VEDERE PESTE UMĂR: ŞTEFAN DINCESCU

 

ŞTEFAN DINCESCU: VEDERE PESTE UMĂR (1980–2022)

 

„O PROMISIUNE LIRICĂ”[1]

 

            Asemenea majorităţii poeţilor de vârsta sa, Ştefan Dincă vrea să şocheze, violentând, în manieră argheziană, limbajul şi simţul comun. Teribilist, el uzitează cu mare frecvenţă limbajul argotic, cultivând pamfletul.

            Paradoxal însă modelul acestei poezii îl constituie „contrastele” din poezia cu acelaşi titlu a lui G. Călinescu. E de presupus că el va părăsi această formulă, a cărei supralicitare nu poate duce decât la manierism. Schimbarea se întrezăreşte de pe acum în poemele într-un vers pe care le scrie alături de cele „invectivă”. Ştefan Dincă reprezintă o promisiune lirică, a cărei împlinire va depinde, în primul rând, de seriozitatea cu care trebuie să­-şi privească demersurile, de îndrăzneala cu care se va apropia de poezia gravă; căci, să nu uităm, nu e niciun poet teribilist de la început până la sfârşit.

MARIN SORESCU

 

„AL 73-LEA SCRIITOR CONSACRAT”[2]

           

            În Junimea 192, din 13 mai 1988, cu 23 de participanţi în salon, au citit poezie trei debutanţi: Gabriela Ciobanu, Rafila Radu şi Ştefan Dincescu. (...) Ştefan Dincescu, născut în localitatea Carpen, în 22 septembrie 1954, profesor în Bacău, a propus Junimii poemele: Trăiam numai în zbor, Era un sat, Poemul visat, Mă-ntreabă marea, Deschide fereastra şi ia aminte, Mi-e teamă, Acestui far de noapte, Mi-e carne pământul acesta, Anul şi-a umplut ghiozdanul cu nuci, Stai în odaie, E numai despărţire între noi, Lasă, lasă..., Mamei mele, Sub ochiul tău. (...) Vasile Proca, mai vechi în ale scrisului şi comentariului, îşi începe discursul critic cu poemele lui Ştefan Dincescu. „Poemele lui se înscriu foarte bine în postmodernism (cum zicea Manolescu săptămâna trecută într-o revistă literară). Am încercat să-i ghicesc un traiect; pare cumva intrat în teritoriul lui Nichita Stănescu. Discursul liric al lui Ştefan Dincescu se află între ironie şi vis. Nu-i rea poezia lui Ştefan Dincescu.” (...) Constantin Pricop, precipitat, aşa cum a fost întreaga întâlnire, pentru că la librăria Junimea avea loc o lansare de carte, crede că, totuşi, şi-a atins scopul. (...) „Linia ironică declarată la Ştefan Dincescu – e voită sau vine din nesiguranţă? El e poetul cu şanse de a izbândi.” (...) După aproape 20 de ani l-am reîntâlnit pe Ştefan Dincescu la Bacău. O figură elefantină, de înţelept care se leagănă în cumpăna poeziei şi a visului. Blând şi bonom, exact şi estet, doxă de carte şi ştiinţe abstracte, teoretic şi informat, profesor ajuns în toate gradele, cu multe-multe cărţi didactice, dar care vrea încă să studieze, să se specializeze prin master în Studii culturale şi literare, (...), conştient de valoarea sa şi de impostura din jur, (...), cu multe cărţi de poezie, de curând admis în Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Bacău, Ştefan Dincescu se înscrie ca al 73-lea scriitor consacrat care a citit în Junimea postbelică ieşeană, iar Istoria literară va putea reţine numele său.

Prof. univ. dr. CONSTANTIN PARASCAN

 

„ÎNCEPĂTOR NU ESTE NICIUNUL DINTRE EI”[3]

 

Şaptesprezece autori. Nu se cunosc între ei şi n-au un program estetic comun, dar îşi dau întâlnire în pagi­nile acestei cărţi. Numai din voinţa şi dragostea de poe­zie a unui juriu? (...) Din marele număr de manuscrise prezentate la con­curs, juriul le-a ales pe acestea. A premiat, deci, poeme şi nu nume. E drept, atunci când poemele şi-au dezvăluit autorii, ne-am dat seama că unii dintre ei mai tipăriseră în presa literară, că destui sunt laureaţi ai concursurilor de poezie organizate în toate oraşele ţării, dar şi că unii, şi nu dintre cei mai lipsiţi de har, acum pentru întâia oară se înfăţişează asprei şi (aşa visăm mereu!) dreptei judecăţi critice. Ne este limpede că începător nu este niciunul dintre ei. (...) Cum vor creşte din propriile lor rădăcini, – şi acestea cu o configuraţie doar bănuită! – poeţii acestei culegeri de debut? (...) Viorel Mirea va trece peste foloasele notaţiei realiste, ca să rămână întotdeauna un poet de factură elegiacă? Ştefan Dincescu va continua să se lase prins în arta lui poetică, dispreţuitoare de şlefuiri minu­ţioase? Nu-şi va înăbuşi cumva stridenţele de azi între silabe bine şi cu zgârcenie numărate?

MIRCEA CIOBANU

 

„POET DE FACTURĂ ESENIANĂ”[4]

 

Citesc pe cei 17 poeţi debutanţi pe care îi publică Editura Cartea Românească într-un volum de aproape 400 de pagini şi am surpriza să descopăr câteva voci autentic lirice. Mircea Ciobanu, care postfaţează acest debut colectiv (ah, exasperantele şi, de cele mai multe ori, ineficientele debuturi colective!), observă că „se simte în scrisa fiecăruia amestecul timpului şi-al îndelungei aşteptări” şi am motive să cred că nu se înşeală. (...)

Remarcabile mi se par poemele lui Ştefan Dincescu, poet de factură eseniană, cu lecturi şi din imagiştii mai noi: „Cine peţeşte bezna din mine?” („Villon”); „Decembrie îmi dă târcoale, / Vocea mi-e fragedă şi dreaptă, / Cu ouăle păunilor în poală / Prin parcuri veşnicia mă aşteaptă.” („Decembrie”) Nu toate metaforele sunt reuşite, unele sunt chiar uzate, convenţionale, dar acest necunoscut poet are în confesiune un limbaj mai direct şi o imaginaţie mai puţin calculată, care place: „Parcă se deşiră gheme de greieri, / Parcă se mişcă în ziduri oase pe oase. / Noaptea şi-a pierdut condurii în sufletul meu, / Vidul scutură pe case poame zemoase. // Mistreţii cu ochii de ceară / Caută jir în ţipătul meu. / Femeia de-alături mărturiseşte c-aş fi / Strop de sânge din rană de zeu. // Cuvintele mi se fărâmiţează pe limbă. / Mi-e teamă în vis şi tare urât. / Mâna Menadei, / Nervoasă, mi se plimbă pe gât.” („Visul”)

EUGEN SIMION

„VIZIBIL ATRAS DE VILLON”[5]

 

            Curios personaj este eul liric al lui Ştefan Dincescu. Vizibil atras de Villon (ca şi de oricare alt «coţar» de geniu), el mimează – sau chiar posedă? – neastâmpărul, nonşalanţa şi patosul lipsei de prejudecăţi. Textele sale sunt foarte contradictorii: alături de kitsch-ul vulgar şi plin de el se află – citind în context – momente de o înspăimântătoare diafanitate, precum acesta: «Trăiam numai în zori. / Ciocârliile zburau în toate părţile. / Mi-era teamă să nu te spargi, / Să nu te împrăştii în flori.» În cazul lui Ştefan Dincescu personalitatea poate fi mai palpitantă decât poezia.

RADU COMĂNESCU

 

STAREA DE VEGHE[6]

 

În prima poezie („Ora”) din grupajul său („Străjer”) inclus în volumul colectiv de debut („Prier”) al Editurii Cartea Românească, pentru anul 1988, Ştefan Dincescu ne frapează cu o teribilă percepţie a timpului ca fiară hămesită („Oră cu dinţii de lup”), deschidere prin care discursul poetic glisează (previzibil, aş zice, mai degrabă firesc) spre imaginea unei victime (cea a poetului sau a omului în genere). (...) Conştient de propria vulnerabilitate, autorul, sub diverse influenţe livreşti (François Villon, Serghei Esenin, George Bacovia, teoriile moderne despre poezie), îşi confecţionează o mască-armură de trubadur damnat, care mestecă „Struguri de vid, măceşe de tăcere”, porneşte o morişcă a golului, convocând să oficieze diferite figuri mitologice (un zeu-şarpe, Uraeus, [...], „încarcă / lumea-n morişcă”). Menite să şocheze cititorul, unele imagini îţi lasă pregnant impresia provocată de stridenţe („Flogistică vulpe lingavă!”; „Vidul scutură pe case poame zemoase”). Mult mai adevărat este poetul când „Faţa îi arde / în lacrimă multă” sau când aspiră să fie floare cântătoare („Mă vreau ciocârlie / Cu bulbi şi petale”).

În această ipostază îl preferăm! Blocarea intenţionată a acestui flux poetic („Uşile toate / erau încuiate”) duce la reacţii nefireşti („pasărea mică” e alintată, nu molestată?, cu „piatră şi foc”) şi, în consecinţă, aceasta, în locul unor sunete celeste, scoate din plisc „sânge şi boală”. Bruscându-şi pornirile sentimentale, pentru a ne convinge că a rupt-o definitiv cu graţiosul, poetul proclamă: „Azi zboară deasupra turnului meu / Excitate păsări de pradă. / Şerpii cu ochii vopsiţi de întuneric / Au ieşit la paradă.” („Vântul ezita să te atingă”) Mai atragem atenţia asupra unui vers al său („Veghea, trufia şi chinul”) care, se pare, îl defineşte pe Ştefan Dincescu.

Sentimentalul (auto)bruscat de insurgentul villonesc, sfâşierea iscată de această dualitate, clarviziunea propriei precarităţi, veghea la îndoielile intelectualului sunt, la urma urmei, izvor de poezie.

Semnalând aceste lucruri, nu facem decât să precizăm un punct de vedere asupra unui poet interesant, care ne-a dat dovada talentului său şi a cărui ieşire în lume o considerăm de bun augur. 

IOAN ENEA MOLDOVAN

 

„ÎI CONVINE VERSUL SCURT”[7]

                                                                         

            Temperament aprins, Ştefan Dincescu practică o poezie a urbanului, căreia îi convine versul scurt, deşi acesta creează impresia de joc, de improvizaţie. Tensiunea lirică detectabilă este aceea a unei nelinişti balcanice, insuficientă pentru a o impune.

ALEXANDRU ŢONE

 

„UN «VOYOU» ŞMECHER (...), DÂND CU TIFLA”[8]

 

            Convingător doar pe spaţii reduse este Ştefan Dincescu, un ludic spontan şi credul. Dicţia este lejeră, ritmată vioi şi intrând natural în orice convenţie prozodică i se năzare. Găsim şi aici o poză, de „voyou” şmecher şi foarte disponibil, cu apucături boeme, dând cu tifla şi iubind viaţa à la belle étoile. Maeştrii săi declaraţi sunt, de altfel, Villon şi Esenin.

 

 

„POET CARE VINE DIN ESENIN”[9]

 

Ştefan Dincescu, „Străjer”: poet care vine din Esenin, dar care a acumulat, prin cultură, limbajele moderne ale secolului nostru – stil direct, de o frumuseţe apreciabilă, impregnat şi de cuceririle poeziei populare.

Interesantă e preluarea unor ritmuri din Bolintineanu care-l apropie de generaţia ’80 – „Villon” este o mărturisire de credinţă şi o recunoaştere a unei anumite familii de spirite, poeţii damnaţi – versul scurt, penetrant, vertical – e interesant că în unele poeme de structură aproape clasică, poetul rămâne imprevizibil, ceea ce face lectura vie – bun în invocaţii („Clopot”) – „Omul negru” e o excelentă demonstraţie a posibilităţilor sale de evoluţie, cu ecouri din „Corabia beată” a lui Rimbaud – scriind în mai multe registre stilistice: „Abia îndrăzneam / Să-ţi apuc / Degetul de la o mână. / Deodată umbra mi s-a năruit în fântână” („Deodată”).

GHEORGHE IORGA

 

BUN VENIT, ŞTEFAN DINCESCU![10]

 

Celor ce, în aceste vremuri, le mai arde, totuşi, de poezie, le recomandăm volumul recent apărut al lui Ştefan Dincescu, intitulat Turnir cu Demostene (Eminescu, 1991). Nu neapărat fiindcă autorul ar fi băcăuan, ci fiindcă este, în primul rând, un poet veritabil, robust, stăpân pe mijloacele sale şi care îşi face intrarea propriu-zisă în literatură după o aşteptare de 14 ani, cum singur mărturiseşte într-una din poezii. Ştefan Dincescu, „domn peste anonimat”, cum se defineşte, a reuşit să ne convingă de paleta largă a mijloacelor sale de expresie şi de resursele bogate ale talentului său, care în vremuri mai calme, ar fi atras de îndată atenţia cititorilor. „Las posterităţii mormane de versuri elogiate / de mâţa mea, Zubaida” – afirmă el spre finalul cărţii, cu amară ironie. Să sperăm că le vor citi şi elogia, pe măsura valorii lor incontestabile, şi criticii literari.

PETRU CIMPOEŞU

 

„DAR ŞI COMENTATOR ICONOCLAST

AL REALITĂŢII IMEDIATE”[11]

 

Iubitor al metaforei – pe care o scenarizează în maniera şaptezeciştilor – dar şi comentator iconoclast al realităţii imediate – în stilul direct al generaţiei pierdute, cu adaos de colocvialitate în felul optzeciştilor, Ştefan Dincescu se arată a fi un poet interesant tocmai prin abilitatea contopirii celor două direcţii într-o dicţiune personală.

