Evul Mediu, enorm şi delicat,

Cu inima zdrobită pornii către uscat,

Fugind de-a noastră vârstă cu-al ei carnagiu trist.

Călugăr, artizan, chiar rege sau chimist,

Constructor şi soldat, medic sau avocat,

Sufletul urgisit mereu l-am îmbarcat

Spre rugul arzător al forţei de artist!

Şi-acolo avui parte – oarecare, la prinţi

Ori poate-n alte locuri – de-o sforţare vitală,

Şi-am fost un sfânt, martir; gânduri bune, cuminţi.

Teologie-naltă şi tenace morală,

De-a Crucii nebunie pătruns până-n dinţi

Pe-a’ tale aripi de piatră, nebună Catedrală!

SAGESSE (IV)

Non. Il fut gallican, ce siècle, et janséniste!

C’est vers le Moyen Âge énorme et délicat

Qu'il faudrait que mon cœur en panne naviguât,

Loin de nos jours d’esprit charnel et de chair triste.

Roi, politicien, moine, artisan, chimiste,

Architecte, soldat, médecin, avocat,

Quel temps! Oui, que mon cœur naufragé rembarquât

Pour toute cette force ardente, souple, artiste!

Et là que j’eusse part – quelconque, chez les rois

Ou bien ailleurs, n’importe – à la chose vitale,

Et que je fusse un saint, actes bons, pensers droits,

Haute théologie et solide morale,

Guidé par la folie unique de la Croix

Sur tes ailes de pierre, ô folle Cathédrale!

ÎNŢELEPCIUNE (II)

O, Doamne, Tu m-ai rănit de dragoste

Şi rana încă nu s-a-nchis,

O, Doamne, Tu m-ai rănit de dragoste.

O, Doamne, frica de tine rău m-a lovit,

Arsura încă o mai simt,

O, Doamne, frica de tine rău m-a lovit.

O, Doamne, -am cunoscut că toate-s fără preţ,

De-atunci mărirea Ta în mine s-a mutat,

O, Doamne, -am cunoscut că toate-s fără preţ.

Îneacă-mi sufletul în valurile Vinului tău,

Frământă-mi, Doamne, viaţa în Pâinea mesei tale,

Îneacă-mi sufletul în valurile Vinului tău.

Iată sângele meu pe care nu l-am vărsat,

Iată carnea mea nevrednică de suferinţă,

Iată sângele meu pe care nu l-am vărsat.

Iată, fruntea mea ticăloasă a roşit

Înaintea picioarelor tale neprihănite,

Iată, fruntea mea ticăloasă a roşit.

Iată mâinile mele care nu au scormonit

După cărbunii aprinşi şi tămâia nepreţuită,

Iată mâinile mele care nu au scormonit.

Iată inima mea care a bătut fără rost,

Şi nu poate simţi mărăcinii Calvarului,

Iată inima mea care a bătut fără rost.

Iată picioarele mele, călătoare prea uşuratice,

Ca să poată alerga la strigătul măririi tale,

Iată picioarele mele, călătoare prea uşuratice.

Iată glasul meu, vaer străin şi prea mincinos,

Pentru mustrările Căinţei,

Iată glasul meu, vaer străin şi prea mincinos.

Iată ochii mei, luminile greşelii

Ce nu se pot stinge în lacrimile rugăciunii,

Iată ochii mei, luminile greşelii.

Vai, Dumnezeule al darurilor şi iertării,

Care să fie izvorul deşertăciunii mele?

Vai, Dumnezeule al darurilor şi iertării.

Dumnezeule al groazei şi al sfinţeniei,

Doamne, ce e acest hău întunecat al crimei mele,

Dumnezeule al groazei şi al sfinţeniei.

Tu, Domn al păcii, al veseliei şi al fericirii,

Toată frica mea şi toată neştiinţa,

Tu, Domn al păcii, al veseliei şi al fericirii,

Toate acestea le cunoşti, toate acestea,

Şi că sunt cel mai neajutorat din lume,

Toate acestea le cunoşti, toate acestea.

Cu tot ce am, o, Doamne, pe veci eu sunt al tău.

