EQBĀL
(1877 – 1938)
„Ca filozof, asociază formaţiei intelectual
tradiţionale
o solidă cultură occidentală dobândită la Cambridge
şi la München. Ideile panislamice din opera sa
i-au făcut pe specialişti să-l considere
reprezentantul
unui misticism renovat. În afara poemelor
în limba
maternă, urdu, şi a diverselor opere
în proză, Eqbāl a publicat mai multe culegeri
de versuri persane, în care gândirea originală
şi viguroasă se exprimă printr-un stil sincretic,
combinând tradiţiile poeziei mistice persane
cu influenţele poeticilor occidentale.”
GHEORGHE IORGA
◊◊◊
Din lichiorul deschizând lalelele-n mine,
din el dă-mi, paharnice, să beau,
fă-mă să zbor, praf în brizele primăverii.
Sunt pai, mă mişc la cea mai mică adiere de vânt;
geme de îndoială inima mea, dă-mi certitudini.
De dorinţe mi-e sufletul străbătut,
scântei care sunt şi nu sunt:
fă să domnească în noaptea mea
pacea unui nemişcat astru.
În mână o pensulă mi-ai pus,
figurând feţe regale:
pictor făcându-mă, pânza viitorului
dă-mi-o fecioară.
◊◊◊
Vezi fluviul; el e beat şi curge,
pare Calea Lactee pe faţa câmpurilor.
Dintr-un tihnit somn într-un leagăn de nori
dorinţa i-a trezit-o îmbrăţişarea munţilor.
Cântă pietrişul sub pasul său;
faţa-i e limpede şi fără culoare, o oglindă.
Şi e beat şi merge spre nesfârşita mare,
strâin în lume, numai cu însingurarea din el.
Îşi desface
primăvara feeriile pe drumul lui,
iasomia se
deschide, narcisa şi laleaua;
mândru de
farmecele lui, trandafirul îi spune:
O clipă rămâi!
Mugurul
surâzând se prinde de pulpana mantiei sale.
Amăgirile fără
să le vadă-n gătelile verzi,
străbate
fluviul câmpiile şi flancul munţiilor îl sfâşie.
El e beat şi merge spre nesfârşita mare,
străin în lume, numai cu însingurarea din el.
Plin de tumult, trece baraje şi meandre,
faleze şi defileuri şi lanţuri;
ca un torent netezind povârnişuri,
el trece de câmpuri şi pajişti,
de palate şi ziduri de apărare.
Impetuos, nerăbdător, îndurerat, pătimaş,
clipă de clipă îmbrăţişează ce-i nou şi lasă
trecutul.
El e beat şi merge spre nesfârşita mare,
străin în lume, numai cu însingurarea din el.
◊◊◊
Pe malul mării, valului i-am spus:
,,De ce căutarea asta febrilă, iar angoasa, de ce?
Porţi pe frunte mii de perle scânteietoare;
dar, în piept, ai, ca mine, o alta: o inimă?”
Fremătând, valul fugi de la ţărm fără să spună nimic.
I-am spus muntelui: ,,Cât de nepăsător poti fi?
Nu auzi suspinul şi plânsul unei inimi în suferinţă?
De-n stânca ta-i un singur rubin, făcut din sânge viu,
vorbeşte-mi, sunt rănit.”
Se strânse-n el muntele fără să spună nimic.
După o îndelungată călătorie, lunii i-am spus:
,,Soarta-ţi, o, călătoareo, e să nu te duci nicăieri?
Reflexul feţei tale, sub care se face pământul
câmp de iasomie,
se poate să nu fie ardenta rază-a unei inimi ce se revelează?”
Stelele cu pizmă le privi luna fără să spună nimic.
Dincolo de soare-am ajuns şi i-am vorbit Domnului:
,,Nimeni, în universul tău, nu vrea să mă cunoască.
Bulgăre de pământ e, rece, iar eu nu-s
decât o inimă-n flăcări:
pajiştile, deşi frumoase, nu-s demne de cântecul meu.”
Cu un surâs mi-a răspuns Dumnezeu fără să spună nimic.
TRADUCERE DE GHEORGHE IORGA