Iată, de pildă, această panoramă de toamnă şi de iarnă în dozaj fin de metaforism şi de percepţie directă: „Ai iubit, ai visat. / Ai jurat cu vorbe, cu sânge şi foc. / Zorii s-au spart. Septembrie te-a concediat. / Sufletul s-a făcut ghemotoc. // Decembrie, urs năzuros, / îţi soarbe agheasma din blid. / Singurătatea te închide / cu şanţuri şi zid. // Creşte ianuarie. Viscolul taie / jurământul curat, mâna ce scrie. / Steaua sucombă. Sângele tremură / pe-a nopţilor tapiserie.” („Ai iubit, ai visat”)

Şi încă un exemplu, de data asta de asimilare a bacovianismului târziu şi a nevrozei grupului Tonegaru–Dumitrescu–Caraion: „Maică Marie, veacul m-a izbit! / Aprinde focul în sobă. / Mi-e frig. / Am să fumez. Am să cânt. / Mi-e frig. / Vai, clovnul mi se zgâieşte în suflet! / Mi-e frig. / Focul duduie în sobă, / eu îngăim cântec de leagăn, blestemat de stăpâni. / Cine  spală veacul în beznă? / Mi-e frig. / Focul răpăie în sobă. / Ochii mi s-au sleit în orbite, / gura bălmăjeşte prohodul. / Vai, lupul mi se zgâieşte în suflet!” („Turnul cel mai strâmt”, 13)

Fără îndoială, Turnir cu Demostene este cartea unui poet adevărat a cărui evoluţie o vom urmări cu interes.

LAURENŢIU ULICI

(MIRCEA MOGA)

 

 

 

TURNIR CU DAIMONUL POEZIEI[12]

 

Iată ce scriam, telegrafic aproape, în Ateneu, nr. 5, din 1989, despre poetul Ştefan Dincescu, cu prilejul cronicii literare la volumul colectiv de debut Prier, apărut la Ed. Cartea Românească (1988): „Poet care vine din Esenin, dar care a acumulat, prin cultură, limbajele moderne ale secolului nostru; stil direct, de o frumuseţe apreciabilă, impregnat şi de cuceririle poeziei moderne; interesantă este preluarea unor ritmuri din Bolintineanu care-l apropie de generaţia ’80 – «Villon» este o mărturisire de credinţă şi o recunoaştere a unei anumite familii de spirite, poeţii damnaţi; versul – scurt, penetrant, vertical; este interesant, de asemenea, că, în unele poeme de structură aproape clasică, poetul rămâne imprevizibil, ceea ce face lectura vie; bun în invocaţii (vezi «Clopot»); «Omul negru» este o excelentă demonstraţie a posibilităţilor sale de evoluţie, cu ecouri din «Corabia beată» a lui Rimbaud; scriind în mai multe registre stilistice: «Abia îndrăzneam / Să-ţi apuc / Degetul de la o mână. / Deodată umbra mi s-a năruit în fântână.»” Asumându-ne, atunci, unele riscuri de simptomatologie literară, determinate, firesc şi obiectiv, de un debut fără identitate estetico-imagistică (nu puteam să cred, desigur, că poeţii Prier-ului constituie o nouă generaţie, „amestecul” de voci lirice fiind doar rezultatul crizei de hârtie, care a „îngrămădit” de-a lungul timpului, în mod stupid şi arbitrar, debutanţii de o incompatibilitate retorică evidentă!), ne putem întreba astăzi, pe bună dreptate, dacă identitatea semnelor poetice descoperite cu un an şi ceva în urmă se regăseşte tipologic în volumul Turnir cu Demostene (Editura Eminescu, 1991).

Fără să încercăm să ne sustragem unei opţiuni clare, răspunsul nu poate fi decât ambiguu, pentru că ambiguă este, în primul rând, conjunctura exterior-literară a lui Ştefan Dincescu. Din motive obiective, sugerate mai înainte, la care se pot adăuga şi cele care ţin de capriciile subiectivităţii poetului, poezia actuală e fragmentată de ruperea echilibrului dintre poetică şi poietică, dintre imaginar şi mijloace (un poet intră într-o anume serie istorică nu când scrie, ci după ce primeşte girul tiparului.) Tocmai acest fragmentarism dezinvolt şi ostentativ ar putea fi benefic în evoluţia poetică a lui Ştefan Dincescu şi în confruntarea cu valorile lirice actuale.

Iată de ce, considerând că volumul Turnir cu Demostene    e adevăratul debut al poetului băcăuan, putem afirma fără nicio reţinere că, paradoxal, e un debut al recuperărilor în timp, de fapt, o antologie poetică ilustrând o evoluţie în timp, un palimpsest în  mişcare. Acest sincretism al imagisticii, dublat de unul al retoricii fulgurante – niciodată egală cu ea însăşi, mereu abandonată şi mereu curtată – vine dintr-o estetică ireductibilă la un numen poetic, la un arhetip de creaţie recognoscibil; Ştefan Dincescu nu are răbdarea lirică să întârzie într-un singur registru stilistic; şansa lui constă în fragmentarismul identităţii poetice, în încercarea inedită de a fi simultan în mai multe registre sufleteşti. El scrie făcând abstracţie de cuceririle poeziei mai noi (generaţia ’80 şi generaţia ’90, conform vârstei biologice a poetului) şi nu se lasă tentat total de dominantele stilistice ale contemporaneităţii.

E o revoltă pe care o trăieşte la nivel lingvistic, perpetuă tautologie a semnelor poetice, acaparatoare, ostentativă, profundă, marcând, de fapt, o criză semiotică a expresiei. Unele versuri tind nostalgic spre grupajul Străjer, cu tot fragmentarismul lor funciar, volumul fiind spart în mai multe cristale, fiecare purtând în el celulele unei estetici diferite, dar latente, originale şi recuperatoare; există, totuşi, încă de pe acum o tendinţă a stabilizărilor şi invariantelor stilistice, care ţine de o anume ironie şi de un anume cinism, dimensiuni ale poetului care este convins că poezia sa n-a inventat încă un receptor şi de aceea este propriul receptor.

Titlul volumului, raportat la universul poetic, e simptomatic; poetul instaurează o nouă ordine, sincretică şi recuperatoare, un hybris poetic creator. Poemele din primul ciclu constituie o serie a damnării, a credinţei, dar şi a revoltei, că ce s-a trăit se mută în nume. Această percepţie semiotică a lumii se face în regim cultural-istoric, mitologic, toate numele fiind semne ale unei serioase tentaţii filologice: Montezuma, Fidias, Raskolnikov, Aleona Ivanovna, Isus, Esop, Mecena, Kheops, Nabucodonosor, Lancrăm, Seneca, Diogene, Cicero, Demostene, Gioconda, Attila, Hamlet, Mengele, Iuda, Loreley, Anadyomene, Enkidu, Elseneur, Ofelia, Iov, Pilat din Pont, Jeanne Duval, Annabel Lee, Laura, Diotima, Eva, Orfeu, Ulise, Clitemnestra, Agamemnon. Ele au valoare de descoperire, dar şi de acoperire.

Referentul cultural este mereu prezent în poezia lui Ştefan Dincescu. El ţine locul metafizicii, pentru că, altfel, ea ar fi izgonită, aşa cum se întâmplă în poezia generaţiei ’80. Poet tulburător în multe privinţe, memorabil mai ales în versurile de scurtă respiraţie, Ştefan Dincescu este o expresie autentică a crizei de limbaj pe care o traversează lumea literară postmodernă.

GHEORGHE IORGA

 

POEZIE ŞI POLITICĂ[13]

           

            Ţin minte exclamaţia de uimire de acum câţiva ani buni a lui Sergiu Adam, pe atunci, resposabilul cu starea poeziei la revista Ateneu: „Bătrâne, este formidabil, un poet din Bacău, de care nu am cunoştinţă, câştigă un concurs de debut la Cartea Românească! Formidabil!” Era vorba despre Ştefan Dincescu (pseudonim pentru Ştefan Dincă), adoptat de urbea noastră ca profesor de limba şi literatura română la Şcoala Nr. 1.

            Născut în 1954 (în localitatea Carpen, judeţul Dolj), Ştefan Dincescu avea să debuteze editorial (după ce publicase în revista Ramuri), în vol. colectiv Prier (Cartea Românească, 1988) cu o selecţie de douăzeci de texte reunite sub genericul „Străjer”, înlocuind „Paznic de far”, titlu propus de autor.

            În postfaţa volumului, Mircea Ciobanu, naşul literar al multor scriitori, l-a individualizat prin câteva întrebări: „Ştefan Dincescu va continua să se lase prins în arta lui poetică, dispreţuitoare de şlefuiri minu­ţioase? Nu-şi va înăbuşi cumva stridenţele de azi între silabe bine şi cu zgârcenie numărate?” (Prier)

            Iată că volumul semnat integral de poet, intitulat Turnir cu Demostene (Editura Eminescu, 1991), marchează aceleaşi reticenţe în realizarea laturii formale a poeziei sale, în beneficiul, însă, al fondului de o gravitate excepţională, explorat până la nuanţe de o conştiinţă contorsionată şi interogativă. Ceea ce părea o „stridenţă”... etică la 1988 („Pământule negru, greu şi murdar, / Pământ blajin, pământule drag, / Hulita mea jale umflată de vânt / N-are meleag.” – „Clopot”) se va transforma, în cartea de poezie pe care o semnalăm, Turnir cu Demostene, într-un vast câmp de luptă dominat de întrebări dintre cele mai sfâşietoare. Cităm la întâmplare: „Păi să rezişti, deznădejdea mea, / să rezişti / în caruselul unei provincii cu epoleţi / stropiţi cu ageasmă. / Până când, neputinţa mea? / Tăcerea mea, până când?” („Hei, până când?”)

            Primul ciclu de poezii, intitulat sugestiv, Într-un balamuc din Canaan, constituie o radiografie lirică a eului confruntat, într-o agora proprie, cu mizeria materială şi morală a unui timp şi a unei realităţi pe care o bănuim, o întrecere de idei, din veacul nostru, poate mai distorsionat moral, cu Demostene.

Poezia lui Ştefan Dincescu este, prin excelenţă, politică. Texte lirice la rând stau mărturie:  „Hei, până când?”, „De ce taci? De ce tremuri?”, „Zidul” („Scriu cu urechea lipită de zid, / zidul ăsta / pe care, vai, nu pot să-l străpung, / să-l dărâm, / zidul ăsta / care îmi urăşte viaţa, ecoul, / zidul atroce, zidul vorace, / zidul geamăn cu bezna, foamea şi frigul!”), „Spânzurătoare cu ştreangul de aur” („Te culci înjurând, te scoli blestemând. / Mare greşeală, fiule, / mare păcat! / Vara este civotul cu fel de fel de minuni / împăiate de regizori / nebuni. / Te culci tremurând, te scoli îngheţând. / Mare greşeală, părăginitule, / mare păcat! / Toamna este spânzurătoare cu ştreangul de aur / în care faraonii joacă rustemul / când îi vizitează / blestemul.”), „Colocviu”, „Laocoon”. Alteori apelează la parabola acuzatoare în esenţă: „Spectacol” (o interesantă înfruntare între Nero – simbolul dictatorului şi Dumnezeu, intermediari fiind „îngerii” cântători „pe toate vocile”, poetul modificând în chip original semantica religioasă), „Raskolnikov” (text pregnant ironic), „Canaan”. Peste tot, credo-ul social şi estetic al poetului este afirmat persuasiv: „N-am să capitulez vreodată, / n-am să trăiesc nicicând / cu limba retezată.”; „Aici sunt eu, / poet blestemat / să trăiesc, să vorbesc pe şoptite.” „Turnul cel mai strâmt” (al doilea ciclu din Turnir cu Demostene) demonstrează, în mod surprinzător, o mistică a poeticului, prin invocarea repetată a Maicii Maria. Şi aici, sub imperiul rugii, poetul deţine forţa nonconformistă tipic baudelairiană.

Poezia lui Ştefan Dincescu pare o răzvrătire continuă ce-l apropie, din acest punct de vedere, de verbul arghezian. Tributară unui suflet răscolit, poezia sa, în această fază, nu este una pentru spirite comode. Câmpiile Elisee sunt încă departe, mai ales că are sub tipar un nou volum care se va numi, probabil, Lancea lui Ahile. 

EUGEN BUDĂU

 

TURNIR CU DEMOSTENE[14]

 

Una dintre semnificaţiile turnirului relevă, indiscutabil, un paradox: luptătorii participă la un „joc” pus la cale de ei înşişi sau de către o instanţă organizatoare, deci contribuie la realizarea unui spectacol cu fast, spre bucuria asistenţei, dar ale cărui urmări pot fi chiar tragice pentru combatanţi, primejdiile luptei, multiple.

Candidatul la glorie riscă să-şi piardă identitatea, să fie anulat ca individ, să rămână un anonim şi, astfel, jocul (competiţia), din această perspectivă, devine o absurditate, e drept, frumoasă, dar o absurditate. Miza luptătorului în această întrecere grea, deşi, în fond, un spectacol, este, după caz, onoarea, cauza dragostei, bogăţia (materială ori ideală), gloria. Se pare că în cazul cărţii Turnir cu Demostene (volum de versuri apărut la Editura Eminescu, 1991) poetul Ştefan Dincescu nu are de ales decât confruntarea pe cont propriu: cu toată deznădejdea, cu toată încrederea şi încrâncenarea, eterna luptă cu cuvântul trebuie să aibă loc. Poetul e pregătit: „Păi să rezişti, deznădejdea mea, / să rezişti în caruselul unei provincii cu epoleţi / stropiţi cu agheasmă. / Până când, neputinţa mea? / Tăcerea mea, până când?” („Hei, până când?”)

