LI TAI-PE
(701 – 762)
,,Temeiurile acestei extraordinare biografii
– setea de viaţă şi de libertate, oroarea de
scolasticism,
fascinaţia «îngemănării
cu firea» şi chiar cultul vinului,
înţeles,
fireşte, ca spaţiu de evaziune, şi-au găsit în opera
lui Li Tai-pe o
tulburătoare expresie lirică, dovedind
că, prin arta sa, poetul era un sean şi într-o altă accepţie,
aceea de magician.” (ION COVACI)
DE UNUL SINGUR BEAU SUB LUNĂ (I)
Pe strat
de flori am pus ulciorul
înmiresmat
şi plin.
Ci singur
în tăcerea nopţii
să mă
desfăt cu vin?
Drept
comesean chemat-am
luna
cu
nimbu-i de scântei,
ba
umbra încă mi-am chemat
şi,
iată, suntem trei.
Oare,
mă-ntreb, să ştie bea
în rând
cu mine luna
ori
umbra, chiar dacă de-un veac
mă
însoţeşte-ntruna?
Umbra
şi luna sunt oricum
de-a
pururi împreună,
aşa că,
oaspeţi dragi, să bem!
Bea,
umbră, şi bea, lună!
Încep
să cânt şi luna-n tact
se
leagănă, cochetă,
să dănţui
prind şi umbra mea
zănatic
mă repetă.
Şi
chefuirăm cot la cot
ca-n
vremile de glorii
şi pe
trustrei pe trei cărări
ne
răzleţiră zorii.
Rămas-am
iar înstrăinat
pribeag
pe căi sihastre
până la
marele popas
de
dincolo de astre.
DE UNUL SINGUR BEAU SUB LUNĂ (II)
O,
dacă cerurile înseşi
n-ar
fi ţinut la cinste vinul,
Stelele
Vinului, vă-ntreb,
ar mai
împodobi seninul?
O,
dacă oamenii cei vechi
n-ar
fi avut spre vin chemare,
Izvorul
Vinului cel viu
ne-ar
mai răsfrânge setea oare?
Iar
dacă ceruri şi pământ
găsiră
drept să-l îndrăgească
de ce
nu ne-am muia şi noi
în
cupe buzele de iască?
Cei
vechi beau cu-ncântare vin,
ades
nesocotind tainul.
Sarea
pământului acest
pentru-nţelepţi
era tot vinul.
Şi, dacă
sfinţi şi înţelepţi
iubiră
vinu-ntotdeauna,
ce să mai
căutăm în cer?
Să bem
aici, că e totuna.
Trei cupe
daţi-mi şi cutez
pe jos
să-nfrunt nemărginirea;
un dou de-mi daţi, aş învăţa
să mă
îngemănez cu firea.
Deci,
dragi prieteni, despre vin –
ales
izvor de poezie –
celor
scrobiţi nu le vorbiţi,
că nu
pricep. Vorbiţi-mi mie.
CU VINU-N FAŢĂ
Prietene,
ridică pocalu-aşa ca mine!
Simţi
vânt de primăvară surâzător cum vine?
Şi piersicii
şi prunii prieteni vechi spre noi
Închină
cupa florii şi o deschid apoi.
În arbori
verzi sunt grauri. Aud cântare trează.
Pe aur de
pocale şi luna scânteiază.
Eram mai
ieri ce tineri cu-obraz copilăresc
Şi astăzi
fire albe pe tâmple se ivesc.
Mărăciniş
sufocă vechiul palat regesc,
Iar
cerbii pe terasa Kusu senin păşesc.
Odinioară-aicea
doar prinţi şi împăraţi –
Acum
domneşte colbul, păianjeni aninaţi.
De ce
licoarea asta să nu cutezi s-o bei?
Vezi doar, cu toţii pierit-au. Nu-i unul dintre ei.