PABLO NERUDA
(12 iulie 1904 - 23 septembrie 1973)
FIUL
Ei, fiule, ştii tu, ştii tu,
de unde vii?
Vii dintr-un lac cu pescăruşi
albi şi înfometaţi.
Într-o iarnă, alături de
apă
eu şi ea înălţarăm
un rug roşu de flacără,
degerându-ne buzele,
pârjolindu-ne sufletul,
azvârlind totul în flăcări,
arzându-ne viaţa.
Aşa ai venit pe lume.
Dar ea, pentru a mă vedea,
şi pentru a te vedea într-o zi,
a străbătut mările…
İar eu, pentru a-i
îmbrăţisa
mijlocul dulce, – am
străbătut pământul,
cu munţi şi cu războaie,
cu spini şi cu deşerturi…
Aşa ai venit pe lume.
Vii din atâtea locuri!
Vii din apă şi din pământ,
din foc şi din zăpadă,
din drumuri depărtate
spre noi, copile scump!
Vii din dragostea cumplită
ce ne-a cuprins în lanţuri
şi vrem să ştim cum eşti,
vrem să ne spui atâtea
căci doar tu ştii mai mult
din lumea ce ţi-am dat-o.
Ca înt-o furtună năprasnică
ne-am zguduit noi
arborele vieţii,
până în cele mai ascune
fibre ale rădăcinilor lui.
Iar astăzi apari
cântând în frunzar,
pe cea mai înaltă ramură
pe care am atins-o noi prin
tine.
PĂMÂNTUL
Pământul verde s-a dăruit
aramei, aurului, secerişului,
frunzelor şi grânelor.
Dar când se ridică toamna
cu steagul larg desfăşurat,
te văd numai pe tine
şi părul tău în spice.
Văd monumentele vechi
de piatră roasă,
dar dacă ating cicatricea
de piatră,
corpul tău îmi răspunde
şi degetele mele te
recunosc
deodată, tremurând,
fierbinte şi dulce.
Trec printre eroii
decoraţi de curând
de pământ şi de colb…
În spatele lor, tăcută,
cu paşii tăi mici,
eşti sau nu eşti tu?
Ieri
când au smuls din rădăcină
bătrânul arbore pitic,
te-am văzut răsărind
şi privindu-mă
dintre rădăcinile torturate
şi însetoşate…
Iar când pluteşte visul,
pentru a mă lăsa pradă
propriei mele tăceri,
vine
un mare vânt alb
care-mi dărâmă visul
şi cad din el frunze,
cad ca nişte cuţite,
peste mine,
însângerându-mă…
Şi fiecare rană
are forma buzelor tale!
RANA
Te-am rănit, dragostea mea,
ţi-am sfâşiat sufletul.
Înţelege-mă:
toată lumea ştie cine sunt,
dar acest sunt
este mai ales un om pentru tine…
Prin tine şovăi şi cad
şi mă înalţ, arzând.
Tu singură, între toate fiinţele
ai dreptul
să mă vezi slab.
Şi mâna ta mică,
mâna ta de pâine şi de cântec,
trebuie să-mi mângâie pieptul
când mă cere lupta.
De aceea caut în tine granitul,
Înfig în tine mâini aspre, căutându-şi tăria
şi adâncimea care îmi trebuie.
Iar dacă nu întâlnesc
decât râsul tău de metal, dacă nu aflu
ceva pe care să-mi sprijin paşii mei aspri,
adorato, primeşte
mânia şi tristeţea mea,
primeşte mâinile mele duşmănoase
care te vor îndurera puţin,
pentru a te ridica din lut,
din nou zămislită prin luptele mele.
VISUL
Rătăcind prin deşerturi,
am hotărât să te părăsesc.
Mă bălăceam într-un noroi negru,
tremurător
şi, afundându-mă şi ridicându-mă,
am hotărât că vei pleca din mine,
pentru că mă apăsai
ca o piatră tăioasă.
Şi ţi-am plănuit pieirea
pas cu pas:
trebuia doar să-ţi tai rădăcinile
şi să te las, singură, pradă vântului.
Vai, dragostea mea,
în clipa aceea
te acoperea un vis
cu aripile lui groaznice.
Te simţeai sorbită de mlaştină
şi mă chemai –
şi eu nu veneam,
şi te scufundai, ţeapănă,
fără să te aperi,
gata sa te îneci în nisipul mişcător.
Apoi
hotărârea mea s-a întâlnit cu visul tău
şi din ruptura
care ne ardea sufletele
am ieşit iarăşi curaţi şi goi,
iubindu-ne,
uitând de vise şi de deşerturi,
întregi şi strălucitori,
purificaţi prin foc.
SĂRĂCIA
Vai, nu vrei…
Te înspăimântă sărăcia…
Nu vrei să mergi
cu încălţămintea ruptă la piaţă,
şi să te întorci cu îmbrăcămintea învechită.
Dragostea mea, noi ne iubim,
aşa cum iubesc bogaţii, mizeria.
Noi o vom nimici
ca pe o măsea stricată
care muşcă de veacuri inima omului.
Dar nu vreau
să te temi de sărăcie!
Dacă, din vina mea, sărăcia
va bate
la poarta casei tale,
dacă te va văduvi
de condurii tăi auriţi,
să nu te văduvească de râsul tău,
care este pâînea vieţii mele!
Dacă nu poţi să-ţi plăteşti locuinţa,
du-te cu pasul mândru la muncă
şi gândeşte-te, dragostea mea, că eu te aştept
şi că, împreună,
noi suntem cea mai de preţ bogăţie
care
s-a strâns pe pământ vreodată.