SAGESSE (II)

O mon Dieu, vous m’avez blessé d’amour

Et la blessure est encore vibrante,

O mon Dieu, vous m’avez blessé d’amour.

O mon Dieu, votre crainte m’a frappé

Et la brûlure est encor la qui tonne,

O mon Dieu, votre crainte m’a frappé.

O mon Dieu, j’ai connu que tout est vil

Et votre gloire en moi s’est installée,

O mon Dieu, j’ai connu que tout est vil.

Noyez mon âme aux flots de votre Vin,

Fondez ma vie au Pain de votre table,

Noyez mon âme aux flots de votre Vin.

Voici mon sang que je n’ai pas versé,

Voici ma chair indigne de souffrance,

Voici mon sang que je n’ai pas versé.

Voici mon front qui n’a pu que rougir,

Pour l’escabeau de vos pieds adorables,

Voici mon front qui n’a pu que rougir.

Voici mes mains qui n’ont pas travaillé,

Pour les charbons ardents et l’encens rare,

Voici mes mains qui n’ont pas travaillé.

Voici mon cœur qui n’a battu qu’en vain,

Pour palpiter aux ronces du Calvaire,

Voici mon cœur qui n’a battu qu’en vain.

Voici mes pieds, frivoles voyageurs,

Pour accourir au cri de votre grâce,

Voici mes pieds, frivoles voyageurs.

Voici ma voix, bruit maussade et menteur,

Pour les reproches de la Pénitence

Voici ma voix, bruit maussade et menteur.

Voici mes yeux, luminaires d’erreur,

Pour être éteints aux pleurs de la prière,

Voici mes yeux, luminaires d’erreur.

Hélas, Vous, Dieu d’offrande et de pardon,

Quel est le puits de mon ingratitude,

Hélas, Vous, Dieu d’offrande et de pardon,

Dieu de terreur et Dieu de sainteté,

Hélas! ce noir abîme de mon crime,

Dieu de terreur et Dieu de sainteté,

Vous, Dieu de paix, de joie et de bonheur,

Toutes mes peurs, toutes mes ignorances,

Vous, Dieu de paix, de joie et de bonheur,

Vous connaissez, tout cela, tout cela,

Et que je suis plus pauvre que personne,

Vous connaissez, tout cela, tout cela.

Mais ce que j’ai, Mon Dieu, je vous le donne.

ÎNŢELEPCIUNE (IX)

Sunet de corn mâhnit înspre păduri

Muri ca un orfan îndurerat

La poalele colinei dinspre sat,

Prin vânt hoinar şi scurte lătrături.

Inima fiarei plânge-n acest glas

Ce suie spre soare-apune departe,

Agonizând, ai crede că împarte

Extaz, alinare şi crâncen popas.

Şi parcă spre-a îndulci acest geamăt,

Zăpada cade-n lungi fâşii, în freamăt

Peste apusul sângeriu şi gol,

Şi-n aerul toamnei, suspine

Coboară în serile line

Unde se scaldă-un peisaj domol.

SAGESSE (IX)

Le son du cor s’afflige vers le bois

D’une douleur on veut croire orpheline

Qui vient mourir au bas de la colline

Parmi la brise errant en courts abois.

L’âme du loup pleure dans cette voix

Qui monte avec le soleil qui décline

D’une agonie on veut croire câline

Et qui ravit et qui navre à la fois.

Pour faire mieux cette plainte assoupie

La neige tombe à longs traits de charpie

À travers le couchant sanguinolent,

Et l’air a l’air d’être un soupir d’automne,

Tant il fait doux par ce soir monotone

Où se dorlote un paysage lent.

VERLAINE

Cântecul

ce n-o să-l spun niciodată

adormi pe buzele mele.

Cântecul

ce n-o să-l spun niciodată.

Pe caprifoi

era un licurici

şi luna înţepa

apa cu o rază.

Atunci eu visai

cântecul

ce n-o să-l spun niciodată.

Cântec plin de buze

şi de izvoare îndepărtate.

Cântec plin de ore

pierdute în umbră.

Cântec al stelei vii

peste-o veşnică zi.

                                   FEDERICO GARCIA LORCA