sâmbătă, 27 octombrie 2012

FRIEDRICH HÖLDERLIN, CA NOROCUL, MI-E CÂNTECUL



FRIEDRICH HÖLDERLIN
(20 martie 1770 – 6 iunie 1843)




,,Că Holderlin poate să ni se înfăţiseze ca având 
mai multe adevăruri poetice nu trebuie să ne mire: 
cum altfel s-ar prezenta ampla sinteză pe care spiritul 
său a realizat-o din cele trei forme ale spiritualităţii europene: Antichitatea elină, Creştinismul şi Idealismul german? (...) Când ipostaze ataât de diferite ale poeticului ne subjugă şi ne derutează prin tonul de fiecare dată altul al rostirii, şi, în aceeaşi măsură, prin arcul singular

al ardenţei existenţiale sub care coexistă şi care le asigură, totuşi, unitatea, – o întrebare se formulează, aproape 

de la sine, ca încă un posibil paradox al creaţiei poetice:

 oare poetul, proteic şi multiplu, se risipeşte pe sine
 în diverse ,,personaje” ale unicei Poezii; sau – dimpotrivă – formele istoric incarnate ale poeticului se pun de acord
pentru a se aduna şi – conivenţă superioară! – 
a cristaliza în figura individuală a unui Poet complex?”
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,
FRIEDRICH HÖLDERLIN SAU MĂŞTILE
ADEVĂRULUI POETIC

CĂTRE PARCE

Numai o vară îngăduiţi-mi, Amarnicelor!
Şi o toamnă-n care să se pârguie cântu-mi,
Ca inima mea, bucuroasă, de dulcele
Joc săturată, să-mi moară apoi.

Sufletul, care zeiescul său drept nu şi-l primeşte
Pe pământ, nici jos nu-şi află odihna, în Orcus.
Dar mie odată divinul, ce-n inimă-mi
Zace, Poemul mi-a fost izbutit,

Fii lăudată, deci, pace din lumea duhurilor!
Mulţumit voi fi, chiar dacă-al corzilor sunet
Cu mine-n adânc n-a căzut; căci odată
Ca zeii am trăit, şi mai mult nu râvnesc.

PATRIA

Bucuros se întoarce pescarul la molcomul râu
Din pierdutele insule, de la culesul bogat.
Mult aş dori să îmi revăd şi eu Patria iarăşi;
Însă ce altceva, decât jale, am cules?

Delicate ţărmuri, pe care am crescut surâzând,
Alinaţi voi durerea iubirii? Şi, ah! o să-mi daţi,
O, voi, păduri ale copilăriei, acuma,
Când revin acasă, liniştea sfântă din nou?

CONCIZIUNEA

Pentru ce te-ai oprit? Nu-ţi mai place acuma,
Ca pe vremuri, să cânţi ? Şi totuşi, tânăr, sub cerul
Vrăjit de speranţe, ai pus tu,
Vreodată, capăt cântării?


Ca norocul, mi-e cântecul. – Vrei în crepuscul
Să te scalzi fericit? S-a stins, şi pământul e rece,
Iar pasărea nopţii îţi zboară
Cu aspru zvâcnet prin faţă.

MOARTEA PENTRU PATRIE

Iată-te – o, bătălie! Aleargă
Tinerii-n jos, de pe culmi către vale, jos,
De unde suie-ndrăzneţi ucigaşii cu
Braţul sigur, dibaci şi greu; dar mai sigur

Vine asupră-le-al junilor suflet;
Drepţii lovesc precum magii, iar cântul lor
De luptă, cântecul aprig al Patriei,
Taie gleznele celor fără onoare.

Luaţi-mă, luaţi-mă-alături cu voi, ca
Astfel să nu mor de-o moarte de rând, o, nu!
Să mor zadarnic nu-mi place, îmi place să
Cad pe culmile unde-a fost sacrificiul.

Patriei – sângele inimii mele,
Patriei – o, şi curând s-a-mplinit! La voi
Sosesc, Iubiţilor, care-nvăţatu-m-aţi
Să trăiesc şi să mor, la voi, în adâncuri!

Cât am tânjit să vă văd în lumină,
O, voi, eroi, voi, poeţi din străbune vremi!
Acum întindeţi voi mâna străinului
Neînsemnat, şi-l primiţi alături, frăţeşte.

Vin vestitorii izbânzii: A noastră-i
Lupta! Trăieşte, o, Patrie, sus, pe culmi,
Iar morţii – nu-i număra! Pentru tine,
Preaiubito, zadarnic nimeni nu cade.


CĂTRE POEŢII TINERI

Iubiţii mei fraţi! arta noastră se pârguie poate,
Când, tinereţii asemeni, îndelung fermentează,
Curând întru liniştea frumuseţii!
Fiţi doar evlavioşi, cum au fost Elinii!

Iubiţi-i pe Zei; fiţi, cu cei muritori, plini de grijă!
Urâţi beţia, ca gerul! Învăţaţi, nu descrieţi!
Iar dacă maestrul vă înspăimântă,
Cereţi vastei Naturi să vă dea povaţă.

POEŢII FĂŢARNICI

Voi, ipocriţi fără suflet, să nu mai vorbiţi despre zei!
Voi vă-nchinaţi Raţiunii! Nu credeţi în Helios,
În Cel-care-tună şi-n zeul marin;
Moartă-i Ţărâna, cine mai stă s-o cinstească?

Dar mângâiaţi-vă, Zei! Căci podoabă cântării sunteţi,
Chiar de s-a stins respirul din numele voastre;
Iar dacă-i nevoie de-un mare cuvânt,
Mumă Natură! gândul se-ndreaptă spre tine.

SOCRATE ŞI ALCIBIADE

,,Pentru ce îl cinsteşti mereu, sfinte Socrate,
Pe tânăru-acesta? Ceva mai măreţ nu cunoşti?
Pentru ce ochiul tău îl priveşte
Cu dragoste, ca pe un zeu?”

Cel ce-adânc a gândit, mereu viaţa iubeşte,
Înalta virtute-o-nţeleg cei ce-n lume-au privit,
Şi se-ntâmplă că ades Înţelepţii
La urmă tânjesc spre Frumos.


VANINI

Te-acuzau că râzi cu dispreţ de zei? Cu blesteme
Inima ta-mpovărară, şi-n lanţuri
Te-au pus, aruncându-te pradă văpăii,
Sfântule! o, pentru ce n-ai venit

Îndărăt din cer în văpăi, să fulgeri cumplit
Pe cei ce huleau, şi-n furtună să spulberi
Cenuşa barbarilor – fără de ţară,
Fără sălaş să rămână pe veci!

Dar Natura sacră, pe care trăind ai iubit-o,
Şi te-a primit, muribundule, uită
Purtările lor, şi duşmanii tăi, ca şi tine,
În pacea străbună se-ntorc.