Simpozionul Internaţional Cucuteni 5000
Redivivus – Iaşi – 18-19 septembrie 2015
 |
| Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015 |
 |
ŞTEFAN
DINCESCU,
Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015 |
 |
| Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015 |
 |
| Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015 |
 |
| Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015 |
 |
| Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015 |
 |
| FLORIN DANIEL DINCĂ, Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015
BALADĂ
Nae Noatinul mergea la
oraş.
O luase şi pe mamă-sa în
maşină
Să mai stea pe la el, pe
la bloc.
Şi, pe drum, s-a oprit
motorul,
Că era bateria cam
descărcată.
S-a căznit el, nu pornea
deloc.
Şi mamă-sa a trecut să
împingă.
Maşina a luat-o din loc
Şi el şi-a văzut de
drum.
A continuat să-i
povestească ceva.
Şi, la o vreme, s-a
mirat că ea nu-i mai zicea
Nici „aşa“ sau „păi dar“, „nu“.
S-a uitat, ea nu mai era
în maşină
Şi şi-a adus aminte că
împinsese de ea.
O uitase în drum!
Se întoarce, socoteşte
el că a făcut cam 20 de km.
Râdea de unul singur.
De el râdea: „Să uit
eu de mama!“
„O fi zis că n-am mai putut opri.“
Ajunge cam pe unde o
lăsase.
Se uită în dreapta,
stânga, nimic.
„O fi luat-o pe jos, spre sat?“
Merge încet, încet şi
întreabă din când în când.
Nimeni n-a văzut nicio
bătrână, aşa cum o descria el,
Cu părul alb, cu brâu de
lână.
Ajunge în sat, unde
trebuia să fie satul...
Era oraş, străzi
întortocheate,
Grilajuri de fier, porţi
încuiate.
Cineva împingea la o
maşină.
Se apropie – era o fată.
Semăna cu mamă-sa, când
era tânără,
Întreabă de familia Noatinul, nimeni nu auzise,
N-a mai găsit casă, n-a
mai găsit nimic.
Urcă la volan. Motorul
nu vroia să pornească.
Rugă fata care semăna cu
mamă-sa
Să împingă puţin. Să-i
dea un brânci.
Fata trece de la maşina
ailaltă
La maşina lui. Îşi suflecă mânecile
Şi, râzând, începe să
împingă.
Maşina o ia din loc, cu
atâta viteză
Încât sare de pe şosea.
Se izbeşte de un copac secular.
El se desprinde de
maşina arzând şi continuă să meargă
Pe jos, oprindu-se din
când în când
Şi întrebând: „N-aţi văzut-o pe mama?!
O femeie cu părul
alb.
O cunoaşteţi cu
toţii, de ce spuneţi că n-o cunoaşteţi?
Măicuţa bătrână, cu
brâul de lână.“
ECLIPSA DE SOARE
Era o potecă, drept de la Biriţă, în deal.
Trecea şi peste şosea şi
peste Aninoasa.
E, pe-acolo...
Am luat-o de la Biriţă de
la poartă, târâş –
Ea, ce să meargă de bună
voie?
O oaie singură, era cald... Da' trebuia să ajung În ziua aia cu ea la Bălceşti, s-o dau de cotă. Musai în ziua aia, că ne ameninţaseră că dacă nu, Iar se majorează... Şi trage şi împinge-o... şi roag-o... şi cheam-o. Bâr! Bâr! Bâr! Bâr! N-auzi tu? Hai fata tatii, hai... Îi mai rupeam câte un smoc de iarbă, s-o mint...
Săraca!... de la o vreme se
moloşise şi ea şi eu.
Se lăsase moartă. Nu voia să se mai scoale nici în picioare.
Am tras de ea pe coastă în
vale.
Îşi zdrelise şi urechea şi
ochiul – îi dăduse sângele.
Mai treceau vitele şi se
uita după ele,
Aşa galeş şi fără putere...
Era o mioară albă. O
noatină mare, nu fătase niciodată,
Mai scădeam cu ea din cota
de carne.
Ce l-am ocărât atunci
pe-ăla
Cu mustaţă, care ne veghea
pacea!...
La început, oaia nu voise
s-o ia din loc
Din cauza eclipsei de
soare. Când să ies cu ea din curte,
O dată s-a-ntunecat
pământul... Câinele s-a speriat
Şi-a sărit peste poartă – o poartă înaltă, peste
Trei metri. Ăilalţi câini
urlau...
Găinile cântau cocoşeşte,
cocoşii cârâiau...
Unii mai şi cântau... Şi se
lăsase frigul.
