DIN POEZIA CHINEZĂ: VAN VEI
VAN VEI
(699 – 759)
,,Întreaga lui operă demonstrează
că prin profunzimea
şi forţa personalităţii sale,
omul poate însufleţi natura,
îngemănându-se cu ea. Pastelurile
sale, ca şi peisajele
(căci a fost un remarcabil
peisagist, fondator de şcoală în materie)
i-au atras pe drept cuvânt faima
de neîntrecut poet al naturii.”
(ION COVACI)
SENECTUTE
Iarăşi mă
dor
ciolanele
bătrâne.
Cât de
cărunt
şi cât de
jalnic sunt!
Trăiesc
aici uitat,
de azi pe
mâine,
o frunză
între
ceruri şi pământ.
Unde-ai
rămas,
o, patria
mea dragă?
În jur
flecari
neistoviţi şi mulţi.
Nimic
de-aceste vremuri
nu mă
leagă:
Curând
mă voi
însingura în munţi.
TOAMNĂ ÎN MUNŢI
Ploaia
s-a stins,
tăriile-s
senine,
însă
răcoarea
prevesteşte
toamnă.
Zvonesc
în jur
pârâuri cristaline
şi luna
pinii
cu argint
i-nseamnă.
Cobor
prin
seara verde şi târzie.
În vale
flecăresc
nişte surate.
Deci vine
timpul ofilirii...
Vie!
Aici rămân,
departe de cetate.
