EMIL BRUMARU
(n. 1 ianuarie 1939)
CÂNTEC DE
COPIL
Când
înserează albuşurile-n ouă
Şi trec
ecouri prin borcane goale,
Oh, lămpile
când blând ne sug din suflet
Cu dulci
fitile o lumină moale,
Şi îngeri
muţi miresmele cu roaba
Ni le
răstoarnă-n nări ca să ne placă,
Iar cănile atârnă-ntre
ulcioare
Pline cu
lapte stors naiv din vacă,
Atât
de-adâncă e uimirea noastră
Că ni se face
teamă în odaie!
Nu se ridică
nimeni ca să taie
Cu fierăstrăul
roua din fereastră
PASTEL
CREŞTIN
Cu ţâţele-nţepate de tăuni
Vacile roşii rumegau scaieţii.
Lângă izvorul sacru-al dimineţii,
Netulburat, Isus făcea minuni.
Inconştiente-l pipăiau pe pulpe
Râmele lungi. El,
simplu şi supus,
Adolescentul, palidul Isus
Hrănea din palme cu furnici o vulpe.
O fată-ascunsă-n frageda cucută
Îmbrătişa un şarpe adormit.
Şi când sleită coapsa s-a oprit,
I s-a părut că Fiul o sărută.
SCRISOARE
Pentru ce se
duc, Nichita,
Trenurile
lungi pe linii
Tremurând
de infinita
Gingăşie a
luminii?
Şi de ce se
iau la harţă
Îngerii lângă
cantoane?
De ce are
roua scoarţă
Şi amurgul
vechi bidoane
De ulei
pentru elita
Leuşteanului
grădinii?
Pentru ce se
duc, Nichita,
Trenurile
lungi pe linii?
CÂNTEC NAIV
Un peşte mic
şi foarte trist
Din heleşteul
contelui
S-a-ndrăgostit
de-un ametist
De la inelul
contelui
Şi-ntr-o
caleaşcă a sosit
Să ceară mâna
contelui,
Dar refuzat
şi-adînc jignit
Muri sub
ochii contelui.
Atunci un
falnic servitor
Din ordinele
contelui
Îl prepară cu
cimbrişor
Pentru
motanul contelui.
IDILĂ
E-atâta
linişte şi-atâta nemurire
În pietrele
ce nu ştiu să respire.
Boii se-adună
galbeni lângă apă
Şi se
gândesc de unde s-o înceapă.
Măgarii
cresc uimiţi şi cruzi din rouă
Să vadă
cum ţestoasele se ouă.
Vacile cad
trântite de ugerele lor
Nemulse,
şi cu ochii limpezi mor.
ROMANŢĂ
Iubirea, şaretă cu mere,
Prin sufletul nostru trecu.
Din staule dulci de-amintire
Viţeii ne cheamă cu muuu,
Copacii-şi procură jobene
De brumă şi mor eleganţi,
În cărţi de ghicit către seară
Sunt dame iubite de fanţi,
Şi-n ceşti de cafea armistiţii
Pe care le ştii numai tu.
Iubirea, şaretă cu mere,
Prin sufletul nostru trecu.
VIAŢA LA
ŢARĂ
Nu trebuie,
iubito, să te miri
Că
geamurile-s roase de zefiri
Şi nici că
din dulapuri, cu răsfrângeri,
Paharele lovesc geloase-n îngeri.
Iar apa
dintr-un crin de-o scoţi cu cana
Nu te mâhni când ţi se-ntoarce
geana
Pârlită de parfum, ci-n timp ce-ţi
scriu
Pune la copt dovleac portocaliu.
Apoi, ca să vânez melci de aprilie
Şi râme roz,
dă-mi flinta cu fitile.
Şi pantalonul
de poet, bufant,
Calcă-l
solemnă cu un diamant.