Aveam în mână nişte fân,
parcă s-a brumat.
Hârletele l-am lăsat înfipt
în pământ.
Pământul amorţise în câteva clipite.
Ce-o fi? Sfârşitul pământului?
Ne-ar fi spus ei... m-am gândit, ne-ar fi spus, ca să
Încetăm construcţia socialismului.
Mă gândeam... Ne anunţau, în vreun fel... Şi nu ne-ar fi
Mai cerut cota de carne... Ţineam de oaie, să nu scape
Că abia o prinsesem... şi din cauza eclipsei
Bârsana behăia şi tremura ca varga...
Când am ieşit, Nea Marin al lui Patru mă vede:
– Mă duc acum, că mâine nu
mi-o mai primesc.
– Mă, Nicolae, nu te duce, că
poate până mâine
se scufundă Pământul...
Treceau oamenii cu oile în turme spre Bălceşti.
Şi eu rămăsesem în urmă, nu i-am mai prins,
Că mă-mpiedicase astrul ceresc... Ziua amiaza mare
Întuneric de să-ţi vâri degetele-n ochi... O beznă de-aia
Plină de spaime... Şi astrul dispăruse de tot,
Ca Dumnezeu care-şi întoarce dintr-o dată faţa de la oameni,
Rămân în beznă, şi-ncepe iadul...
Turmele se-ndepărtaseră... Buluc, oile merg singure...
Ei, acum, oi duce-o eu cum oi duce-o,
O păcălesc în vreun fel.
Nu l-am ascultat pe-al lui Pătru.
Oaia avea străluminări de conştiinţă,
Se ridica şi cu botu-n pământ, parcă ar fi căutat cine
Ştie ce iarbă fermecată, care s-o salveze.
Mergea aşa o postată. După aia, cădea.
O luam în braţe, după aia în spinare...
Eu cred c-am dus-o mai mult în cârcă...
Mi s-a făcut milă de ea...
Îi spuneam poveşti, îi cântam din fluier,
I-am spus
Mioriţa: – Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai... Şi la urmă, în proză, cum or s-o omoare Acolo la bază, or s-o belească Doi măcelari cu mânecile suflecate. Gemea ea, gemeam eu...
– A dat beleaua
peste noi, dobitoaco!
Ce sunt eu de vină, c-am prins regimul ăsta...
Hai pe jos, că de nu îţi rup picioarele!...
Degeaba... Sta moartă întinsă pe pământ...
Şi iar trebuia s-o car în spinare...
Pe la jumătatea drumului – sunt 12 kilometri buni
Până la Bălceşti – m-a
lăsat puterea.
Doamne! Nu pot s-o mai iau nici acasă,
Mai departe nu mai sunt în stare să merg.
O las aici!
O veni vreun lup... şi-o face milă de ea...
Ea stătea aşa fleaşcă... Se pusese un soare
După eclipsa aia... miroseam amândoi a usuc...
Eram plin de lână,
Nu mai puteam deloc...
Şi aud un behăit... Şi la urmă linişte...
Mă dau aşa, mai într-o parte... Mă uit...
Treceau unii c-o turmă... Cam departe... Strig la ei:
– Mă, barimea faceţi oile să behăie,
Ca să audă oaia mea... că dacă nu, aici o las...
Şi s-a pus turma aia pe behăit... că ziceai că iar a venit eclipsa
Şi noatina, cum zăcea aşa, mai mult moartă,
S-a ridicat şi-a luat-o la fugă...
Nu mă puteam ţine după ea...
– Stai, nebuno,
nebunatico, unde-o iei aşa?
Ho, să vin şi eu... că mergem...
la nuntă la Bălceşti.
VEDENIE
Mama se ridică binişor
Şi se aşeză pe mormânt.
Priveşte buruienile care au crescut între timp,
Ascultă ciorile.
Vede crucile cum stau să se dărâme,
Observă mormintele noi şi alte crăpături
În zidul bisericii.
Şi când îşi aruncă ochii, na! c-a dispărut
Ulmul din vârful dealului, de pe mejdina noastră,
De stăteau oamenii la umbră,
Când aşternea ea masa pe pământ, vara.
Faţa de masă, de cânepă, fixată la colţuri
Cu bulgări de pământ. Şi pe ea aşeza bucatele,
Aduse cu baniţa în cap,
C-o mână ţinând de baniţă, şi în cealaltă cărând
Ulciorul cu apă.
Suia, ei! era greu, dar ce să facă...
Şi ulmul pentru asta era acolo, în buza dealului,
Deasupra Săliştii – asta era misiunea lui:
Să facă umbră, vara când mănâncă oamenii.