Că străvechile mituri, sursele geografice şi culturale sunt adesea o materie înşelătoare, poetul o ştie prea bine. Şi el se preface a fi vesel, deşi e disperat şi deznădăjduit tocmai când sorţii de izbândă dau semne că se ivesc. Poetul nu pare dispus să se lase prins în mrejele unei asimilări superficiale a izvoarelor culturale de pe alte meleaguri. Dimpotrivă, le face să coexiste cu cele mai obişnuite obiecte ale geografiei autohtone, semn că acestea pot dobândi, la rândul lor, actul de identitate al unei autentice mitologii. Ba chiar se răzvrăteşte împotriva locurilor comune care au constituit ţinte divinatorii: „Lara s-a scrântit, / onorată instanţă! / Cum să te mai înţelegi cu ea? / Se strâmbă, ne scuipă, / îşi agaţă furoul / de nasul zeilor.” („Zidul”) Şi însuşi poetul se autodefineşte ca ostracizat şi fiinţă incomodă: „Aici, fiule, sunt eu, / poet desculţ şi flămând, / poet cu sănătatea legată cu sfoară. / Aici, fiule, sunt eu, / poet scriind poemele ostracizării / în poala cămăşii zdrenţuite.” („Să trăiesc, să vorbesc pe şoptite”)

Cartea de poezii a lui Ştefan Dincescu perindă mai multe grupaje tematice incluse în două secţiuni: prima fiind o aglomerare aluvionară de motive şi stări, de sugestii şi trimiteri culturale care alimentează stările de veghe. A doua („Turnul cel mai strâmt”) este un fel de dezlegare a încleştării, când, de pe o anume culme, poetul cercetează, contemplă locurile şi propriul sine.

Recunoscător purificării, învingător şi învins, nesigur totuşi pe sorţii izbânzii, nu pare satisfăcut: „Sub veghea ta / s-au înălţat imperii, / sub veghea ta / s-au prăbuşit imperii, / ah, poezie, vorbărie goală!” („Sub veghea ta”) Am spus nu pare, pentru că turnirul acesta se ghiceşte a fi doar o etapă, reduta cuvântului aşteptându-şi în continuare asediatorul.

VICTOR MITOCARU

 

PREFAŢĂ [15]

 

Poetul Ştefan Dincescu (pseudonim pentru Ştefan Dincă, născut în 1954 în localitatea Carpen, judeţul Dolj) îşi vede astfel publicată, la o editură aflată şi ea în plină afirmare, de data aceasta, a doua carte de versuri, după Turnir cu Demostene (Ed. Eminescu, 1991), deşi debutase editorial în volumul colectiv Prier (Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1988).

Viaţă în pielea goală este o carte de poezie scoasă sub semnul urgenţei. Nu include literatură de sertar şi nici nu se adresează, prin toate fibrele ei, viitorului. Ştefan Dincescu a scris-o pentru timpul în care trăieşte. Poezia sa este o combustie continuă, contrapunctată de impulsurile unui limbaj în esenţă arghezian.

 Poetul nu se confesează liric, nu e tânguitor ori lăcrimos, chiar şi-atunci când pare că-şi deplânge „deznădejdea bălaie”, ci, dimpotrivă, se socoate „neştiută metaforă / tăiată la gât!” Atitudinea lui fundamentală este, deci, una de reacţie violentă la tot ce i se pare amoral într-un veac redus la propriul său segment existenţial.

Dilatarea conştientă a timpului îi conferă şansa lirică de a se confrunta cu acesta fără a se simţi deloc complexat ori strivit de greutatea sa incomensurabilă. Numai aşa îl poate considera drept „veac idiot”, „găgăuţ”, „jumătate porc, jumătate câine”. „Veacul rău s-a bobotit, / trosneşte. / Saliva beznelor ne dogoreşte”, scrie cu disperare într-un loc, în altul declamând intempestiv: „Păpa-ţi-aş, Veacule, şoricul!” De aceea multe din textele sale sunt interogaţii, revolte şi blesteme, provenind dintr-o acţiune lucidă şi persuasivă care exclude misterul, de pildă.

„Veacul” lui Ştefan Dincescu este plasat, geografic, într-un spaţiu extrem de concret: Valahia, „grea ţară hilară”. Nici urmă de „taină” prin acest loc, dimpotrivă! Iese în evidenţă aptitudinea de pamfletar a poetului, deloc comod prin inserţiile în socialul imediat şi radiografiind deşeurile unei morale care şi-a pierdut din substanţa sa funciară. Versul său denunţă cu sarcasm, dar şi cu înfrigurare (răul ar putea continua, nu?) rutina spiritului amorţit, mentalităţi conservatoare, „limbricii epocii căţele”, „prostia”, „foamea”, „rumena sărăcie”. Îşi revendică receptivitatea poetică imagini de o frumuseţe stranie care vizează macabrul şi coşmarescul, producând ceea ce Charles Baudelaire numea, acum mai bine de un veac, „plăcerea aristocratică de a displăcea”. Exemple: „Linge-ţi, haită, bubele şi botul!”, „Se plimbă râmele pe os”, „Balele haitei ard în pădure”, „Frânghia spânzuratului ne râgâie-n casă”, „Privighetorile s-au încleiat / în bezna cu duhori de curviştină”, „Cu taraf de vampe în perdaf / porcul merge-n lectică la fotograf”, „Augurii, guşaţii, vomează cenuşă”. Un fapt e sigur: poezia lui Dincescu este, şi prin acest volum, politică prin excelenţă. Mai exact, exprimă o vizibilă atitudine politică. Neechivocă, fără reticenţe, fără compromisuri, aşa cum mărturiseşte, răzvrătit, în dinamitarda „Ai să mori, fărădecapule, ai să plesneşti!” („Niciodată nu voi ajunge, niciodată, / plapumă pentru fanarioţii / stăpâni!”) sau în Lancea lui Ahile (titlul iniţial al prezentului volum, Viaţă în pielea goală, şi poezie pe de-a-ntregul citabilă). Sesizăm însă cea de-a doua atitudine fundamentală a poetului, una de interiorizare care camuflează (cât se poate) pornirea vindicativă. Numeroase texte reclamă relaţia indicibilă cu liricul, înţeleasă ca stare existenţială.

Poetul e cuprins de „boala” poeziei („Mă ştiu bolnav / de când eram solomonar / şi osândeam limbajul să clocească / boboci de pasăre măiastră”), poezie care i-a fost, în vremuri  incerte, „plapumă îndesată cu mărgăritare”. Intensitatea lirică creşte în texte supuse impreciziei poetice, ca în bijuteria cu accente autobiografice intitulată „Carpen” sau într-o „Invocaţie” ce poate sugera tăgada mistică.

Aici Ştefan Dincescu apare ca un neliniştit în ordinea filosofică a lucrurilor, un meditativ pentru care oglinzi mai puţin clare ale evenimentelor devin, paradoxal, excitant dinamic. Imagini ce par disonante (virulente, pe de o parte, şi calme – în aparenţă – pe de alta), urmare a efectului gnoseologic („efect de cunoaştere specifică a realului”, după Philippe Sollers), nu devalorizează lumea reală, cu tot „borşul” ei (termen preferat ce revine ostentativ prin derivare lexicală), ci îi anticipează valorile.

Universul liric al cărţii este mult mai complex: transparenţe balcanice, demitizări („îngerii” îşi pierd, într-un loc, semnificaţia creştină, nu mai sunt purtători de lumină şi har: „Sărăcia mi-a ros ficaţii, fraţii m-au scuipat, / Îngerii Domnului m-au tras pe sfoară.”), infuzii cu panteism, viziuni (uneori) terifiante, dar mai ales aluzii degajate de mituri şi simboluri dintre cele mai diverse (un dialog despre Valahia se poartă tocmai cu Diogene): „Balele Sodomei în Cristos s-au scurs”; „Caligula, rujatul pe rât, / mă strânge de gât”, apoi Cain, Mefisto, Moise, Ulise, Solomon ş.a., dar şi „privighetoarea”, „doctorul Mengele” ori teritorii biblice, metaforizate.

Viaţă în pielea goală – poezie politică, poezie dură. Ton direct, în principal, polemic, antiidilic. Poetul – un vorbitor care se revoltă, avertizează, blestemă, dar în care durerea nu se tânguie, ci devine suport pentru mântuire („Pâinea unge-mi-se numai cu suplicii”, „coacă-se Golgota mea”). Şi totuşi, orgoliul poetului, într-un credo (aproape labişian) gravat pe o „Efigie”: „Toate sunt eu: / firimitură latină / cântând bătăios!” în coabitare cu un scepticism molipsitor (cine a spus că „poezia e o artă profund sceptică?”): „În Valahia zeii se nasc / şi mor / pe întuneric.” („Valahia”, II) Ştefan Dincescu este un poet autentic, profund şi original, iar poezia lui stă, cum am mai spus, sub semnul urgenţei.

EUGEN BUDĂU

 

VIAŢĂ ÎN PIELEA GOALĂ[16]

 

            La numai a doua carte de versuri (după „Turnir cu Demostene”, 1991), Ştefan Dincescu se anunţă ca un poet original, în trecere grăbită spre Marea Poezie. „Viaţă în pielea goală” – o cadenţată rostogolire sonoră şi imagistică, comunică neaderenţa poetului la aspiraţiile unui timp potrivnic, semnalând acel „mal du siècle”. Într-un veac când „idiot” („Veac idiot”), când „găgăuţ” („Cântec”) sau „jumătate porc, jumătate câine” („Testament”), poetul trăieşte  o dramă existenţială („... Caligula, rujatul pe rât, / mă strânge de gât” – „Caligula”), bântuit de nelinişti: „Fecioară Sfântă, ce să fac?” („Invocaţie”). Relele veacului, cu infernala răsturnare a valorilor  („Paragina deschide trapele, învârteşte arcanul, / sacagiii amanetează Iordanul /.../ Joacă pariciziii din buric, / paraplegii flambează viitorul calic...” – „Păpa-ţi-aş, veacule, şoricul!”), se abat şi asupra Valahiei („În Valahia, cu malaria, sifilisul, scabia / norocul  îşi umflă corabia...” – „Valahia”, II), căci aici „... zeii se nasc / şi mor / pe întuneric.”  Se înţelege că – într-o astfel de lume – poetul nu poate fi nici „privighetoare”, nici „soare pârguind copacul”, ci doar „neştiută metaforă tăiată la gât”.

            Retragerea în poezie – un liman al inepuizabilelor resurse, îi va asigura poetului liniştea şi fericirea necesară („... să nu uitaţi niciodată / că-ntr-o Valahie dată pe răzătoare / poezia mi-a fost / plapumă îndesată cu mărgăritare!” –„Testament”)

            În ciuda unui limbaj care aparent şochează, imprecativ şi grav, pe alocuri uşor insolent, versurile nu au puterea oarbă a adâncurilor răscolite, trădând o parte nevăzută a eului. Tenta persiflatoare din finalul unor poezii, îmbrăcate într-o expresie verbală adecvată, diluează duritatea socialului, chiar atunci când investigarea capătă profunzime. Nici prezenţa simbolurilor din religia creştină (Golgota, Sodoma, Gomora, Caiafa, Abel) nu tulbură liniştea cititorului, acesta apreciind atât calofilia, cât şi comperajul.

IOAN VICOLEANU

 

VIAŢĂ ÎN PIELEA GOALĂ[17]

 

Dacă, în urmă cu doi ani, poetul băcăuan Ştefan Dincescu ne avertiza că e sătul de mizeria lumii – în primul lui volum Turnir cu Demostene (spun „primul volum” şi nu „debut”, deoarece autorul semnase deja în volumul colectiv Prier – Editura Cartea Românească, 1988) – iată-l că revine cu o nouă carte (Viaţă în pielea goală, Editura Plumb, Bacău, 1993) în care revolta se transformă într-o explozie de imprecaţii. Coleric, verbul lui Ştefan Dincescu nu îşi propune să construiască. În urma lui ar vrea să pârjolească tot ce nu merită a fi metaforă. Într-un moment în care nu mai credeam că poezia socială şi politică poate să renască, Viaţă în pielea goală se dovedeşte a fi o lovitură ucigătoare împotriva laşităţii, iresponsabilităţii, minciunii atotstăpânitoare.

Atitudinea poetului coagulează frământările cotidiene ale celor din jur. Este un mod conştient să îşi asume suferinţa lumii, miza poetică fiind absolută. „Veacul mi-a permis să fiu doar atât: / neştiută metaforă / tăiată la gât!” – mărturiseşte autorul din versurile ce deschid acest volum. Adeptul unui limbaj nemenajant pentru cititor („În oraşul tâmp ai să găseşti / doar prezervative chinezeşti.”), Ştefan Dincescu întoarce întreaga mizerie a Veacului (ţel şi victimă a poeziei lui) şi o împroaşcă asupra presupuşilor vinovaţi („În Valahia profeţilor năclăiţi / de-atâta înjurătură / mitropolitul scuipă / cerşetorii în gură.”; „În Valahia torţionarilor ajunşi editori / poezia se tipăreşte în ediţii broşate / pe uşile closetelor privatizate.” – „Valahia”, II), de aceea: „Se frige foamea în tigăi, / se vând şomerii la cântar. / Agăţi, Vai Doamne, zurgălăi / duhorilor de mămular!” Poetul, martor şi prizonier al acestei realităţi, refuză compromisul: „Linge-ţi, haită, bubele şi botul, / strânge-ţi pielea de sub roţi, / muşcă-ţi mâna care dădu votul / bravilor fanarioţi!”, pentru că: „În Valahia zeii se nasc / şi mor / pe întuneric.” („Valahia”, II)

Exasperat de acest timp fără perspectivă („Înnebunesc sperând azururi / într-un cerdac de Orient. / Buboiul spaimei ţiuie în sânge. / Mă linge inorogul violent.” – „Cerdac de  Orient”), poetul se întoarce cu faţa către un Dumnezeu păgân, umanizat şi trădat („Profeţii îneacă-n borhotul Sodomei / un ciot de Cristos.”), pentru a-i fi martor la decăderea cotidiană. Şi, împreună cu Divinitatea, în finalul primei părţi a vol. Viaţă în pielea goală, Ştefan Dincescu ne osândeşte să nu uităm: „că-ntr-un veac jumătate porc, jumătate câine / am scris, gemând, cu inima înnodată / pe-o fărâmă de pâine!” („Testament”)

Dacă n-ar locui la Bacău şi dacă n-ar fi de-abia la al doilea volum, Ştefan Dincescu ar produce mare agitaţie în librării. Versurile lui, la fel de „supărate” ca ale lui Mircea Dinescu – de exemplu – şi continuu în explozie, despoaie viciile unei realităţi bine cunoscute de către cititor. Ele pot fi supapă pentru tensiunile acumulate cotidian, tratament spiritual ambulatoriu pentru un Veac în care: „Moartea filmează / Gólgotă goală. / Porcul dresează / zeii la şcoală.” („Lupul”) Cartea Viaţă în pielea goală este o dură şi incitantă experienţă atât pentru autor, cât şi pentru cititor.

