KONSTANTINOS KAVAFIS
(29 aprilie 1863 - 29 aprilie 1933)
AŞTEPTÂNDU-I PE BARBARI
– Ce aşteptăm, în piaţă adunaţi?
Barbarii trebuie astăzi să vină.
– De ce-n Senat e o-atare-ncremenire?
Fiindcă
barbarii vor fi azi aici.
La ce
bun să mai dea legi, senatorii?
Dreptatea împărţi-vor barbarii, când sosesc.
– De ce-mpăratul nostru în zori s-a deşteptat
şi stă la poarta oraşului, cea mare,
pe tronul său, solemn, purtând coroana?
Fiindcă barbarii vor fi azi aici.
Şi împăratu-aşteaptă să-l primească
pe mai-marele lor. A pregătit să-i dea
şi-un pergament, în care sunt înscrise
demnităţi multe şi onoruri.
– De ce consulii şi pretorii noştri
ieşit-au azi, în togile brodate, purpurii?
De ce şi-au pus brăţări cu ametiste,
inele din smarald strălucitor?
De ce şi-au luat cu ei toiege scumpe,
încrustate cu aur şi argint?
Fiindcă barbarii vor fi azi aici.
Iar toate-acestea pe barbari îi orbesc.
– De ce vrednicii retori nu vin, ca-ntotdeauna,
discursuri să rostească, să spună de-ale lor?
Fiindcă barbarii vor fi azi aici
şi nu le plac discursuri, elocinţă.
– De ce s-o fi stârnit deodată atâta-ngrijorare
şi-mbulzeală? (Ce-nnegurate chipurile sunt!)
De ce-ntr-o clipă, străzi şi pieţe s-au pustiit,
toţi întorcându-se, aşa de-ngânduraţi, spre casă?
Fiindcă e
noapte-acum, iară barbarii tot n-au sosit.
Şi solii
noştri, abia întorşi de la hotare,
de
veste-au dat că nu mai sunt barbari.
Dar, fără
barbari, acum ce-o să ne facem?
Aceşti
oameni erau, oricum, o soluţie.
TROIENI
Vai nouă, bieţi nefericiţi,
aidoma-s strădaniile noastre cu ale troienilor.
Cum izbândim ceva, pe dată căpătăm
un strop de-ncredere şi-ncepem
curaj să prindem, şi speranţe.
Mereu însă în cale o stavilă ne-apare:
Ahile, dintr-un şanţ răsărit,
cu glasul său sălbatic ne-ngrozeşte.
Aidoma-s strădaniile noastre cu ale troienilor.
Ne amăgim că, dârji şi cu-ndrăzneală,
mersul destinului vrăjmaş schimba-vom
şi-n faţa zidurilor stăm, gata de luptă.
Când vine însă clipa decisivă,
dârzenie şi-ndrăzneală se risipesc pe dată,
sufletul, tulburat, încremeneşte;
de-a lungul zidurilor alergând, cu spaimă,
ne căutăm scăparea-n fugă, iată!
Pieirea noastră-i însă ne-ndoioasă. Pe metereze,
sus, se-aude-un bocet.
Pasiunile şi amintirile zilelor noastre se tânguie.
Hecuba şi Priam amarnic ne jelesc.
IDELE LUI MARTE
Teme-te de măriri, o, suflete al meu!
Cât despre-ambiţii, de nu le poţi învinge,
cu şovăire şi prudenţă cată
să ţi le împaci. Cu cât eşti mai în frunte,
cu-atât mai temător şi atent să fii.
Iar când, în fine, suit pe culmi, Cezar vei deveni,
când vei obţine aura unui om vestit,
atuncea, mai cu seamă, ai grijă, când pe stradă
umbli, atotputernic, de curteni însoţit,
dacă spre tine vine, din mulţime,
un om, Artemidoros, cu o misivă-n mână
şi-ţi spune-n grabă: «Citeşte-o
chiar acuma,
sunt lucruri foarte grave ce te privesc»,
să te opreşti de-ndată; de-ndată să amâni
orice discurs sau treburi, de-ndată să-i înlături din
cale-ţi
pe cei ce te salută şi ţi se prosternează
(o să-i vezi mai pe urmă). Chiar şi Senatul poate
să mai aştepte. Grăbeşte-te neîntârziat să afli
mesaju-acela primejdios, adus de-Artemidoros.
CAII LUI AHILE
Văzându-l pe Patrocle răpus
el, cel viteaz, şi tânăr, şi puternic –
caii lui Ahile în plâns au izbucnit;
se revolta
firea lor cea nemuritoare
privind opera morţii, la care erau martori.
Şi scuturându-şi capul, cu coamele săltând,
pământul cu copita izbeau şi pe Patrcole
îl jeleau, simţindu-l ne-nsufleţit, nimicit,
abject cadavru-acuma – fără spirit –
lipsit de apărare – fără suflu –
din viaţă reîntors în Marele Neant.
Zeus,
văzând plânsul cailor săi cei veşnici,
se întristă: «La
nunta lui Peleu,
îşi
zise el, am fost nesocotit;
nu
trebuia să vă fi dăruit, bieţii
mei
cai! Ce căutaţi acolo, pe pământ,
printre muritori jalnici, ce-s jucăria sorţii?
Pe
voi, feriţi de moarte, ca şi de bătrâneţe,
vremelnice
necazuri vă chinuie acuma. Părtaşi aţi devenit
cu
oamenii, la suferinţă lor.» Dar cei doi nobili cai
vărsau
amare lacrimi, mai departe,
plângând al morţii nenoroc etern.
ZEUL ÎL PĂRĂSEŞTE PE ANTONIUS
Când brusc, în miez de noapte, vei auzi
cortegiul nevăzut cum vine
cu muzici şi cu cântece sublime –
la ce bun să jeleşti în van destinu-ţi
ce-acum se năruie sau cele fapte
zădărnicite, planuri, care toate
doar pure năluciri se dovediră?
Ca un om de curaj, de mult timp pregătit,
spune Alexandriei ce pleacă-acum, adio!
Şi mai ales să nu te amăgeşti, nu-ţi zice
c-a fost doar vis, că auzul te-a-nşelat;
alungă-asemenea zadarnice speranţe.
Ca un om de curaj, de mult timp pregătit,
Vrednic de-acest oraş, cum te-ai şi dovedit,
Lângă fereastră vino fără preget,
ascultă cu emoţie, dar fără rugăminţi
şi văicăreli de laşi,
ascultă, ca pe-o ultimă plăcere, acordurile,
instrumentele sublime ale cortegiului tainic
şi adio spune Alexandriei, pe care-o pierzi.
