OMULEŢ DETERIORAT
In memoriam
NICOLAE DINCĂ
Cum se numea omul evlavios, melean
tacticos, omul cu manta de soldat, cu raniţa
în spate, omul acela înotând încet-încet,
după nunta lui, prin tăioşii nămeţi roind
de la Carpen şi până la Craiova?...
Cum se numea sergentul din Cotul
Donului, sergentul dârdâind în ger, visând
la olteanca de-acasă, sergentul auzind
nu tunuri, nu grenade, ci rumegatul
văcuţelor picotind cu botul în iesle?...
Cum se numea plătitorul de cote
dolofane, prăşitorul înjurându-şi norocul
stârcit, secerătorul acela apucându-şi copilul
de picioare, pe Săndel, şi zdrang!... cu el
(văleu!...) drept în capul perceptorului?...
Cum se numea făcătorul de tâlvuri
şi de târlii, de ţesturi şi de lănteţi, oacheşul
halind, în demenţa amiezii, o pâiniţă
neagră şi un ghiveci de legume, evanescent
trăgând insidios socialismul guraliv
de codiţa stufoasă?...
Cum se numeau pensionarii din coteţele
Brestei, palicarii muşcaţi „de nenăscuţii
câini”, veteranii cu tăgârţe şi cu scăunele
stând, zi şi noapte, la rând pentru slănină,
gâturi de pui şi râturi de porc?...
Cum se numea omuleţul deteriorat
de doctorii petulanţi, omuleţul scrâşnind
din dinţi, sporovăind la uşa Efratei: „Verrà
la morte e avrà i tuoi occhi”, Pavese, mai
ştim? Suflet vâlvoi, când v-am pierdut?
Domnul îşi croşetează psalmii cu noi.
MICĂ ICOANĂ CU BROBOADĂ
In memoriam
CONSTANŢA DINCĂ
Cum se numea femeia cu broboadă,
femeia cu zăvelcă, femeia cu şoşoni
şi cu ciorapii de lână, femeia care înghiţea
un dărab de mămăligă, un ou şi două cepe,
femeia purtând pe creştet vadra cu apă,
urciorul în mână, mai ştii?...
Cum se numea femeia pitulând bucăţi
de pecie, trandafiri de porc şi costiţă în garniţă,
gutui în grâu, pentru iarnă, mai ştii?...
Cum se numea femeia aşteptându-şi
bărbatul, sâmbăta, de la Craiova,
cu pâine, cu halva şi cu hamsii
pentru bobocii ăia, mai ştii?...
Cum se numea femeia văruindu-şi
căsuţa cu marchiză, femeia care miţuia oile,
femeia care îşi păştea văcuţele pe Calea Lactee,
femeia furând ştiuleţi de porumb de la C.A.P.,
dosindu-i sub ţâţe, umplând urciorul
cu boabe pentru gâşte, să n-o prindă
brigadierii şi pândarii, mai ştii?...
Cum se numeau satele ălea,
cu Ozana şi Desnăţuiul, cu Frăţila şi Călmăţuiul?...
Carpen, Boca, Omida, Soroca?... Unde-s Tănase
Scatiul şi Ion al Glanetaşului, Lică Sămădăul
şi Ionică Torcălăul?...Unde-s Spoon River
şi Bulzeştiul cu ritoase hududoaiele sale?...
Cum se numeau ţambalagiii
strălucind în bâlciul nopţii, în bale?...
„Cenuşă-s azi discursuri, peroraţii,
înflăcărate vorbe şi ovaţii.” – Să fie
Borges?... – Ştampilezi, matale?...
LUNGUL DRUM DIN STELE N-ARE SOMN!...
In memoriam
FLORENTINA DINCĂ
Cine-a uitat deschise uşile, şaraşka, Babu?
N-auzi cum noaptea merveleşte în duhul irosit
în cărţile de rugă?... Nu vezi cum se destrăbălează
secerişul pe unde nu s-a cheltuit sămânţă,
pe unde n-a gemut în brazdă plugul,
pe unde n-a muşcat pârloaga sapa,
pe unde rouă n-a băut prigorul?...
N-auzi cum chirăie gâlceava lovindu-se-n
fotolii colţuroase?... N-auzi în spatele cortinei
mefitic clănţănitul de măsele?... Nu vezi în pălăria
trapezistului, piticul, simbriile acelei bale care ştia,
plus rusa, 7 limbi, zevzecul?... Văzându-se Olimp
pe Muntele Găina, de ce bolea, înţepenit în ură
şi-n trufie, să dea (pe şest!...) privighetorilor
la cap, cu barda, strigând de pe-un muscel
de mămăligă: „Băieţi, aceasta este arta!...”
Zău, Mister?!... Bâlbâit cezarul
trecea scuipând din uşă-n uşă,
lipindu-ne portretul dumisale pe zilele
scurtate cu satârul.
Ceaslov vomat de zâne delicvente, o, veacule,
să-ţi pui coşciugul pe un afet de tun înzorzonat
cu şotii!... N-auzi în solda trişeriilor domneşti
cum jaful îşi transpiră scutierii?... N-auzi cum clanţa
vinde uşa?... N-auzi cum uşa îşi reclamă clanţa?...
Ce zis-a umărul icnind în uşă?... Ce spus-a gheata
mestecând o clanţă?... Pe cine suge lipitoarea silei?...