ŞTEFAN RADU

 

METAFORĂ TĂIATĂ LA GÂT[18]

 

            Cum uşor se poate deduce din titlu (Viaţă în pielea goală), a doua culegere de versuri a lui Ştefan Dincescu, apărută la doi ani după prima (Turnir cu Demostene, 1991) şi la cinci după debutul colectiv (Prier, 1988), propune o poezie dură. Mult mai dură decât a lui Haşdeu, care şi-o caracteriza pe a lui: „O poezie neagră, o poezie dură, / O poezie de granit, / Mişcată de teroare şi palpitând de ură, / Ca vocea răguşită pe patul de tortură, / Când o silabă spune un chin nemărginit.” („Viersul”) Violenţa limbajului întrece, în acest volum, pe alocuri, versiunea celor mai eruptive expresii din stihurile cu tăiş pamfletar ale unui Cotruş, unui Crevedia, unui George Gregorian. Poetul nu-şi cântăreşte cuvintele, nu-şi supune discursul exigenţelor vreunui stil, îşi ia materia verbală vitriolantă de oriunde se nimereşte, fără a ocoli măcar zonele trivialităţii. Veacul pe care îl traversăm e un „veac idiot”, un veac invadat de „limbricii epocii căţele”. Vorbitorul i se adresează ţigăneşte: „Păpa-ţi-aş, veacule, şoricul!”.

            Dumnezeu este o „boaită”, un „boşorog”, un afacerist care „exportă făţiş / chiar şi piele de îngeri / pentru bocancii braconierilor.” („Decesul megafonului”, 9) În măsura în care strigătul de revoltă se articulează practic, în volum apare un lirism al exasperării, un lirism al cărui instrument de comunicare este sarcasmul. Poetul ia totul în derâdere, cu o ironie crudă, dizolvă totul în vitriolurile unei impietăţi sacrilege. Totul îi apare mutilat şi maculat, începând cu sine însuşi: „neştiută metaforă / tăiată la gât”, „heruvim descreierat”.

            De aici şi lexicul „neigienic”, frecvenţa unor termeni ca „maţe”, „bale”, „a borî”, „a borşi”, „borţos”. De aici reprezentările permanent repugnante, groteşti, demitizante, desacralizante: „Fuge pe stradă, năroadă, / gloria cu marmeladă în coadă”, „Abel, nimfomanul, / vinde-n iarmaroace Biblia, Coranul”, „Sodoma îşi scoate maţele, puii / prin botul hidos al statuii”, „Moartea înhamă renii la sanie, / zi şi noapte securiştii ne borăsc în grijanie”.

            Fixat în secolul nostru: „într-un veac jumătate porc, jumătate câine”, cortegiul erorilor atât de inclement denunţat e, totodată, localizat cu precizie: aici, la noi, în „Valahia”. Aici, unde „şomerii scarpină scroafa milionarilor”, unde „Porcul dresează / zeii la şcoală”, unde „Cu taraf de vampe în perdaf, / porcul merge-n lectică la fotograf”, unde „Sărăcia freacă morile cu sacâz” şi „cucuveaua Apusului ni se găinăţează-n cimpoi”. Nu încape discuţie că revolta, dezgustul, indignarea pot genera poezie. Juvenal afirma chiar că „indignarea face versul”. Ea nu devine însă vers, şi cu atât mai puţin poezie, prin simplă expunere, prin erupţie necontrolată. E necesară aducerea la „disciplina lirei”, încătuşarea în stil. În Viaţă în pielea goală, ridicarea stărilor de conştiinţă la condiţia expresiei artistice se înfăptuieşte doar intermitent. Pentru ca materia primă poetizabilă să-şi livreze poezia pe care o conţine, lepădând zgurile, sunt necesare, evident, cerneri nemiloase, eliminări, filtrări, decantări.

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

 

VIAŢĂ ÎN PIELEA GOALĂ[19]

 

Cea de-a treia apariţie editorială a lui Ştefan Dincescu, poet băcăuan născut în Oltenia, este Viaţă în pielea goală (Editura Plumb, Bacău, 1993). Mai înainte se consacrase unor titluri, să le zicem, războinice – Străjer (grupaj în Prier, volum colectiv de debut la Editura Cartea Românească, 1988) şi Turnir cu Demostene (Editura Eminescu, 1991). Faptul ne duce cu gândul la un spirit belicos – chiar dacă duelul cu Demostene se desfăşoară la nivelul logosului – care, după numai doi ani, iată, abordează „viaţa în pielea goală”.

Să fi pierdut totul în luptele anterioare? Ori poetul s-a lăsat sedus de o viziune adamică şi-şi duce viaţa în imne înălţătoare? După ce parcurgem primele pagini din volum, ne convingem definitiv că nu e vorba nici de sărăcire în plan material, nici de o evoluţie spirituală care să-l fi dăruit necondiţionat divinităţii. Viaţă în pielea goală este, mai degrabă, o modalitate frustă, colţoasă, dură de abordare a realităţii, specifică scriitorilor din sud – Zaharia Stancu, Marin Preda, Marin Sorescu, Mircea Dinescu. Sinceritatea ca mod de a fi primeşte la Ştefan Dincescu o conotaţie specifică, aceea de a ataca viaţa fără ruşine, fără complexe, dar şi fără pavăză. Lipsa pudorii nu înseamnă numai un chip violent de a agresa exteriorul, ci şi receptarea fără apărare a agresiunii acestuia. Cât va fi încasat el de la lume, poetul arată mai puţin. Cât loveşte cu buzduganul poeziei (a se citi imprecaţia, blestemul, tirada pamfletară, versul rostit printre dinţi, ca o înjurătură) în pereţii surzi ai lumii, ai veacului, în ruinele moralei – acesta e lucrul esenţial. Pornind de la un model uşor detectabil („Moartea citeşte ziarul” a lui Mircea Dinescu), poetul băcăuan, precum un personaj din Moromeţii, îşi alege o manieră proprie de a-şi croi drumul prin lume, prin oraş, prin finalul acesta de secol. E un nemulţumit, un revoltat care nu neagă răul, nu-l dislocă pentru a-l fărâma.

Aflându-se într-un acut dezacord cu lumea, Ştefan Dincescu numeşte, fără ocolişuri, răul pentru ca el să se veştejească şi să se usuce: „Scriitorii îşi retează beregata, senatorii / fac pederastie, / şomerii scarpină scroafa milionarilor, / torţionarii frecţionează gâtul / profeţilor.”; „Linge-ţi, haită, bubele şi botul, / strânge-ţi pielea de sub roţi”. Această manieră de rostire a răului, a absurdului, a grotescului, a mizeriei politice şi morale capătă, în actualul volum (Viaţă în pielea goală), consistenţa unei matrice. Autodefinirea poetului drept „metaforă tăiată la gât” vrea să însemne că rostirea sa (locul de unde pornesc cuvintele fiind o rană deschisă) se face cu sânge în loc de vorbe. Privită prin această „deschidere”, poezia sa, numirea lucrurilor – şi am văzut că se concentrează asupra malversaţiunilor, asupra sodomiilor, înşelăciunilor, „florilor răului” – primeşte o mare doză de durere, se încarcă de forţa dominatoare a sincerităţii, conferind autenticitate versurilor. Agresivitatea realului, prinsă în cuvânt, se întoarce împotriva realităţii precum un descântec. În acest sens, violenţa rostirii, a limbajului, luarea în colţi a realităţii este asemănătoare cu aceea a lui Dinescu, a lui Arghezi, a personajelor moromeţiene, a unora soresciene din La lilieci. Prin poemele lui Ştefan Dincescu evoluează o lume nebună, dezaxată, bestială, dezarticulată, absurdă, căzută în prostie şi primitivism: „Doamne, ai plouat, ai semănat / 50 de boi la metru pătrat.” Următorul tablou este terifiant: „Stă în dreapta moartea, puşcăria-n stânga, / foamea clăbuceşte, mă astupă tânga. / Sângele scrâşneşte, sobolii asudă, / fraierii digeră sărăcie ludă. / Pâinea unge-mi-se numai cu suplicii, / au expus în piaţă piei de haruspicii. / Proştii fermentează. Boala scade preţul. / Din privighetoare şi-a gătit nutreţul / moartea, haimanaua! Abel, nimfomanul, / vinde-n iarmaroace Biblia, Coranul. / Soarele grimează ghearele de urs, / balele Sodomei în Cristos s-au scurs.” Dacă răzvrătirea, nevoia de a vindeca realul se concentrează ca o substanţă farmaceutică în rostire pamfletară (aceasta constituind maniera stilistică ce dă unitate cărţii), lirismul lui Ştefan Dincescu răzbate destul de rar la suprafaţă. Nu se poate ca sufletul unui poet să nu-şi caute şi sieşi alinare: „La schitul cerului plăpând / clanţă de aur, suflete, să-mi fii!” Dincolo de sentimentele strepezite, de lucrurile luate în răspăr, apar şi formulări admirabile, care îndurerează inima („În Valahia zeii se nasc / şi mor / pe întuneric.”; „Să nu uitaţi niciodată / că-ntr-o Valahie dată pe răzătoare / poezia mi-a fost / plapumă îndesată cu mărgăritare.”)

În actualul volum (Viaţă în pielea goală), Ştefan Dincescu preia motive, chiar poezii („Lupul”, „Pământ ghiorlan”, variantă la „Clopot”) din cărţile anterioare, dar părăseşte lirismul care se anunţa acolo şi accentuează copleşitor dimensiunea pamfletară a poeziei sale. Maniera aleasă, prin utilizarea cu obstinaţie, riscă să eşueze într-un ermetism al formelor. Este actuala carte a lui Ştefan Dincescu o treaptă în evoluţia acestui poet? Ea cristalizează o voce literară, dar în acelaşi timp repetă un experiment modernist.

IOAN ENEA MOLDOVAN

 

ŞTEFAN DINCESCU. TURNIR CU DEMOSTENE[20]

 

            Ştefan Dincescu, prin volumele Turnir cu Demostene (Ed. Eminescu, 1991) şi Viaţă în pielea goală (Ed. Plumb, 1993), ilustrează un gen original de satiră fără obiect precis, o poezie a revoltei împotriva totului. Caracterul accentuat ironic al versului său, precum şi absenţa acelei „lumi de vis” pe fundalul căreia lumea satirizată s-ar detaşa prin contrast violent, ca degradare cosmică, grotescă, sunt premisele care imprimă discursului o monotonie strivitoare; el înglobează un nesfârşit inventar al ororilor imaginare şi reale, într-un fluviu de imprecaţii, devenind o cronică scârbită a absurdităţii şi urâtului, peste care domnesc, zei tutelari, Nero şi Caligula: „Nero aplaudă, râgâie satisfăcut. // Acrit, Dumnezeu trage cortina. / Îngerii aşteaptă / să fie răsplătiţi / pe măsură. // Pe rând / împăratul îi ridică de urechi / şi-i scuipă în gură”, într-un veac în care poeţii sunt „păduchii zeiţei boeme şi agramate” (Cobaii racului).

            Întregul imaginar al urâtului, cum apare la Arghezi, de pildă, e conservat, dar impresia generală nu e aceea plastică, a tablourilor lui Delacroix, ci una mai degrabă înrudită cu universul delirant al lui Bosch sau Bruegel, cu o tentă dadaistă: „Mori strigându-i papei: / «Băiete, căcăreaza se roteşte, se roteşte!»” (Valea Sidim). Furia, nesăţioasă de cuvinte, căutând expresia cea mai şocant-grotescă cu putinţă – acesta e elementul care hrăneşte satira: „În Valahia torţionarilor ajunşi editori / poezia se tipăreşte în ediţii broşate / pe uşile closetelor privatizate” (Valahia, II), „Prin gaura cheii / poetul zăreşte / maţele zeilor” (Decesul megafonului, 2).

            Dacă în acest ultim volum furia pare să fi scăzut, să fi obosit, retezând prolixitatea textelor, diminuând retorismul şi repetiţiile cu aer vetust, în schimb violenţa şi concreteţea urâtului au pus stăpânire cu totul pe discurs, acum mai strâns, cu aspect de haihu uneori.

            Prea marea ostentaţie, stridenţele de limbaj fac mult rău acestei poezii care, esenţializându-se, ar putea deveni puternică, asemeni ironiei cinice a „câinelui celest”.