Oftau când se aşezau jos.
Dar măcar şedeau la umbră.
Şi cum de l-au tăiat? Unde-o fi dispărut?
Şi ulmul aude gândul ei.
Locul unde a fost se nelinişteşte, fosta umbră
Se agită şi copacul apare falnic şi se întrupează
Numărându-şi cercurile, foşnind din cercuri,
Acoperind cu coroana imensă
Imaginea Săliştei din vale.
Se dau înapoi întâmplările lui.
Se zăresc tăietorii izbind cu securea trunchiul tare,
Năduşind, glumind şi ferindu-se
De aşchiile care sar ca schijele.
Cade. E curăţat de crengi şi cărat în sat
Cu şase perechi de boi. Nu încape în curte.
E lăsat la poartă.
Apoi o ploaie grozavă.
Curg ududoaiele, se varsă vâlcelele,
Răculeţul, Gura Racului, Bisa, Ungureanca,
Se varsă valea a mare, ca niciodată.
Şi ulmul e încins de puhoaie
Şi luat pe sus, pluteşte, alunecă,
Sar vreo doi oameni şi îl proptesc
De alt copac, tocmai când era gata să alunece
În marele fluviu al văii.
Apoi, zboară şi prinde rădăcini,
La locul lui.
Acum stă falnic, acolo sus, pe creastă,
Ca pe vremuri.
Se uită în jur şi întreabă:
– Unde sunt
oamenii? Secerătorii? Prăşitorii?
Culegătorii de porumb, de floarea soarelui?
Cetele harnice, vesele, mişunând ca albinele,
Femei întrecându-se, care ajunge mai repede
La capul locului şi la vremea mesei,
Năzuind să se aşeze la umbra mea?
Unde e Nicoliţa, care venea
Cu baniţa în cap şi cu ulciorul cu apă în mână,
Cu de mâncare pentru zece-cincisprezece oameni?
Şi mama, rezemată de propria-i cruce,
Semănând cu cea din poză,
Vede – ce minune! – ulmul la
loc.
Când? Cum a apărut? Că adineaori nu era?
Locul – ca înainte, cu mejdinile vechi.
Se vede pe ea însăşi, cu baniţa în cap
Şi cu ulciorul ăl mare în mână,
Gâfâind printre rândurile de porumbi,
Ori prin grâu, urcând coasta.
Sare Nea Florea şi-i ajută să pună baniţa jos,
Ţaţa Măria îi ia ulciorul.
Ea oftează de uşurare
Şi începe să întindă şervetul, scoate oalele,
Bâjbele cu mâncare, străchinile, lingurile, sarea.
Femeile, bărbaţii, copiii, se strâng
Dejghinaţi de muncă.
Ilie al Floarei s-a întins pe pământ, cu faţa-n sus
Şi încearcă să privească prin frunzişul des
Cerul încins ca sticla de lampă.
„Ţi-ai putea
aprinde ţigara de la cer –
Aşa dogoreşte.“
Mama se uită tot mai uimită la ulm,
Ulmul nostru. Şi ulmul o vede că îl vede.
„Doamne, cum nu
trece vremea!“ oftează.
„Credeam că vremea
trece, dar ea nu trece.
Nu trece neam. Nu,
nu trece.“
Ulmul fericit, foşneşte, că aşa e –
Şi dispar amândoi, într-o clipă:
Mama de pe mormântul ei
Şi ulmul de pe coastă.
MARIN SORESCU
|
 |
| FLORIN DANIEL DINCĂ, Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015 |
 |
| Prof. univ. dr. LORIN CANTEMIR, Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015 |
 |
| Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015 |
 |
|
ŞTEFAN
DINCESCU,
Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015
|
 |
|
ŞTEFAN
DINCESCU,
Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015
VACARMUL
Niciun cuvânt nu-nţelegi. Să mai spun că prin faţa
caselor noastre
bitumul curge la vale,
magma lui răscolită de sori
să mai spun că se-aude vuind?
Vara e-n iulie. Câinii de câmp, însetaţii,
intră-n oraş, pe tăcute, cu nările-n vânt,
podul numit Al Avarilor sună fierbinte
sub labele lor. Fără greş au simţit,
de trei ori fără greş, de departe, că-n mijlocul
pieţei,
leşul celui mai drept dintre noi
creşte şi geme din greu sub movila de pietre.
Câinii de câmp, însetaţii,
chiar pentru el au venit. Cei ce fug de răcoarea
şi umbra pădurii
chiar pentru el au venit.