Colinda secerilor verticale blacheuri bate în timpane.
De când ne zdrăngănim marmita prin calpele tranşee
ajustate pe limba calapodului mimetic?...
De când şi-au prăpădit prăsila „îndrumătorii
către îndărăt”, de-auzi tromboanele răgind în piaţă,
acolo unde porumbeii joacă ţintar cu senescenţii
cu băscuţe?... „N-auzi cum zumzăie pojarul morţii
în sabia năvrapului, măi celovek?!...” „Cretine!...”
N-auzi cum scârţâie lumina în drojdiile altui suflet?...
N-auzi cum nopţile îşi tăvălesc berbecii într-un poem
cu pielea sâsâind pe dealuri?... N-auzi bătrânii
viermuind la cină, când scăfârliile le scapă între
mituri?... Apasă-mi policarul peste buze!...
De-acum îşi plimbă limba-n gura noastră această
moarte ilicită, această moarte agramată, această leyli
bişniţându-şi duhul la Skopje pe o străduţă, când
între ţăndările de maşină se înecase melusina
Cleo. De când lumina nu mai dă lumină,
ci întuneric priponit de bale, care uitatu-şi-au
să-şi călărească maţul?... Am fost un vers rescris
în paranteză dintr-un poem de paranteze
din care Borges a citat o ţâră într-un tractir
deschis în Cana, acea hodorogită strălucire
din vrăfuitele vedenii ciumpăvite.
Acolo hamsterul se cuibărise, uitându-şi
libertatea la intrare, înfiptă-n cuiul cel înfipt
în uşa ce nu fusese uşă niciodată, ci un decor
în care dadaiştii ieşeau la picnic coţăindu-se
pe biciclete, în care păşuniştii îşi coceau turtiţe,
iar Pitia-şi rodea buricul, la trepied târâtă
de mânia cezarului plătind, c-un clenci
de ţară, izmenele lui Diogene din Sinope.
Curajul se aprinse ca pojarul, Babu,
într-un popor al disidenţilor de chiseliţă?...
De ce ţi-ai evirat cuvântul, Doamne?...
De ce ţi-ai priponit tăcerea de pălimarul
limbii noastre?... Ce flecăreală sparse pânza
acelor fapte costelive, pe care-n uşă veacul
le strânsese, zorindu-le de sindrofie?... Un
auriga în arenă îşi dă cu stângul peste dreptul.
„Imperiul?... Doar o ceapă degerată!...
Întoarce-te pe partea cealălaltă, acolo unde,
ecluzând năravuri, îţi aminteşti c-ai fost toiagul
în care îşi zdreleau ideologiile năduful.”
Ce vină, Babu, ispăşim?... Palavre mici,
palavre grase, palavre reci decorticând nonsensuri!...
Erzaţ al Maicii Lot, borţoasă comedie!... Pe-aici
se reportează nenorocul acestui neam rău plătitor
la creşele recunoştinţei, acestui neam – poliorcet
al defăimării şi-al vinderii seminţelor de seminţii
într-o uzină de calvar!... Buimacă, tu, înmiresmato,
încolăceşti absenţa care sunt, îngrijorată cerbicie
belalie!... În ce năvoade intră fătălăul, zero pătrat
lovind în ceafă, dintr-un urcior cu tescovină?...
O poftă de bocit joacă şeptarul pe muşamaua
din bucătărie, acolo unde, dimineaţa, Bayard
îşi savura ţigara şi recitea anunţuri funerare, acolo
unde voce de subrete avut-au fumul şi „Ulysse”,
„Rimbaud”, „Baudelaire et l’expérience du gouffre”.
De când silfida de pe diguri cu fulgere îşi dirijează
marea?... Şi cum în melopei zimţate transmută fluvii
athanorul, oglinzi îngemănate, curcubeie, cimbale roz
şi parfumate ritmuri?... Acolo unde stele aguride
şi pescăruşii mătură în temple, acolo unde „pluta
de zăpadă” şi „blonde brigantine” dau cu zarul,
acolo mesagerul patriei fictive cămăşi de borangic
ţesut-a pentru mire, acolo fluierau scatiii: „Lungul
drum din stele n-are somn!...” Şi: „Natura
se agită, omul face.” Şi: „Es ist gut.”
Aplauzele, doamnă, altă dată!... Ave!...
ŞTEFAN DINCESCU
„Va veni moartea şi va avea ochii tăi –
această
moarte ce ne-nsoţeşte
din zori şi până-n noapte, insomniacă,
surdă, ca o veche remuşcare
sau ca o patimă fără noimă.
Ochii
tăi un
strigăt mut, o tăcere.
Aşa ţi-i vezi în fiece dimineaţă
când de tine însuţi te-ndoieşti
în oglindă. O, scumpă nădejde,
în ziua aceea şti-vom şi noi
că eşti viaţa şi eşti nimicnicia!
Pentru toţi viaţa are o privire.
Va veni moartea şi va avea ochii tăi.
Asta va fi ca şi cum te-ai lepăda de-o patimă,
ca şi cum ai vedea într-o oglindă
ivindu-se un chip de mort,
ca şi cum ai asculta buze ferecate.
Vom coborî muţi în abis.”
CESARE PAVESE