SEBASTIAN DRĂGULĂNESCU

 

„FÂNTÂNA CU CHIPURI”: ŞTEFAN DINCESCU[21]

 

Un spirit polemic, înzestrat cu talentul aristocratic de a cultiva estetica urâtului şi balcanismul, de a avea curajul să ne ofere o „metaforă tăiată la gât”, este profesorul Dincă Ştefan – cunoscut, ca poet, sub pseudonimul Ştefan Dincescu. Profesorul ştie că poezia este o materie celestă şi subtilă („materie imaterială” – după expresia lui I. Negoiţescu), îi ştie principiile, condiţiile, implicaţiile, îi ştie mai ales istoria şi pe cei care au înfăptuit-o, iar poetul ştie alchimia poeziei, adică formula magică de a recurge la vocabule şi sintagme capabile de a releva că lirismul din volumele Turnir cu Demostene şi Viaţă în pielea goală, fără a fi în sine dramatic, expune drama proprie unei existenţe poetice, a unei existenţe obligate să scrie „gemând, cu inima înnodată / pe-o fărâmă de pâine”.

Poezia lui Dincescu este prometeic grandilocventă, heliadescă, pândită de o ironie cerebrală deliberată, a profesorului, pornită dintr-un compensator complex de superioritate metafizică, a Poetului, dar ţinând de o logică terestră în care: „Paragina suflă în fluier, / spaima joacă lin, tânguios. / Profeţii îneacă-n borhotul Sodomei / un ciot de Cristos.” Atitudine de înţeles, să reţinem, la un autor departe de religii (în sens arghezian), dar aproape de mituri (în sens sorescian), pe cât de distanţat, pe atât de implicat de / în obiectul poetic, în care deznădejdea bacoviană se colorează provocator de glasul Blestemelor argheziene. Neînvins de profesor, poetul cântă una dintre cele mai frumoase boli istorice, melancolia lui Montezuma, regele aztecilor care a presimţit catastrofa, înainte de invazia spaniolilor lui Cortez. Ce oare presimte Ştefan Dincescu într-un „paradis potlogar” în care: „Pasărea Măiastră savurează cămaşă de Crist / şi-n Canaan sărăcia dizolvă ultimul om?”

PETRE ISACHI

 

„UN BULETIN DE IDENTITATE NUMIT POEZIE”[22]

 

            A cincea şedinţă a Cenaclului „Avangarda 21”, ce a avut loc vineri, 26 mai, în sala bibliotecii Casei de Cultură „Vasile Alecsandri”, va rămâne întipărită, cu siguranţă, pentru multă vreme în memoria participanţilor. Şi asta nu numai datorită extraordinarelor poeme ale lui Ştefan Dincescu (poeme despre care Petre Scutelnicu spunea că „lasă impresia că sunt sculptate în rocă dură”), ci şi furtunoaselor discuţii ce au urmat. (...) Victor Munteanu: „Deşi la Cenaclul nostru nu se obişnuieşte să se aplaude, astăzi s-a întâmplat. În peisajul băcăuan, poezia lui Şt. Dincescu este ceva aparte.” Viorel Savin: „Această întâlnire este o adevărată sărbătoare. Domnul Şt. Dincescu m-a surprins cu un poem extraordinar care nu este numai frumos, dar e şi adevărat.” Petru Scutelnicu: „Poezia lui Şt. Dincescu caută într-un mod tranşant să transmită lumii exterioare mesajul său, chiar dacă o face cu nuanţă de sentinţă.” Nicolae Mihai: „Şt. Dincescu e foarte greu de încadrat în formele literare. Totuşi, cred că aparţine generaţiei nouăzeciştilor. Exilat într-un limbaj propriu, Şt. Dincescu are un buletin de identitate numit poezie.” Gheorghe Chiţimuş: „Mi-au plăcut poeziile citite de Şt. Dincescu. El este nu numai un poet matur, dar are şi o poezie matură. Îi reproşez un singur lucru: poeziile fiind formidabile, sunt prea scurte.” (...) Nicolae Plugaru: „Despre Şt. Dincescu pot spune că are talent cu carul.”

VIAŢĂ ÎN PIELEA GOALĂ[23]

 

Aşa cum arătam în prefaţa cărţii Viaţă în pielea goală (Editura Plumb, Bacău, 1993) poezia băcăuanului Ştefan Dincescu stă, indubitabil, sub semnul urgenţei. La o lectură atentă, substanţa lirică a cărţii o continuă pe cea anterioară, Turnir cu Demostene, numai că, de astă dată, confesiunea lirică şi-a pierdut, în mod deliberat, aspectul ei parabolic, nu mai este în tonalitatea meditaţiei. Poetul nu-şi mai estompează metaforic, în cele mai multe din texte, atitudinea fundamentală care este una de reacţie violentă la tot ce i se pare anormal într-un veac „idiot”, „găgăuţ”, „jumătate porc, jumătate câine”, redus la propriul său segment existenţial. Poate că sintagma de „poet al veacului” să pară prea pretenţioasă, dar ea izvorăşte, cu siguranţă, dintr-o explozie a gândului mărturisit, în fapt strigăt. Este o poezie a infernului realităţii, într-o lume care nu-şi găseşte cărările către un Eden palpabil. De aici expresia directă, fără contorsiuni lirice, care nu-şi exclude ambiguitatea ori aluzivitatea. Dimensiuni ale imaginarului îşi regăsesc concreteţea în noţiunea de realism, întrucât poetul se simte, ca şi înainte, prea dependent de o realitate care îi înăbuşă efuziunile lirice şi care îl transformă, în continuare, într-un ochi deschis în stare permanentă de veghe. Cum spunea, cu fineţe, Virgil Ierunca, un alt observator avizat al veacului, „revolta nu este numai  o contorsiune efemeră a conştiinţei, ci o graţie a spiritului”, Ştefan Dincescu acumulează şi prin această carte o experienţă tensionată, exprimabilă printr-un verb de nuanţă argheziană, cu sonorităţi de bronz şi reverberaţii profunde, de origine balcanică.

Acest aspect mi se pare mai pronunţat la o nouă lectură a versurilor, balcanismul fiind sugerat nu numai de substanţa propriu-zisă a textelor (în poezia „Valahia”, I, se duce un dialog cu Diogene, pornind de la o interogaţie vădit retorică: – Băiete, ce se mai frământă prin Valahia dragă?), dar şi prin modul colorat, în tuşe exagerate, al exprimării lirice.

Aşa cum am mai spus, invectiva, imprecaţia, chiar înjurătura capătă dimensiuni lirice într-un spaţiu imaginar prea dependent de realitatea timpului nostru, extins la coordonate geografice balcanice: „Grea ţară hilară, / maţ de bazar!”; „Se frige foamea în tigăi, / se vând şomerii la cântar”; „Dospindu-şi ţuicarii, balamucul din Est / fazanii dâmboviţeni şi-i înghite”; „Sărăcia mi-a ros ficaţii, fraţii m-au scuipat,/ îngerii Domnului m-au tras pe sfoară”; „Vai, somnul te zdrobeşte! Vai, carnea se împute! / La coşniţele haitei livrezi privighetori”; „Ţi-au înflorit spice de iarbă în os / şi bătrâneţea, verbule, şi boala!” Ştefan Dincescu surprinde dimensiunea mitică a realităţii transpusă într-un text intitulat „Ev”: „Fuge pe stradă, năroadă, / gloria cu marmeladă în coadă. / Veştile put. Vidul respiră. / Îngerii trufanda se turciră. / Rumenă sărăcia, castă nevastă, / ne dă cu făraşul în ţeastă. / Sodoma îşi scoate maţele, puii, / prin botul hidos al statuii.” Într-un asemenea spaţiu incert, poetul Ştefan Dincescu simte nevoia mântuirii prin actul scrisului, asociat cu disperarea, cu neputinţa, dar şi cu speranţa. Poetul, sechestrat „într-o cetate irigând / legile povârnişului”, nu vrea decât: – O masă de scris, efendi, / clăi de hârtie, / pufoasă casă mănoasă, / năprui ciripit de vecie! („Veacule, racule!”) În alt loc poate fi acuzat de teribilism, dar mântuirea prin poezie trebuie să se săvârşească nu solitar, ci printr-un gest de confrerie: „Ai grijă de vieţile poeţilor (…)”.

Poetul e cuprins total de „boala” poeziei: „Mă ştiu bolnav / de când eram solomonar / şi osândeam limbajul să clocească / boboci de pasăre măiastră.” („Boală”), deşi devine conştient că vindecarea de ea rămâne intratabilă: „Să dăm la doctor poezia / să-i rupă draci din tărtăcuţă! / Din rime nu plăteşti chiria, / nici zoaiele de la văcuţă.” („Trepanaţie”) În atari circumstanţe, poetul nu mizează pe cartea conformismului. Starea de veghe – starea lirică funciară – reprezintă, dacă mai era cazul s-o demonstrăm, şi un mod definitiv de existenţă.

Ştefan Dincescu, în Viaţă în pielea goală, se dezvăluie ca un răzvrătit al acestui veac, în care, cu totul întâmplător, vieţuieşte. Oricum, este un poet cu un verb tăios şi sigur, dar mai ales original. Şi ceea ce este original devine şi autentic.

EUGEN BUDĂU

 

VIAŢĂ ÎN PIELEA GOALĂ[24]

 

Mult mai tânărul Ştefan Dincescu, un revoltat, care ne arată o Viaţă în pielea goală (1993), devine savuros prin violenţa cotruşiană: „(...) într-un veac jumătate porc, jumătate câine, / am scris, gemând, cu inima înnodată / pe-o fărâmă de pâine!”

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

 

„SUB SEMNUL URGENŢEI”[25]

 

Poezia lui Ştefan Dincescu din Turnir cu Demostene este, prin excelenţă, politică: Hei, până când?, De ce taci? De ce tremuri?, Spânzurătoare cu ştreangul de aur, Colocviu, Laocoon, Zidul („Scriu cu urechea lipită de zid, / zidul ăsta / pe care, vai, nu pot să-l străpung, / să-l dărâm, / zidul ăsta / care îmi urăşte viaţa, ecoul, / zidul atroce, zidul vorace, / zidul geamăn cu bezna, foamea şi frigul!”) Poetul acumulează, şi prin al doilea volum, o experienţă tensionată,  exprimabilă printr-un verb cu nuanţă argheziană, cu sonorităţi de bronz şi reverberaţii profunde, de origine balcanică. Invectiva, imprecaţia, înjurătura chiar capătă dimensiuni lirice într-un spaţiu imaginar prea dependent de realitatea timpului nostru, extins la coordonate geografice balcanice: „Grea ţară hilară, / maţ de bazar!”, „Se frige foamea în tigăi, / se vând şomerii la cântar”, „Dospindu-şi ţuicarii, balamucul din Est / fazanii dâmboviţeni şi-i înghite”, „Sărăcia  mi-a ros ficaţii, fraţii m-au scuipat, / îngerii Domnului m-au tras pe sfoară”, „Vai, somnul te zdrobeşte! Vai, carnea se împute! / La coşniţele  haitei livrezi privighetori”, „Ţi-au înflorit spice de iarbă în os / şi bătrâneţea, verbule, şi boala!”. Ton direct, polemic, antiidilic. Poetul – un vorbitor care se revoltă, avertizează, blestemă, dar în ultimul volum (...), în mare parte alcătuit pe structura unei antologii, nu aduce nimic nou în planul viziunii artistice. Poezia lui Ştefan Dincescu stă sub semnul insurgenţei.

EUGEN BUDĂU

 

PRIVIREA ÎN URMĂ CA STRATEGIE

A POETULUI: DEBUTUL PERPETUU[26]

 

Un vers din vol. Turnir cu Demostene (Editura Eminescu, 1991), ce dădea şi titlul poemului, mi-a atras recent atenţia, la o relectură a cărţilor lui Ştefan Dincescu: „De paisprezece ani aştept”. Ce aştepta poetul şi de ce îl invoca pe Mecena („să bată în porţi / cerbul cu soarele-n coarne!”) e lesne să deduci: în 1977, în România se debuta destul de greu. În textul cu pricina („De paisprezece ani aştept”) se întrezărea şi un gând ascuns al poetului: primenirea veşmintelor poetice, pregătirea pentru intrarea în competiţia literară, nerăbdarea de a lupta cu lumea şi cu scrisul... Între timp, Ştefan Dincescu „debutase”, aş zice, umilitor, „îngrămădit” într-un volum colectiv, din care era o utopie să discerni identitatea, fie şi minimală, a tinerilor poeţi. Acolo, în Prier (Editura Cartea Românească, 1988), „partea”  poetului nostru era de douăzeci de texte, grupate sub titlul Străjer – prea puţin pentru o explozie lirică, demnă să o ţii minte.

La vremea aceea, Mircea Ciobanu, întemeietorul acestui cor pe voci inegale, avea impresia că antologia Prier anunţa naşterea unei noi generaţii în poezia românească. Nu ştiu dacă Mircea Ciobanu s-a înşelat sau nu, câtă vreme apartenenţa, când e stabilită prin anchilozate criterii de istorie literară, la o grupare / generaţie de scriitori mi se pare un demers nu lipsit de unele riscuri privind identitatea estetică sau/şi receptarea. Prin urmare e simptomatic, pentru Ştefan Dincescu, faptul că, în 1991, el aştepta încă debutul editorial, iar dacă, anticipând puţin, vedem că, în volumul Lancea lui Ahile, poezia, de care am pomenit mai sus, e reluată cu titlul „Aşteptând”, e oportun să credem că poetul îşi propune, ca strategie, amânarea debutului, cu toate că, în 1993, i-a apărut Viaţă în pielea goală. După 1993, poetul tace. E o tăcere strategică? Strategie a aşteptării? Aşteptarea altui debut? Sau nimic din toate acestea?