Pentru el, din iubire, fac salturi prelungi,
pentru el se opresc şi dau roată statuii din parc,
pentru el au sărit peste ziduri. În câte
feluri se pot sătura din viscerele lui şi din măduva
oaselor lui
în tot atâtea feluri şi urlă. Ştii de pe-acum
cine-l va prinde de gât,
cine va da să răzbată cu botul spre inima lui,
cine-i va rupe mai repede
coapsa de aur –
urletul lor s-a-nteţit pe-nţelesul oricui. Numai
spusa
fratelui tău, cel ce stă peste drum în pătratul
ferestrei,
vrei şi nu poţi s-o-nţelegi. Între tine şi el
bitumul curge la vale,
magma lui răsturnată de-a dreptul din ceruri
poartă corăbii pe roţi de oţel,
cârduri blindate şi turnuri cu toată vederea spre
şesuri,
niciun cuvânt nu-nţelegi. Gura
fratelui tău stă deschisă de ieri –
şi-n lăuntru
limba i-o vezi cum lucrează cu spor,
limba lui, măscăriciul mărunt cu veşmânt stacojiu,
zvârcolindu-se vesel şi fără simbrie între tavanele
gurii şi dinţii
sfărâmători.
VEDENIA (I)
Plouă de-aici, de la ţărmuri, şi până departe, în larg.
Dacă plouă, şi dacă în larg s-a făcut şi mai frig de
trei zile, şi dacă asprele ceţuri de-acolo sunt mute
ca însuşi adâncul din care-au ieşit,
cârduri de tineri delfini trag la mal, în prielnice ape.
Din pământ, ca şi noi, au fost luaţi şi făcuţi,
de pământ şi-amintesc. Astfel spui şi adaugi:
Pământul, el însuşi, cândva, n-a fost apă?
Dar apa de-atunci s-a-ndesit, nimeni nimic nu mai vede
prin ea – şi pământul e cald, şi o parte din bezna lui
caldă se scurge în scundele ape, le-nmoaie, le-ntunecă
lin şi le face să lunece.
Plouă – şi-aici, în prielnice ape, vin cârduri de
tineri
delfini. Azi numai ei dau şi hrana, şi frica de foamea
celui mai tare pe joc şi pe saltul în aer,
da, dar aici, în prielnice ape, în bărci neclintite
i-aşteaptă pescarii,
ei, cu satâre şi căngi, cu harpoane şi plase de-oţel.
De unealta cu nume ce ştie să-nhaţe, să taie,
să rupă-n bucăţi s-a-ncleştat de la pumn pîn-la cot
şi de-aici pân-la umăr
un braţ care-ar şti să înhaţe, să taie, să rupă-n bucăţi
dacă Domnul, la facerea omului, nu şi-ar fi pus
iscusinţa în carne şi sânge, în vene şi nervi, în
tendoane
şi oase, ci poate-n virtutea aluatului negru de fier.
Şi nici n-am închis bine ochii,
şi când i-am deschis ce-am văzut?
Am văzut apa toată cu sloiuri de sânge,
roşie toată la mal,
roşie toată şi plină de spume,
roşie, fără-ndoială, şi foarte fierbinte
de vreme ce aburii ceţii şi ei sunt ca purpura vie,
de vreme ce aerul trândav şi gras, vânturat de lopeţi,
îmi aşază pe limbă
gusturi sărate şi dulci de măcel.
NUME
Tu spui: ape dulci,
născătoare de nori şi de păsări.
Tu spui: ape grele
şi reci, ucigaşe de cum le-ai atins.
Ape iuţi, viituri încropite
— adaugi — în care făptura
intră şi piere
cântând. Ape moarte — mai spui —, ape trândave,
bune de scalda
celor ce umblă în
somn,
bălţi vorbitoare în
limba firavelor stufuri.
Doamne-al
răsfrângerii pure, dar este o singură apă,
ştiu dintr-un vis de-altădată
că este
şi-n ea că le-adună
de pretutindeni pe
toate —
Maică a tuturor
apelor,
nemaisătulă
capcană,
pântec în care
fătul pătrunde şi
creşte, şi-acolo rămâne, şi pururea
nu se mai naşte.
Eu de tânăr am dat
peste undele ei;
undele ei şi povara
trupului meu m-au
purtat până-n gropile mari din adânc,
unde stă
nisiparniţa,
unde somnul cu zale
îşi scutură coada
numai o dată-ntr-un
an, când Surorile Urse,
sub geruri,
se-aşază
faţă-n faţă şi urlă
cu bruma-n gâtlej,
unde somnul cu
spini, neclintit după soiul
baştinii lui se
ridică încet din adâncuri,
cu ochiul căscat în
neştire la steaua Canopus
pregătit să
lovească
fiara numită
pescar,
s-o răstoarne în
apă,
să-i spintece
ţeasta.
