ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, METAMORFOZE
MAEŞTRII LA MODĂ, MODA LA MAEŞTRI
(POEZIE ŞI MODĂ POETICĂ,Editura Eminescu, 1972)
◊◊◊
„Moda poetică «îşi alege» maeştrii în funcţie de
capacitatea acestora de a atrage atenţia publică asupra lor, de a fascina pe
confraţi prin rapiditatea succesului obţinut. Ne aflăm în faţa unei reacţii
aproape mecanice ale cărei resorturi pot fi cu uşurinţă depistate şi puse în
evidenţă. Ea se petrece de obicei atunci când un creator de incontestabilă
valoare încearcă un moment de criză: când formula sa poetică poate fi rapid transformată (sau se transformă de la sine) în manieră şi, apoi, în simplu clişeu literar.”
◊◊◊
„Formula poetică se
impune ca un ansamblu de procedee şi metode artistice care – prin îndelungată
repetare şi continuă adâncire – devin definitorii pentru arta unui scriitor,
fiind factori de individualizare. Orice personalitate poetică îşi afirmă
propria sa formulă, şi-o aprofundează şi şi-o lărgeşte într-o măsură
variabilă, ca pe un blazon inalienabil: ea se indică într-un anumit
comportament faţă de limbaj (deci, elementul care determină modalitatea poetică),
se simte în timbrul şi tonul personal, în gesticulaţia poetică aparte, conţinând
aliajul – aproape imposibil de analizat – care topeşte în sine, deopotrivă,
datele adânci ale vieţii şi structurii sufleteşti, împreună cu inevitabilele
manifestări asimilate în grad diferit, ale culturii care le-a hrănit şi
potenţat.”
◊◊◊
„Maniera se declară
în momentul în care scriitorul depăşeşte echilibrul
dialectic fond-formă, pentru a acorda – voluntar sau nu
– preponderenţă elementelor formale, impunând o inovaţie care constă, mai ales,
în promovarea anumitor valori ce ţin de cel de al doilea termen.”
◊◊◊
„Revenind la
problema care ne interesează, vom spune că moda poetică «îşi alege» maeştrii
săi din rândurile poeţilor la care se poate mai uşor opera această izolare a
elementelor formale, la care se poate separa maniera de a scrie, pentru a ne fi
propusă ca un model demn de imitaţie. În anii din urmă, doi poeţi români din
generaţia tânără au îndeplinit cu brio această condiţie: Nichita Stănescu şi Marin
Sorescu.”
◊◊◊
„Acelaşi lucru s-a
petrecut cu Marin Sorescu, ajuns exploatator fără milă al propriei sale
maniere, până la disparitatea grăunţelor aurifere care străluceau cândva în
materia heterogenă a zăcămintelor pe care le scotea la lumină. Am mai scris,
şi nu vom reveni acum asupra acestei probleme, de altfel reluată de o bună
parte a criticii literare. Exemplele ar putea să fie oricînd înmulţite.
Asemenea producţii literare nu se mai înscriu în categoria experimentelor, ci
în aceea a experienţelor eşuate. Ele acuză zonele de sterilitate ale unei activităţi
poetice extrem de abundente care – tocmai din cauza abundenţei sale – nu
trebuie scăpată de sub autosupraveghere.”
◊◊◊
„Moda poetică nu
confiscă numai personalitatea în germen a tinerilor confraţi, aservindu-i unei
maniere străine căreia, de altfel, nu-i pot fura decât haina exterioară,
gesticulaţia impresionantă, dar deşartă. Moda poetică se întoarce, cu aceeaşi
violenţă, împotriva meşterilor înşişi ai modei, făcând din ei captivii unor
clişee proprii, victimele unor automatisme erijate drept «reţetă poetică»
infailibilă. Ceea ce numim, aşadar, «moda la maeştri» constituie o exacerbare a
clişeului poetic, o capcană fabricată chiar de ei înşişi, aşezată pe celălalt
versant – care coboară – al activităţii maeştrilor la modă.”