Prietenii cred că Ştefan Dincescu s-a lăsat de poezie. Gândul la Rimbaud… Ideea că a abandonat poezia se coroborează cu întoarcerea la meseria de profesor. În aceşti ani, scrie cărţi de gramatică: fervoarea activităţii lingvistice face uitată poezia. Tăcerii literare i se adaugă, trist corolar, boala şi suferinţa fizică. Se izolează în familie, nu se mai întâlneşte cu prietenii. Ai impresia că e, undeva, la un colocviu al gândurilor mute.

Cei mai mulţi cunoscuţi îl abandonează şi n-au cum să-i vadă ochiul retrospectiv, neaţipit în toată această perioadă: privirea critică în urmă, la poeziile din cărţile anterioare! Gramatica fusese un răgaz!? Ştefan Dincescu se pregătea să… debuteze! Artă? Strategie? Criză identitară? Sau toate la un loc se găsesc în volumul Lancea lui Ahile (Editura Amphion, Bacău, 2002)?

Cititorul poeziei lui Ştefan Dincescu va observa că Lancea lui Ahile este o construcţie poetică strategică din mai multe puncte de vedere. În primul rând, organizarea ei nu poate să nu ne atragă atenţia. Recurgând la statistică, vom constata că, dintr-un total de 203 texte, suma primelor trei apariţii editoriale, 72 sunt reluate, cu mai multe sau mai puţine modificări de structură sau de titlu, în noul construct (88 de poeme: 6, din Străjer; 24, din Turnir cu Demostene; 42, din Viaţă în pielea goală); 16 texte din cartea Lancea lui Ahile sunt inedite: 6 Epitafuri, scrise între 1979 şi 1985 – interesant, neincluse în niciunul din volumele anterioare – şi un grupaj de 10 poezii, scrise între 1990 şi 2000, sub genericul Între Est şi Apus.

Tot de structură ţine, fireşte, şi ordinea în care apar poemele antologate. Ele sunt reaşezate după un criteriu intern de selecţie nu numai valorică, ci răspunzând altor exigenţe de formă şi de conţinut (modificări de cuvinte ori de sintagme, înlocuiri sinonimice etc.). Variaţiuni pe teme date? Izotopie poetică? Ai impresia că asişti la o plecare în călătorie, în care trebuie să-ţi iei lucrurile cu adevărat importante. E un alt debut! Modificările din textele din partea cea mai consistentă a cărţii Lancea lui Ahile ţintesc schimbarea destinaţiei iniţiale, un nou angrenaj semantic al versurilor, o pregătire pentru supravieţuire literară (ca în modelul folcloric, raportul dintre variante). E, dacă vreţi, un puzzle poetic, ce reorganizează ciclurile, dându-le o nouă rezistenţă, şi un caz de izotopie poetică: textele secunde se nasc din primele printr-o inginerie semantică bine pusă la punct, ce reordonează întregul. Astfel, pare să ne spună Ştefan Dincescu, orice carte de poezie, reluând texte din cărţi anterioare printr-o selecţie probând rezistenţa în timp şi având câteva poeme inedite, poate să fie o confruntare între ce a fost şi ce va să vină,   o radiografiere perpetuă a mesajului poetic şi a stării „uneltelor” artistice, o înfruntare între „ce” şi „cum”, adusă, prin acest model liric, mereu în actualitate…

În aceeaşi ordine de idei, merită să ne ocupăm puţin şi de titluri, pentru că încheagă o veritabilă fiziologie poetică. Din cele 72 de texte antologate, 46 au titlurile modificate (unele abstractizează titluri mai lungi, reducându-le la un cuvânt, altele, dimpotrivă, „lungesc” titlul iniţial sau îl schimbă în întregime.) Exemplele pot fi simptomatice: grupajul Străjer devine Musaios bocind, Într-un balamuc din Canaan din volumul Turnir cu Demostene se schimbă în Maica Lot, în timp ce Turnul cel mai strâmt, din acelaşi volum, rămâne neschimbat. Prima parte din volumul Viaţă în pielea goală e rebotezată Sicarii, după ce fusese Metaforă tăiată la gât; al doilea ciclu rămâne cu acelaşi titlu: Decesul megafonului. Avem de-a face, aşadar, cu o rebotezare a mai mult de jumătate din textele antologate, care ţine de strategia de care am vorbit mai sus. Adăugată ideii alcătuirii noului volum, strategia titlurilor e simptomatică pentru noua înfăţişare a poeziei, pentru altă „grilă” de lectură (în primul rând, a poetului însuşi!), pentru revigorarea sensurilor poetice, pentru crearea unui alt orizont de aşteptare şi, de ce nu, pentru alt fel de supraveţuire artistică. De aceeaşi strategie a poetului e legată şi plasarea motourilor, care premeditează mesajul sau îl completează. Musaios bocind are moto din creaţia lui Adam Puslojić, ce are darul să crească distanţa în timp, la nivelul lecturii, faţă de grupajul Străjer (Prier; Cartea Românească, 1988) şi să-i dea alte conotaţii în anul 2002. Turnul cel mai strâmt stă sub semnul a trei versuri de Mircea Ciobanu (recunoştinţă?), ceea ce schimbă, fireşte, perspectiva lecturii. Motoul Sicarilor („Trebuie trezite din nou / Glasurile revoltei înăbuşite.” – Charpentier) e o dorinţă refulată, mai mult amânată, dacă luăm în calcul ineditele. Acolo unde motourile lipsesc, cititorul e invitat să le inventeze printr-o altă grilă de lectură…

Cele 16 poezii inedite, deşi sunt scrise, unele dintre ele, cu multă vreme în urmă, nu ne lămuresc deplin în legătură cu evoluţia poeziei lui Ştefan Dincescu. Unele păstrează ceva din retorica celorlalte volume, altele par să exploreze noi teritorii. În Epitafuri, dacă avem în vedere construcţia cărţii Lancea lui Ahile, în sensul că ele apar la finalul acesteia, deşi sunt scrise cu mult înainte de anul 2002, expresia poetică s-a condensat, s-a cristalizat. Sintaxa subordonării frastice lipseşte cu desăvârşire. E o adaptare la stilistica şi logica epitafului ca text beletristic: folosirea la indicativ, timp perfect compus, a verbelor. Nu întâmplător, credem, având în vedere că Lancea lui Ahile e o carte „lucrată”, după cum s-a văzut; „Epitaf” (VI) iese din serie prin succesiunea căutată a timpurilor indicativului: viitor – imperfect – prezent; dacă adăugăm sintagma din ultimul vers („psaltirile-mi cu gheare”), ne putem gândi deja la o întreagă artă poetică, „citim” mesajul demersului poetic a lui Ştefan Dincescu. Epitafurile sunt o dureroasă, dar înăbuşită „recapitulare” a unei aventuri existenţiale şi a unei aventuri poetice în egală măsură; în „Epitaf” (V) apare chiar numele poetului. Dacă îl credem pe cuvânt, epitafurile sună a despărţire de un trecut prea puţin generos cu poetul, dar şi o asumare înţeleaptă a lui. Tonul spune tot. Între Est şi Apus, aşezat sub un moto din Ion Caraion, e un grupaj unitar doar printr-o retorică a sibilinicului.

Dacă Epitafuri concentra subiectivitatea frustrată a poetului, în grupajul cu titlul Între Est şi Apus, poetul e mai puţin prezent, lumea e apăsătoare, poetul trăieşte prin consecinţele existenţei acesteia. Ironia tragică, expresiile sibilinice, sintagmele ermetice înlocuiesc retorica poetului blestemat şi a unui credo social-politic. Un limbaj suficient sieşi, cristalizat, cvasiparabolic.

Poate avea dreptate poetul Mircea Ciobanu să se întrebe în 1988: „Ştefan Dincescu va continua să se lase prins în arta lui poetică, dispreţuitoare de şlefuiri minuţioase? Nu-şi va înăbuşi cumva stridenţele de azi între silabe bine şi cu zgârcenie numărate?” Astăzi întrebarea lui mi se pare retorică.

Curios mai este un lucru, dar el vine să sprijine şi să completeze premisa noastră. Titlul noului volum (Lancea lui Ahile, 2002) e luat din Turnir cu Demostene (1991). În perspectiva de lectură pe care am propus-o, e clar acum că ceva din trecut împinge lucrurile înainte, un titlu din urmă acoperă un volum care începe să capete accente inedite, având astfel perspectiva de a fi citit ca o carte nouă (în simbolistica mitologică despre lancea lui Ahile se spune că ar fi avut darul de a vindeca rănile pe care tot ea le provocase.) Nu e interesant? Poezia devine, pentru ea însăşi, rană şi leac în acelaşi timp. Mesajul, transmis de poet, devine clar şi certifică bănuielile noastre care au însoţit permanent lectura acestei cărţi de hotar.

Poezia ca vindecare a propriilor răni. Ea ne duce cu gândul la retorica poeziilor inedite care se afla, in nuce, în volumele anterioare: de la „sunt plin de aripi” la „sunt roi de spaime”; de la „poet ocărât, poet mohorât, poet cu sănătatea priponită cu sfoară” la „domn peste anonimat, peste Cutia milei, mânie şi jale”; de la stilistica blestemului, a înjurăturii printre dinţi, a imprecaţiei şi a pamfletului, la retorica studiată a împăcării cu sine, cu lumea cea mare, a resemnării devenite ironie cinică, deşi vechile contradicţii nu s-au stins pe deplin. 

Lancea lui Ahile e o antologie poetică reconvertită, poeziile vechi respiră, prin această strategie poetică bine orchestrată, un aer inedit, ceea ce ne determină să citim noul volum fără prejudecăţile pe care le-ar provoca, doamne fereşte, cărţile anterioare! După 14 ani de la debut, Ştefan Dincescu se reciteşte, îşi reciteşte viaţa, îşi retrăieşte la foc mai mic aventura lirico-existenţială şi, făcându-şi bagajele, nerecunoscându-şi vechile semne poetice, i se pare că întreaga lui viaţă pare repovestită, nu-i aşa, „de o străină gură”. 

GHEORGHE IORGA

AVATARELE TRADUCERII IMAGINARE

(Posteritatea virtuală a rubaiatelor lui Omar Khayyãm)[27]

 

Istoria literară a consemnat suficiente date despre traducerea imaginară. Comparativismul a scos la iveală texte numeroase, mai ales poetice, care cad sub incidenţa acestui tip de tălmăcire.

Fenomenul, vechi de când lumea, precedă apariţia sintagmei, în timpurile moderne. Pe lângă textele, puţine, care manifestă, din titlu sau subtitlu, intenţia de a se alcătui sub semnul traducerii imaginare, de exemplu, stereotipul „ultimele… ale… în traducere imaginară de…”, ceea ce uşurează sarcina cercetătorului, există altele, numeroase, care întreţin misterul apartenenţei la acest mod de existenţă, trădându-şi cu dificultate afinităţile de adâncime cu scrieri anterioare lor. Nu există un model al traducerii imaginare, nici măcar un punct de vedere critic care să cristalizeze o realitate heterogenă, schimbătoare de la caz la caz, frizând, de cele mai multe ori, chiar principiile creaţiei, originalitatea operei literare sau evoluţia secretă a literaturii artistice.

Referindu-se la nisipurile mişcătoare a ceea ce am putea numi narcisismul textual, sintagma însăşi, lăsând la o parte ambiguitatea ei funciară, este înşelătoare şi instabilă semantic, uneori derutantă. Nici termenii ei alcătuitori nu sunt lipsiţi de o minimă nepotrivire, cel puţin în aparenţă. Pentru că orice traducere,  şi ne referim aici la traducerile de texte literare dintr-o limbă în alta, presupune, dincolo de alte componente care o întregesc, o interpretare lingvistică, trecerea textului dintr-un sistem semiotic în altul, chiar o empatie lingvistică, fără a modifica datele fundamentale prin care textul prim se recunoaşte în textul secund, şi invers, în ciuda eventualelor aproximări care ţin atât de subiectivismul, cât şi de orizontul cultural al traducătorului. Or apariţia termenului imaginară în sintagma amintită are darul de a muta discuţia într-o cu totul altă zonă de referinţă. În aceeaşi ordine de idei, dar şi pentru că, azi, traducerile fac o literatură, nu ne putem reprima nişte întrebări care ne-au trecut prin minte de la prima lectură a Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare… şi au complicat, în timp, răspunsurile, pe măsură ce vedem că o mare parte a literaturii este produsul traducerii imaginare.

Care sunt limitele între care se poate vorbi despre traducerea imaginară? Ce schimbă ataşarea cuvântului imaginară la cuvântul, consacrat, traducere? Ce înseamnă imaginară şi cât de încăpător este termenul? Ce diferenţiază cu adevărat traducerea lingvistică faţă de traducerea imaginară? Ce au în comun cele două feţe ale translării textuale? În ce măsură, uneori, traducerea imaginară este o componentă, invizibilă, a traducerii lingvistice, desăvârşind-o metafizic, cu alte cuvinte, câtă virtualitate presupune traducerea lingvistică? Se poate vorbi de traducere imaginară doar la nivelul literaturii sau ea atinge şi alte domenii ale culturii, ale spiritului universal? După cum uşor se poate observa, numărul întrebărilor îl copleşeşte pe cel al răspunsurilor. În cazul nostru, este necesar să formulăm un răspuns, fie el şi sintetic. Ultima întrebare din şirul celor de mai sus şi-a pus-o, probabil, şi Ştefan Aug. Doinaş, de vreme ce, în Traducerea imaginară sau fragmente despre epigonism (Orfeu şi tentaţia realului, Editura Eminescu, 1974), demonstrează, cu pătrunderea-i intelectuală recunoscută şi fără a ezita să spună lucrurilor pe nume, că fenomenul vizează toate faptele de cultură ale spiritului omenesc. În opinia sa, traducerea imaginară este un soi de narcisism cultural (continuu, am adăuga noi), în sensul că „în orice traducere imaginară, spiritul creator se vede pe sine însuşi şi – văzându-se – se rosteşte în acelaşi timp”.