Doamne-al
răsfrângerii pure, duh al trăirii-n oglindă!
peşti cu solzi am
văzut, fără solzi,
haite cu dinţii-n
răspăr,
neamuri sărace,
trufaşe în schimb, greu de prins cu cârligul,
astlel de neamuri
şi neamuri plebeie,
cârduri ca scrumul
şi pleava
bune de hrana celor
mai mari,
cete cu aripi, dar
nepricepute să zboare,
lacoma batcă,
albastră pe laturi, cu burta mai albă ca neaua,
câra, cu aur pe
piept,
boişteanul,
peştele doamnei, cu
bot azuriu, şi alburnul,
cleanul, mereu
cârtitoarea, nemulţumită cu locul,
anghila rostrata,
posaca lampetra
planeri, muraena bătrână — fiara pelasgă
muşcând cu nesaţ
la-ntuneric, rhodeus amarus,
cel care-şi zornăie
icrele-n preajma deşertelor scoici
preschimbîndu-le-n
cuiburi,
peşti zburători,
unii din ei
învăţaţi să danseze
la vânt şi la sunet
de trestii,
blânda, de vine
să-şi ia demâncarea
la mâna copiilor,
proasta ce-i spun
dunăriţa,
chiar şi strămoaşa
cu nume de ţară,
celacantida şi mută, şi grea, latimeria,
neagra cu solzul
cât pumnul şi fălcile
pline de
sânge,
pietrarul, din
spiţa cu purpură-n plete,
ghidrinul pizmaş,
pălămida de baltă,
fiii puzderiei
însăşi —
toţi, într-un capăt
de noapte, prin mâini mi-au trecut;
forfota lor
dezlegată la numărul mare
singur am stat s-o
ascult, între ape, la Maica
tuturor apelor,
singur, când ea mi i-a dat în năvod,
nu priceperea mea —
celor ce nume
n-aveau le-am pus nume,
celor ce-aveau,
l-am rostit, să nu-l uit, peste umăr,
de-o mie de ori,
şi iată că nimeni
nu m-a-ntrebat
despre numele lor.
Şi doar rătăcisem
pe ape. Şi doar coborâsem
până-n adâncuri
să-i scot —
şi doar mă-necasem,
prieteni.
UN SINGUR CUVÂNT
Mi-au ascuns
locul şi vremea
naşterii lor; sunt bătrâni, trag să moară,
azi aici, la o poală de zid,
mâine sub malul de lut, unde îngerii
vin să cadă-n leşin la bătaia
soarelui lânced al toamnei;
ei se-apropie lin, dinspre mlaştini, odată cu aburii
nopţii,
trec printre trifoişti, se-aşază la porţi,
pâinea n-o mai ating,
apa ce-o beau fiii omului ei o răsfiră încet printre
degete
ca pe un lucru cu noima pierdută,
intră-n somn cu tăcerea pe faţă,
cu tăcerea pe faţă mă caută-n lungul privirii –
nu mi-au spus nici acum din ce loc au venit.
Dintre ape? De sus, de pe streaşina lumii?
Din prunduri uscate? Din baştina dulcilor friguri?
Nu mi-au spus nici acum pe ce cai au venit,
câtă sămânţă de aur le-au dus pe samare catârii,
câte neamuri de spini au trecut peste munţi
turmele-n lâna lor laie,
berbecii-n tălăngi cât argint.
Faptele
lor nu le ştiu nici acum;
sunt
aproape bătrân şi nu ştiu dincotro,
dinspre
care tărâmuri cu umbră puţină
aud
câteodată, în somn,
nu
cântec, aşa cum crezusem cândva, ci un strigăt
şi parcă nici strigăt, ci bocet, şi parcă nici bocet,
poruncă mă tem că aud
şi de-această poruncă se face, supus,
că-mi şterg faţa de sânge.
Faptele voastre cele de ieri care sunt? Ca să caut un
nume
faptelor mele, pe care nu le-nţeleg.
Şi spuneaţi altădată că-mi sunteţi părinţi,
zei bătrâni şi zgârciţi,
zei cu gura cusută.
MIRCEA CIOBANU
|
 |
|
ŞTEFAN
DINCESCU,
Cucuteni 5000 Redivivus, Iaşi, septembrie 2015
|