◊◊◊
„Maniera, ajunsă în
punctul culminant al virtuozităţii sale, al eficienţei sale formale, dă în
pârg roade aproape rotunde, deplin închegate în structura lor materială, dar
lipsite de sevă, ca fructele unui copac fără rădăcini. Moda poetică trăieşte în
exclusivitate din circulaţia clişeelor verbale care au acţionat, cândva,
eficient în câmpul emoţiilor lirice. Pentru a stăvili talazurile ei, critica de
poezie trebuie să se aplice, cu onestitate şi cu deosebit curaj, asupra
operelor unor poeţi contemporani de seamă, denunţând momentul de derută
creatoare, când aceşti aştri intră – mai strălucitori ca oricând – într-o
trecătoare eclipsă.”
METAMORFOZELE
Sunt cel ce nu sunt. Nencetat un altul
şi-n veci acelaşi. Vietăţi diforme
se bulucesc în mine să-şi transforme
târâşul, zborul, umbletul şi saltul.
Cunosc oceanul cu vâltori enorme
şi vipia ce bântuie înaltul.
Argintul, zgura, sângele, cobaltul
le-mbrac în tot mai felurite forme.
Plăcerea mea-i de-a-mi da eu însumi mie
nu numai o figură, ci o mie –
diverse-n grai, în gest, în răsuflare.
Sunt cel ce-şi mută limita fiinţei
în cercul schimbător al
preferinţei:
azi om sau peşte, mâine zeu sau floare.
POEMUL CA SOMAŢIE A LECTURII
El nu e această lumină, nu poate.
El nu e un
lucru în sine, ci toate.
El
are-opintiri şi reacţii netoate.
Citiţi-l
încet. El e însuşi încetul.
Primiţi-l
discret. El e
însuşi discretul.
El n-are a
face nimic cu poetul.
Priviţi-l
de sus: e o simplă figură.
Rostiţi-l
mereu: e o lipsă în gură.
El n-are o
altă fiinţă mai dură.
El nu e
prezent. Însă poate să fie.
El nu-i de
cules, ca o tulbure vie
de litere
coapte. Siliţi-l să fie.
HORA ELEMENTELOR
– apă humă foc şi aer
de mă-ncaier sau descaier
orice fir a fost în caier
orice cântec a fost vaier
– humă aer foc şi apă
toată prisosinţa scapă
între scutece şi groapă
numai lipsa ne adapă
– foc şi aer apă humă
omul are încă-o mumă
ce-i dă lapte şi-l îndrumă
îl sărută şi sugrumă
– aer humă apă foc
orice joc e cu noroc
orice zare e un loc
cu lumină la mijloc
şi cădere la soroc
POEM
La început a fost cuvântul IUBIRE.
Respiraţia ta ajungea până la mine
stranie, ca o adiere de vânt, iar vântul
stăruia-n juru-ne ca o respiraţie tainică.
Nu-mi mai amintesc din timpul acela decât
locurile umbrite pe unde treceam
şi cerul înalt. Celelalte toate, dacă mai vin,
le întâlnesc întâmplător, ca pe tine.
Întotdeauna acelaşi ceas bătea ora;
întotdeauna acelaşi sunet, aceeaşi oră:
parcă toate lucrurile din lume ar fi avut
o singură moarte în aceeaşi inimă.
Zadarnic dau ceaţa uşoară într-o parte:
arborii s-apleacă deasupra cu crengile lor
şi rămânem singuri în întuneric
ca o profundă revărsare de ape.
La început a fost ţărmul meu, ţărmul tău,
iar între noi IUBIREA, ca un ocean mort.
Prima dată, soarele, în timp ce trecea de la unul la altul,
căzu, pasăre de aur ucisă, în valuri.
Pe urmă, fără ştirea noastră, fiinţe hărpăreţe
coborâră de pe ţărmuri, umblară pe ape.
Aceasta dură câteva mii de ani. Apoi, într-un târziu,
animale marine veniră să muşte din ţărmuri.
Acum liniile noastre mâncate se aseamănă
cu profilul continentelor; iar sufletele,
ca floarea nestatornică din spuma mării,
se sfarmă în vânturi, se usucă pe stânci.
La început între noi a fost un singur cuvânt.
Acum sute de cuvinte moarte se însufleţesc,
când respiraţia ta ajunge până la mine,
stranie, ca o adiere de vânt…
ASTĂZI NE DESPĂRŢIM
Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie.
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasma, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blana vărgată.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău…
Astăzi nu ne mai sărutăm, nu ne mai dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să
bată vânt.
Nu peste mult are să
bată vântul…