Reconsiderând cuvântul „epigon” prin reatribuirea sensului originar, deci „urmaş, descendent”, neîncărcat de seme negative, şi judecând traducerea imaginară în termenii imitaţiei, Ştefan Aug. Doinaş defineşte originalitatea drept „forma mascată a imitaţiei”; în opera artistică nu există originalitate în stare pură, iar dacă „opera model constituie alteritatea voluptuos spirituală a epigonilor, opera acestora – la rândul ei – dublează posteritatea celei dintâi.” Este clar că ilustrul poet se situează într-o altă ordine a spiritului creator, iar demersul său urmăreşte consecinţele surprinzătoare ale reflectării virtuale. Altfel spus, el citeşte, în cheie „imaginară”, partitura unui epigonism major: „Traducerile imaginare ne inculcă convingerea (…) că marile adevăruri s-au rostit demult şi că rolul artistului de azi e acela de a ne furniza o nouă formulare a lor.”

Narcisismul cultural este, văzut astfel, o permanenţă a creaţiei, un clasicism în mişcare, şi un mod de existenţă a culturii universale, deci şi a poeziei, ca principală funcţie a ei: „(...) mai există un limbaj al spiritului, care oferă necontenit poeţilor adevăraţi textul invizibil al unei culturi posibile”. Marele poet ştie ce spune. El însuşi strălucit traducător, în ambele „ipostaze”, din lirica esenţială a lumii, s-a înfruptat din voluptăţile ascunse ale spiritului contemplându-şi fulguraţiile narcisiste... Dar traducerea imaginară este şi o convenţie literară, un experiment poetic, în primul rând. Cu timpul, poate deveni chiar o modă, intertextuală, între atâtea altele, capabilă  de surprize interesante. O formulă postmodernă? Ea, traducerea imaginară, se produce în anumite circumstanţe, determinate de afinităţi, de cele mai multe ori structurale, între „traducător” şi „tradus”, ce ţin de acelaşi orizont imaginativ, de aceeaşi atitudine faţă de existenţă, dacă nu cumva şi de o aceeaşi viziune asupra lumii. Este evident că, şi într-o „traducere” de acest gen, „textul” prim generează suportul metafizic pentru „textul” secund, plasat mai mereu în prelungirea celui dintâi, dar, uneori, şi complementar acestuia, în funcţie de „secvenţa” culturală pe care o reprezintă.

Între cele două discursuri nu există vreo relaţie „mimetică” decât în măsura în care acceptăm că textul secund se închipuie ca discurs posibil generat de primul, fără a traduce lumea de semne lingvistice a acestuia. Cum înţelegem traducerea imaginară în acest cuvânt introductiv, este nevoie de explicarea câtorva detalii „tehnice” deduse din câteva opere, citite din perspectiva virtualităţii textuale (William Boyd, „Noile confesiuni”, continuare a „Confesiunilor” lui Rousseau; N. Davidescu, „Roma – o inedită de Marc Aureliu”, 1936;  M.R.Paraschivescu, „Cântice ţigăneşti”, 1941–F.G. Lorca, „Romancero gitano”, 1928; Ştefan Aug. Doinaş, „Hesperia”, 1979–Fr. Hölderlin, „Imnuri”, 1801-1807; Vasile Voiculescu, „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare…”, 1964 – W. Shakespeare, „Sonete” – ideea sonetelor lui Voiculescu în prelungirea sonetelor lui Shakespeare apărând, nedeclarat, la Ion Pillat, în tripticul poetic „Necunoscutei”!).

Aşadar, în raport cu limba, traducerea imaginară nu are obiect, o dată ce textul secund este oarecum indiferent faţă de textul prim, chiar dacă este o extensie a sensului fundamental, ascuns, decriptat la primul, dar în alt context cultural şi expresiv. În al doilea rând, nu există o relaţie reversibilă de cvasiidentitate (cum se întâmplă în traducerile lingvistice), fiecare operă îşi păstrează autonomia, în ciuda „îmbogăţirii” virtuale a textului-model de către textul derivat.

Pe de altă parte, contextul discursiv al textului secund este altul (primul este doar pretext ontologic); epoca istorică poate fi aceeaşi sau nu, dar experienţa reprezentatului este primordială,  cea a reprezentantului este secundară. În felul acesta, nu putem vorbi despre o includere reciprocă a celor două „lumi”, în care textul rezultat pare mai degrabă o subcategorie poetică aparţinând textului prim şi, în acelaşi timp, o supracategorie experienţială care ar veni în continuarea celei dintâi.

Dar care este rolul mimeticului în această experienţă literară? Nu putem aduce în discuţie relaţia „a fi – ca” a lui Paul Ricoeur, din „Metafora vie”, pentru că ne-am întoarce la traducerea lingvistică.

În traducerea imaginară, comportamentul „traducătorului” creează o subiectivitate secundă în raport cu care comportamentul „tradusului” este, şi el, secundar. E paradoxul traducerii imaginare.

Experienţa traducătorului imaginar „imită” o virtualitate, ea devenind, în fond, altceva – un text nou, cu o altă experienţă istorică a cuvintelor, până la nerecunoaştere. Am putea spune că textul dintâi „participă” însuşi, uneori, la constituirea textului virtual fără să-i dea un conţinut corespunzător, concret!

Faţă de traducerea care se bazează pe unităţi segmentale, ce dublează, practic, acest mimetism la scară lingvistică, traducerea imaginară, în care raportul mimetic face trimitere la autor şi operă în mod virtual, ignoră contextul discursiv şi experienţa particulară generatoare, aducând o contribuţie cognitivă prin care textul prim este citit. Un alt fel de metatext?

Ceea ce interesează cel mai mult la traducerea imaginară este structura internă a relaţiei, posibilitatea ei de a detaşa cele două opere, a doua având un discurs diferit. Locul de întâlnire a cărui virtualitate este generată de primul text. Traducătorul imaginar are intuiţia artistică-sintetică a cvasiidentităţii pe care a descris-o generic, deci el deviază rezultatul referinţei, noul produs constituindu-se într-un nou context discursiv. Fuziunea dintre cele două texte este prilejul unei desfăşurări imaginare a unei eventuale evoluţii a autorului textului-model. Abolirea referinţei, proprie mai ales efectului de sens poetic, permite funcţionarea iconică a noului text. Subiectul mimetic se face şi se desface simultan tuturor momentelor, tuturor stărilor poetice virtuale, măsurând distanţa în timp dintre „traducător” şi „tradus”. Astfel traducătorul imaginar „alege” o posibilitate, una, de a „citi” textul antedatat şi, „citindu-l”, multiplică, virtual, imaginile acestuia...

„În manifestarea unei preferinţe literare, de pildă, se divulgă – dacă nu o identitate – în orice caz o înrudire: ne place îndeosebi ceea ce se aseamănă cu noi înşine (mai bine zis, lucrul căruia îi suntem asemănători), confirmarea că facem parte din aceeaşi familie de spirite, faptul de a ne descoperi în opera altuia.” (Ştefan Aug. Doinaş) Cuvintele lui Doinaş se potrivesc de minune cu demersul poetic al lui Ştefan Dincescu, din „Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară”, volum apărut la câteva luni după „Un arian în umbra moscheii – Omar Khayyãm, Rubaiate, prima traducere din limba persană, ediţie, prefaţă, note şi comentarii, anexe şi referinţe bibliografice de Gheorghe Iorga (Universitas XXI, 2004).

Amândoi poeţii, Omar Khayyãm – Ştefan Dincescu, sunt în răspăr cu lumea în care trăiesc, neconformişti până la sfidarea ordinii sociale existente, nişte inadaptaţi cu viziune idealist-utopică, bizari pentru gustul comun, sunt, în fond, nişte oameni liberi.

Înţelepciunea, precaritatea omului şi a existenţei, formele răului, ale ipocriziei umane, strâmbătăţile acestei vieţi, deşertăciunea ca „opţiune” a insului etc. sunt teme frecventate de aceşti doi poeţi, pe care-i despart aproape 900 de ani. Încercarea lui Ştefan Dincescu este cu atât mai îndrăzneaţă, cu cât opera-„model” se situează cel mai departe în timp faţă de toate celelalte şi, mai ales, aparţine unei literaturi neeuropene, fără vreo operă „tradusă” imaginar. În plus, Ştefan Dincescu îşi asumă una dintre cele mai dificile probe: după toate statisticile, Omar Khayyãm este cel mai cunoscut poet al lumii din toate timpurile! Niciun alt autor nu s-a bucurat de o aşa frenezie a traducerilor, a editărilor şi reeditărilor. Ştefan Dincescu se luptă cu o operă legendară, care şi-a „ucis” de multă vreme autorul! Dar mai este ceva; după moartea sa, Omar Khayyãm a avut parte de o ciudată posteritate, pe care am explicat-o în prefaţa volumului „Un arian în umbra moscheii”: „Rubaiate apar în diferite antologii şi culegeri, mai mult sau mai puţin eclectice, în funcţie de atitudinea ideologică a scribilor, care, conform tradiţiei orientale, nu puneau mare preţ pe proprietatea literară. Copierea manuscriselor se făcea, de foarte multe ori, la întâmplare, arbitrar; cât despre autor, numele său nu avea relevanţă pentru plăcerea lecturii: textul putea fi repede însuşit de altcineva sau compilat cu un rafinament specific ce nu mai amintea de original. Se creau, în felul acesta, variante, ca în literatura orală, încât, cu vremea, a devenit din ce în ce mai greu să discerni adevărul de fals, documentul original de cel compilat până la nerecunoaştere. În ceea ce-l priveşte pe Khayyãm nu s-a păstrat niciun rubaiat în timpul vieţii sale! Am putea spune că poetul a fost «inventat» fie de tradiţia orală, un veritabil releu al culturii populare, neislamice, foarte puternică, fie de către unii contemporani, care, din pricina experimentaţilor cenzori, au aşteptat să dispară Omar Khayyãm pentru a-l pune în circuitul cultural în calitate de poet. Aşa se explică de ce numele său, în această postură, apare mult după moartea sa, când era deja târziu, şi pentru contemporani, să spună cu precizie care rubaiat a fost scris cu adevărat de către el. În acest sens, posteritatea, chiar dacă l-a adulat, a fost roaba acestei triste convenţii: de a-i atribui lui Omar Khayyãm atât textele care-i aparţin de facto, cât şi, în lipsa unui concurent celebru, pe cele pe care nu le-a scris marele poet. Şi totuşi, interesul stârnit de acest misterios personaj al Iranului medieval a creat o adevărată frenezie, cum spuneam, a traducerilor (toate, aproape, după texte nesigure, dar pe care tradiţia le-a pus pe seama lui Khayyãm!), dar şi a apariţiei unor «detectivi» erudiţi (particulari sau în grup!) care şi-au dedicat viaţa credinţei că… Omar Khayyãm e un mare poet persan!!! Trebuie să acceptăm, din convingerea simplă că aceste texte (de la câteva zeci la 1231!) sunt compuse de «cineva», anonim, ideea după care între rubaiate şi autorul lor e o convenţie şi că, dacă tot trebuie să aibă un creator, acesta e Omar Khayyãm.”

Am putea afirma acum, în virtutea celor de mai sus, că Omar Khayyãm a avut deja o posteritate virtuală, că rubaiatele sale, a căror paternitate se consumă în dispute interminabile, au generat, în atâtea secole, o puzderie de… traduceri imaginare! Iată „peisajul”, diferit de al celorlalţi „traducători”, ce i se înfăţişează lui Ştefan Dincescu. Aşa stând lucrurile, Ştefan Dincescu pare a continua   o „serie” poetică începută după moartea poetului din Nişãpur.

 Asimilând „lumea” lui Omar Khayyãm de acum aproape 900 de ani, în datele ei esenţiale, el transferă problematica ei în contemporaneitate, resuscitând atitudinea poetului, intransigentă şi evaluatoare, şi modificând conţinuturile de atunci, dar păstrând „aerul” unui Khayyãm de astăzi. Şi cum rubaiatul nu este o formă poetică românească, simpla trimitere la el, în titlul volumului, devine o convenţie între cititor şi autor, un pact prin care cititorul trebuie să parcurgă noile texte având în memorie versurile de atunci. Altfel spus, un efect de ecou redirecţionat. Ştefan Dincescu îl „citeşte” pe Omar Khayyãm fără prejudecăţi, cu o complicitate în egală măsură curioasă şi radicală, „văzând” şi „ascultând”.

Genul scurt, cu care Ştefan Dincescu a mai cochetat, pe alocuri, în „Lancea lui Ahile” (2002) şi „Cel de pe urmă Laocoon” (2003), îi şade bine. Expresia concentrată, cu sintaxa precisă, centrată pe idee, dă impresia unui clasicism à rebours. Catrenele nu sunt construite după o unică formulă, tiparul se alcătuieşte în funcţie de mesaj. Fără intertext, fără mimetism poetic, fără presiunea modelului.  O imaginaţie lexicală bogată, în care regionalismul este încărcat de revelaţia cu care ai citi neologismul aristocratic, menţine vie construcţia riguros poetică. În unele catrene, expresia poetică dobândeşte virtuţi ale aforismului. Asta înseamnă ştiinţă a versului, dar şi o „înţelepciune” a poetului edificat asupra tuturor lucrurilor lumii acesteia. Ca Omar Khayyãm. Până la urmă, variaţiunile pe temele rubaiatelor se dovedesc a fi variaţiuni pe marile teme ale liricii universale din toate timpurile. După ce termini de citit „Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară”, îţi vine să crezi că Ştefan Dincescu îl ia de mână pe marele poet persan şi, plimbându-l prin meandrele lumii noastre de azi, îi spune din când în când, cu o voce din off: „Vezi, bătrâne, în fond lumea este aceeaşi, în adâncime nimic nu s-a schimbat. Şi acum, să ştii, se ţine moartea scai de viaţa asta.” Chiar mie, bietului tălmăcitor al rubaiatelor, neatent cum sunt, mi se pare, acum, că am dat, în limba română, un altfel de Khayyãm. În traducere imaginară!

