MAGDA
ISANOS
NU VĂ
SCUTURAŢI, FLORILOR!
Nu vă scuturaţi, florilor,
ascultaţi-mă bine, surorilor.
Toamna-i departe;
departe-al clopotelor cântec, de moarte.
Să ne rugăm, numai lumina
atotputernică-n cer să ţină.
Alai oprit în mersul lui, grădina
să nu răspundă morţii când o să vină…
Să nu răspundem visului rău,
care vâsleşte deasupra noastră mereu…
FLORI
Vijelioase flori din pământ aburind,
Ca nişte strigăte cresc, saltă zâmbind.
Care e vrerea lor gingaşă-n vreme?
Noaptea-n grădinile mari nu se vor teme?
Însă-n mijlocul lor, bolnav de vis,
ochiul lui Dumnezeu şade deschis…
Haina lui mirosind a ierburi şi cer –
fără să ştie oraşul de piatră şi fier.
Mâinile micilor flori intră-n pământ.
Morţii când le sărută ştiu dacă-i vânt –
şi de pe dânsele sorb ploaia şi veştile.
Astfel, în flori îşi deschid morţii fereştile.
INTERIOR
În casa asta trecură zilele mele,
leneşe ca pernele pe canapele,
cuminţi ca nişte fete de pe vremuri.
Candelă de sub icoană, de ce tremuri?...
Maica Domnului seamănă nu ştiu cu cine!
Mamă, câteodată seamănă cu tine.
Amândouă aţi împletit şi-aţi spălat,
noaptea mai târziu decât toţi v-aţi culcat…
Mi-s dragi portretele, mi-s dragi ungherele
pe unde s-ascund să toarcă tăcerile,
ca nişte pisici singuratice.
Casa e plină de zbor de perdele lunatece…
M-aş duce să caut în scrinul de lemn
(pe care se lasă lumina ca un îndemn)
portocale şi mere şi să-ntâlnesc printre rufe
mâinile unei fetiţe, fragede tufe…
TOAMNA
E-atâta frig în mine, -ncât îmi zic,
ca o livadă toamna: «Oare n-am visat
c-a fost frumos şi vară,-n vreme ce nimic
din toate-acestea nu s-a întâmplat?»
Dar sufletul, întocmai ca livada,-i greu
de ramuri frânte, frunze putrede şi spini,
sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu,
ci-aievea dragostea trecu, lăsându-ne străini.
Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare,
şi-a scuturat petalele pe jos,
şi dorul, fructul ei cel veninos,
se coace-acuma liniştit la soare.
COPILUL MEU, SĂ NU MĂ CAUŢI!
Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate
Îţi vor vorbi de mine cu dreptate.
După ce n-am să mai fiu,
să nu spui: «Pentru mama-i târziu.»
Să ştii c-am să râd în flori
şi c-am să-nconjor de multe ori
cu nourii şi cu ploaia ogrăzile
unde mi-am petrecut amiezile.
Dacă suferi, să mă chemi serile,
şi-am să vin lângă inima ta,
de-ar trebui să străbat zările
şi mările cu aripa mea.
Să nu te temi de faţa mea schimbată.
Să nu spui: «Mama n-a fost aşa niciodată!»
Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor
în arborii din faţa fereştilor.
Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,
când am să vin lângă patul tău
şi-am să fac aerul răcoros,
scoborând toate stelele jos.
Ai să cunoşti că-i mama după pace
şi după
felu-n care totul tace –
durerea
şi grija de mâine –
după
mirosul de gutui şi pâine.
Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.
Eu, când am să văd soarele răsărind,
de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,
am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.
CÂNTAREA PĂSTORIŢEI
Dac-aş fi fost un lan m-ai fi cosit
De dimineaţă până-n asfinţit,
Şi-n mers domol de care m-ai fi dus
Să mă presari în ieslea lui Isus.
Sau măr dac-aş fi fost mă culegeai
Să muşti din mine ca demult în rai,
Şi cât de fericit aş fi-nflorit
Deasupra casei unde-ai adormit!
Mă tot gândesc ce-aş fi putut să fiu
Ca paşii cei mai tainici să ţi-i ştiu,
Şi-n ceasurile vieţii mele, toate,
Tu să m-atingi cu mâinile bogate.
Dar orişicum de-un lucru-s bucuroasă:
Voi fi pământ şi ţie-ţi voi fi casă,
Şi cea din urmă dezmierdată gazdă
Când vei veni pe
braţul meu de brazdă.
DOAMNE, N-AM ISPRĂVIT!
Doamne,
n-am isprăvit
cântecul
pe care mi l-ai şoptit.
Nu-mi
trimite îngeri de gheaţă şi pară
în
orice seară.
Nu
pot pleca. Arborii îmi şoptesc;
florile
calea-mi aţin şi mă opresc.
Despre
toate-am început o cântare
de
laudă şi naivă mirare.
Oamenilor
voiam să le las
sufletul
meu, drept pâine la popas,
drept
păşune, livadă şi cer.
Tuturor
acelora care nu mă cer
şi
nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o
candelă pentru mai târziu.
Căutam
în iarbă şi-n mohor
tainele
ascunse tuturor.
Mă
uitam în fântână şi-n iaz,
şi-ascultam – îndelung – sub brazi…
Atunci
au venit îngerii şi m-au chemat.
Doamne,
nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide
colivia, fă să zboare
cântecele
mele nerăbdătoare.
CEL PUŢIN LEGĂNAŢI-VĂ, RAMURI
Cel puţin, legănaţi-vă, ramuri,
străluciţi, fericite neamuri
de dalii multicolore,
să fie vesele-aceste ore
câte-au rămas
înaintea marelui, singuratec popas.
Aş
vrea să trăiesc în toate vieţuitoarele,
să privesc, să privesc soarele,
s-aud
toate glasurile, toate murmurile,
să-nverzească-n
inima mea pădurile.
Stoluri
de frunze şi de
ciuperci
să
mă-ntrebe: «Nu vrei să-ncerci
viaţa
noastră, nu vrei să fii
în toate-ale lumii cupe ciudate, vii?”
Dar, Doamne, toate mi se par puţine;
veşnicia va cădea peste mine
ca un bloc de-ntuneric. Şi-atunci
am să vă uit, păduri frumoase, lunci.
Oricât aş fi trăit de multe vieţi,
naive bucurii şi dimineţi,
în vremea nesfârşită le voi pierde…
Leagănă-te, codrul meu verde!
DOAMNE, UNDE-AI SĂ NE-AŞEZI PE NOI?
Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi,
visătorii,
care-am
băut din corola florii
de
mătrăgună şi-am trăit goi?
N-am
avut altă-avuţie
decât
praful de pe tălpile noastre,
altă
casă decât zările-albastre
din
copilărie.
Oamenii,
ocolindu-ne-au zis:
cine
sunt aceşti vânzători de vis?
N-am
avut linişte, n-am avut masă-aşezată,
însă tu
ne zâmbeai câteodată.
Te-arătai
la sfârşitul câte unui cuvânt,
erai ca un fulger, ca o pală de vânt.
Şi noi ne spuneam rugăciunile,
încrezători în toate minunile.
Doamne, dintre toţi copiii tăi,
numai noi am fost ca paserile-n aceste văi.
Iartă-ne ce-am greşit şi primeşte-ne în grădinile
pe care îngerii tăi le-au plivit.
Pune-ţi mâinile
pe ranele noastre prea pământeşti
şi spune că ne vindeci şi ne primeşti!
