FRIEDRICH
HÖLDERLIN
(20 martie 1770
– 6 iunie 1843)
,,Că Holderlin poate să ni se înfăţiseze ca având
mai multe adevăruri
poetice nu trebuie să ne mire:
cum altfel s-ar prezenta ampla sinteză pe care
spiritul
său a realizat-o din cele trei forme ale spiritualităţii europene:
Antichitatea elină, Creştinismul şi Idealismul german? (...) Când ipostaze ataât de
diferite ale poeticului ne subjugă şi ne derutează prin tonul de fiecare dată
altul al rostirii, şi, în aceeaşi măsură, prin arcul singular
al ardenţei
existenţiale sub care coexistă şi care le asigură, totuşi, unitatea, – o
întrebare se formulează, aproape
de la sine, ca încă un posibil paradox al
creaţiei poetice:
oare poetul, proteic şi multiplu, se risipeşte
pe sine
în diverse ,,personaje” ale unicei Poezii; sau – dimpotrivă – formele
istoric incarnate ale poeticului se pun de acord
pentru a se
aduna şi – conivenţă superioară! –
a cristaliza în figura individuală a
unui Poet complex?”
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,
FRIEDRICH HÖLDERLIN SAU MĂŞTILE
ADEVĂRULUI POETIC
Numai o vară îngăduiţi-mi,
Amarnicelor!
Şi o toamnă-n care să se
pârguie cântu-mi,
Ca inima mea, bucuroasă, de
dulcele
Joc săturată, să-mi moară
apoi.
Sufletul, care zeiescul său
drept nu şi-l primeşte
Pe pământ, nici jos nu-şi
află odihna, în Orcus.
Dar mie odată divinul, ce-n
inimă-mi
Zace, Poemul mi-a fost
izbutit,
Fii lăudată, deci, pace din
lumea duhurilor!
Mulţumit voi fi, chiar dacă-al
corzilor sunet
Cu mine-n adânc n-a căzut;
căci odată
Ca zeii am trăit, şi mai
mult nu râvnesc.
PATRIA
Bucuros se întoarce pescarul
la molcomul râu
Din
pierdutele insule, de la culesul bogat.
Mult
aş dori să îmi revăd şi eu Patria iarăşi;
Însă ce
altceva, decât jale, am cules?
Delicate ţărmuri, pe care am crescut surâzând,
Alinaţi voi
durerea iubirii? Şi, ah! o să-mi daţi,
O, voi,
păduri ale copilăriei, acuma,
Când revin acasă, liniştea sfântă din nou?
CONCIZIUNEA
Pentru ce te-ai oprit? Nu-ţi
mai place acuma,
Ca pe vremuri, să cânţi ?
Şi totuşi, tânăr, sub cerul
Vrăjit de speranţe, ai pus tu,
Vreodată, capăt cântării?
Ca norocul, mi-e cântecul. –
Vrei în crepuscul
Să te scalzi fericit? S-a
stins, şi pământul e rece,
Iar pasărea nopţii îţi zboară
Cu aspru zvâcnet prin faţă.
MOARTEA
PENTRU PATRIE
Iată-te
– o, bătălie! Aleargă
Tinerii-n
jos, de pe culmi către vale, jos,
De
unde suie-ndrăzneţi ucigaşii cu
Braţul
sigur, dibaci şi greu; dar mai sigur
Vine asupră-le-al junilor suflet;
Drepţii lovesc precum magii, iar
cântul lor
De luptă, cântecul aprig al Patriei,
Taie gleznele celor fără onoare.
Luaţi-mă, luaţi-mă-alături cu
voi, ca
Astfel să nu mor de-o moarte
de rând, o, nu!
Să mor zadarnic nu-mi place,
îmi place să
Cad pe culmile unde-a fost
sacrificiul.
Patriei – sângele inimii mele,
Patriei – o, şi curând s-a-mplinit! La voi
Sosesc, Iubiţilor,
care-nvăţatu-m-aţi
Să trăiesc şi să mor, la voi,
în adâncuri!
Cât am tânjit să vă văd în lumină,
O, voi, eroi, voi, poeţi din
străbune vremi!
Acum întindeţi voi mâna străinului
Neînsemnat, şi-l primiţi alături,
frăţeşte.
Vin vestitorii izbânzii: A noastră-i
Lupta! Trăieşte, o, Patrie, sus,
pe culmi,
Iar morţii – nu-i număra! Pentru
tine,
Preaiubito, zadarnic nimeni nu
cade.
CĂTRE
POEŢII TINERI
Iubiţii mei fraţi! arta noastră
se pârguie poate,
Când, tinereţii asemeni,
îndelung fermentează,
Curând întru liniştea frumuseţii!
Fiţi doar evlavioşi, cum au fost
Elinii!
Iubiţi-i pe Zei; fiţi, cu cei
muritori, plini de grijă!
Urâţi beţia, ca gerul! Învăţaţi, nu
descrieţi!
Iar dacă maestrul vă înspăimântă,
Cereţi vastei Naturi să vă dea
povaţă.
POEŢII
FĂŢARNICI
Voi, ipocriţi fără suflet, să nu
mai vorbiţi despre zei!
Voi vă-nchinaţi Raţiunii! Nu
credeţi în Helios,
În Cel-care-tună şi-n zeul marin;
Moartă-i Ţărâna, cine mai stă s-o cinstească?
Dar mângâiaţi-vă, Zei! Căci podoabă cântării sunteţi,
Chiar de s-a stins respirul
din numele voastre;
Iar dacă-i nevoie de-un mare
cuvânt,
Mumă Natură! gândul se-ndreaptă spre tine.
SOCRATE
ŞI ALCIBIADE
,,Pentru ce îl cinsteşti
mereu, sfinte Socrate,
Pe tânăru-acesta? Ceva mai măreţ nu cunoşti?
Pentru ce ochiul tău îl
priveşte
Cu dragoste, ca pe un zeu?”
Cel ce-adânc a gândit, mereu
viaţa iubeşte,
Înalta virtute-o-nţeleg cei
ce-n lume-au privit,
Şi se-ntâmplă că ades
Înţelepţii
La urmă tânjesc spre Frumos.
VANINI
Te-acuzau că râzi cu
dispreţ de zei? Cu blesteme
Inima ta-mpovărară, şi-n
lanţuri
Te-au pus, aruncându-te pradă
văpăii,
Sfântule! o, pentru ce n-ai
venit
Îndărăt din cer în văpăi, să
fulgeri cumplit
Pe cei ce huleau, şi-n furtună
să spulberi
Cenuşa barbarilor – fără de
ţară,
Fără sălaş să rămână pe veci!
Dar Natura sacră, pe care
trăind ai iubit-o,
Şi te-a primit, muribundule,
uită
Purtările lor, şi duşmanii
tăi, ca şi tine,
În pacea străbună se-ntorc.