GHEORGHE  IORGA

 

CÂRPIND CĂMAŞA UNUI VERS[28]

 

„Domn peste anonimat”, Ştefan Dincescu reintră în arena literară, invitându-ne să-l însoţim într-un Turnir cu Demostene (Editura Eminescu, Bucureşti, 1991) plin de capcane şi clovnerii, prin care cel ce se luptă cu „struţişorii veacului şubred” încearcă să ne convingă că includerea sa în volumul colectiv Prier (Editura Cartea Românească, 1988) nu a fost întâmplătoare.

Instalat în „caruselul unei provincii cu epoleţi / stropiţi cu agheasmă”, poetul „desculţ şi flămând”, cu „sănătatea legată cu sfoară”, constată că, de fapt, trăieşte „Într-un balamuc din Canaan”, în care suntem cu toţii „cobaii racului”, mai „însetaţi, lihniţi de foame / şi jerpeliţi” ca niciodată, nişte „nume degerate, / nume scrijelate cu unghia / în pielea bătrânului Iov”. Blestemat să trăiască şi să vorbească pe şoptite, el scrie „poemele ostracizării / în poala cămăşii zdrenţuite”, având în faţă un zid pe care nu poate nici să-l străpungă, nici să-l dărâme, un zid „geamăn cu bezna, foamea şi frigul”, atroce, vorace, un zid care există şi-i „urăşte viaţa, ecoul”. Mai mereu în căutarea poemului desăvârşit, observă cum „Jegul lui Pilat din Pont / cade / pe manuscrise”, cum sângele îi „picură din limbă, / din tinereţea aceasta / care binecuvântează cuvântul” şi cum „spectacolul prosperă”, pe măsură ce unii înlocuiesc „portretul într-o ureche / cu portretele fără nicio ureche!”, schimbând în „fiecare seară / veşmintele cu măscăriciul”, îşi ia rolul de clovn în serios, trage de mustaţă nu doar imbrohorii, ci pe toţi cei ce vor să intre-n istorie cu „mâinile-n şolduri”, de la „ştirbi, sfoiegiţi, / înfometaţi până la unghii” şi până la „oameni de bine” ori Mecena, aşteptat la „poarta cetăţii cu pâine şi talger de sare” de 14 ani.

Deşi se simte adesea „pătat, / trădat şi asediat / din toate părţile”, ne dă de înţeles că n-o să capituleze vreodată şi nici n-o să trăiască „nicicând / cu limba retezată”, pentru că e „revoluţionar de profesie” şi poate oricând să execute „lovituri măiestre / cu materialul clientului”. Iar cum în „mâl se mai zăresc / tălpile Evei”, se războieşte inclusiv cu divinitatea, recunoscând că nu are Dumnezeu, dar şi că, din această pricină, orbecăie „în bezna limbii” şi în poveste.

Arzând în vina sa nevinovată, e, totuşi, bucuros că l-a „izbit / destinul orb cu varga fermecată”, însă nu poate scăpa de obsesii şi întrebările ce-l frământă revin cu şi mai multă acuitate: „Cu degete boante şi noduroase / cine mă pipăie pe suflet, / pe sânge, pe oase? / Cine pândeşte lângă tâmpla mea? / Pe nervi cine joacă rustemul aşa? / Cine se bălăceşte în sângele meu? / Muma Pădurii? Ceasul rău? / Cine îmi otrăveşte fântânile, / basmele, săptămânile? / Cine-mi zdrobeşte privighetorile, / morile şi zorile?” Tot „cârpind cămaşa unui vers” e nemulţumit că nu ajunge la „poemul visat”, motiv din pricina căruia şi „cărţile promise / întârzie”, dar nu pare îngrijorat, mai ales că nu prea ştie cui să-i expedieze „poemul desăvârşit”, iar scurgerea timpului nu-l impresionează: „Cât să  fie veacul? / Aripi am / să zbor oricând.” Osândit de „steaua de pe frunte”, răstălmăceşte sloganele, argumentând că „scopul adoră mijloacele / pe la toate soroacele / Orientului”, că e mai bine să „Mori într-un veac să străluceşti / în veacurile toate!” Cu aura sa de „domn peste anonimat”, Ştefan Dincescu porunceşte aşadar „tuturor cuvintelor din ţinuturile” sale să „decoreze naufragiaţii, ciungii, / ologii şi ciumaţii, / să iasă cu ursul la drumul mare, / să-i înveţe dansul pe Uraeus, pe Apophis / şi pe Ouroboros!”, îmbrăţişându-se în fiecare noapte „c-o tânără, darnică / sabie” şi, mai curăţind „cala unui gând”, mai cerând de la Maica Domnului o „gămălie de cuvânt”, scrie, pentru a fi scrise, „Versuri puţine / şi triste”. Până ca acestea să fie înmănuncheate în volumele promise mamei ori să intre sub lupa criticilor cu care se ia la trântă, le încredinţează cu ironia-i specifică unei celebrităţi domestice („Las posterităţii mormane de versuri elogiate / de mâţa mea, Zubaida, / o celebritate în materie de semiotică”), bolborosind cu „limbă timbrată”: „Să vina gloria, să vină de-a buşilea, / să vină călare pe Via Apia / ori prin şanţuri cu broaşte dizidente! / Să vină gloria cu sârmă în gât, / să vină gloria / cu ortul în deget!” O glorie persiflată, la rândul ei, întrucât vine cu „biştari, / cu libaţii şi cu autografe cenzurate, / cu statui de marmeladă pe cartelă”, cu „privilegiul să-ţi vâri degetele în ochi / până la cot”, nu înainte de a-i face „respiraţie gură la gură, / unei  mumii, unui mamut”.

Nevrând să-şi umfle versul cu „pompa de la bicicletă”, îngaimă un „cântec de leagăn, blestemat de stăpâni”, îşi scaldă gândul „plin de cucuie” în lacrimi şi încearcă o reconciliere prin rugă, aducând, în sfârşit, lauda cuvenită şi evadând din „Turnul cel mai strâmt” al îndoielii şi deznădejdii: „Maică Marie, sfânt şi curat / arde în verb trupul / pe care plânsul tău mi l-a dat!” Odată scăpat de veacul ce l-a lovit, nu ne rămâne decât să-i aşteptăm versul curat, eliberat de strigătul defulărilor şi gândurile blasfemitoare, dar încă încărcat cu trăirile unei epoci prea zbuciumate ca să nu lase urme.

CORNEL GALBEN

 

ŞTEFAN DINCESCU: „IEŞIREA DIN CETATE”[29]

 

La începutul acestui an a ieşit de sub tipar antologia lirică a lui Ştefan Dincescu. Profesor la Şcoala Nr.1, Bacău, şcoală care şi-a luat nume frumos şi nostalgic, „Octavian Voicu”, poetul băcăuan, urcat în Cetatea lui Bacovia din câmpiile de sud ale ţării, îşi zice versurile într-o sublimă ştiinţă a limbii române, îşi zice versurile pre limba schitului, pre limba animalului înţărcuit, îşi zice versurile murmurând în lipsa muntelui de la izvor, şi zice versurile aşa cum noi, cititorii, strigăm în sinea noastră, de teamă să nu fim auziţi nici măcar în treacăt, nici când ni se luminează pentru o clipă, nouă înşine, că existăm.

Ştefan Dincescu este un patriot al limbii (indiferent care este aceasta, cred eu), al semnului care îşi flutură steagul pe un cal fără de limbă, fără de şa. Este un Don Quijote al lucidităţii, care face artă din cântecul nebun al poeziei. Această culegere din cărţile sale anterioare ne prezintă poezia unui limbaj deliberat ales între graiul popular şi graiul savant – cu totul spontan, natural.

Mahalaua bacoviană a intimităţii se întâlneşte aici cu spiritul zeflemitor, dâmboviţean. Era să spun al lui Caragiale. În acelaşi timp, autorul este şi acel boem al limbii române, şi desfăcătorul limbii române. Versul său compune arhaisme de sinteză, argoul, jargonul compun universul, acel univers insignifiant şi tăcut al zbieretelor zilnice din spatele gurilor noastre închise de milenii.

În acest context, cultura vastă, topită în limbajul poetic, dă poeziei lui Ştefan Dincescu un caracter antinomic concretizat într-o lume de bâlci, de iarmaroc – raţionalizate într-o construcţie unde totul funcţionează numai pe dos. Revolta, poetic buşită peste obrazul care o cauzează şi o merită, revolta autorului antologiei Ieşirea din cetate (Editura Amphion, 2005) este reflexul unui cântec străin pe care însă îl descoperim sub cântecele noastre lacrimogene şi manelate. Găsim în aceste versuri vechi ritmuri populare, vechi feluri de ziceri, de străvechi ecouri, adormite prin săpare în lemn, ţintuite în colţul umbrit al încăperii în care locuim, în colţul spre care ne întoarcem cu faţa, când schimbarea la faţă ne dăruieşte aceeaşi lumină din clipa naşterii.

Ştefan Dincescu ni se citează nouă, se citează pe sine prin noi înşine: „Poruncesc tuturor cuvintelor din văiugile mele / să decoreze ologii, naufragiaţii, extropiaţii! / La straja a treia, a patra / să buiască la drumul mare / cu ursul, cu şatra / să-i înveţe ciuleandra, căluşul, rustemul / pe Uraeus, pe Apophis, pe Naga, / tocindu-le măselele, sorbindu-le snaga! // Poruncesc tuturor cuvintelor din lăcoviştile mele, / Io, Ştefan Dincescu, domn peste anonimat, / peste Cutia milei, mânie şi jale, / de la Ararat şi până la Marea cea Mare!”

GHEORGHE CHIŢIMUŞ

 

 

PREFAŢĂ[30]

           

            Traversate separat, volumele de versuri şi lucrările de gramatică semnate de Ştefan Dincescu par a nu fi ale aceluiaşi autor.

            Profesorul de limba română instruieşte asupra morfosintaxei şi propune teste gramaticale urmând cele mai stricte norme ale metodologiei didactico-ştiinţifice; poetul este un nonconformist radical, un anarhist, nu o dată agresiv, un „gângav Musaios”, care îşi „schimbă veşmintele cu măscăriciul”, care „adoarme înjurând (...) visează blestemând”, care surprinde „viaţa în pielea goală”.

            Este oare poetul negaţia dascălului? Doar la prima impresie, la o lectură neanalitică. La primul contact cu poemele lui Ştefan Dincescu, cititorului îi sar în ochi violenţe de limbaj, licenţe lexicale, oralităţi frivole, unele cu tentă argotică: „devlă”, „scăfârlie”, „maţ de bazar”, „Stafii gravide / vor să borască”, „Dă-l dracului veacul!”, „Păpa-ţi-aş, veacule, şoricul!”.

            Un efect de sfidare se produce, intenţionat sau nu, şi prin abundenţa termenilor regionali: substantive şi adjective ca „sfârlă”, „iosag”, „jujeu”, „ludă”, „coşave”, „otac”, „talan”, „pârgav”, „zăblău”, „năprui”, verbe ca „a gogi”, „a ciocârti”, „a migoroşi”, „a leorpăi”, „a ţâpa” (pentru „a arunca”). Frecvent apar imagini şocante: „Cântând şi dansând, / limba ţi-au smuls-o; / ţi-a rămas doar un ciot”; „Caiafa / spală maţele de porc / în creierii privighetorii”; „Astăzi, în aplauzele atâtor zei derbedei, / drăgălaşă istoria se cufureşte pe voi”.

La un minim examen, constatăm că toate aspectele de această natură ale discursului se înscriu perfect în codul celor mai corecte principii formative ale limbii române. Poetul „înjură” şi „blestemă” fără lezarea regulilor gramaticale. Şi în respectul deplin al „disciplinei lirei”. Rebel faţă de datele realului, el nu afişează anarhisme artistice. 

Nu numai că, adesea, adoptă stihul consacrat, ritmat şi rimat  la modul clasic (uneori, având şi rime interioare), dar cultivă forme antice orientale, haiku-ul, rubaiatul, practică „traducerea imaginară”, recurge la „poemul într-un vers”. Pe acesta din urmă îl dotează (inovaţie!) cu „două uşi”, în sensul că, în unul dintre volumele sale, Fiu al Maicii Lot, „poemele” (versurile) ce îi aparţin în exclusivitate alternează cu versuri analoge (de exact acelaşi timbru) ale fiului său, Daniel Florin Dincă, un heteronim al poetului Ştefan Dincescu, amintind de Alberto Caeiro, Ricardo Reis şi Alvaro de Campos, heteronimii portughezului Fernando Pessoa.

La nivel microtextual, poemele învederează o preocupare de-a dreptul obstinată pentru formă. În reeditările repetate, versurile apar cu titluri schimbate sau fără titluri, şi nu fără numeroase retuşuri. Oricât principalul mobil al actului poetic ar fi revolta, poetul nu scrie doar, ca Giovanni Papini, spre a se „descărca”; întotdeauna el caută efecte de stil. Departe de a respinge „literatura”, precum Paul Verlaine, şi chiar dacă, uneori, pare să o repudieze, ca avangardiştii, Ştefan Dincescu se străduieşte să procure poeziei sale statutul de „literatură”. Literaturizează însă atitudini de situare în diametrală opoziţie cu lumea, cu prezentul. Având sentimentul de a se fi născut într-un „veac idiot”, „într-un veac jumătate porc, jumătate câine”, poetul se regăseşte în „jălbarul Iov” şi, lăsându-se cuprins de „pandaliile” năpăstuitului biblic, vede pretutindeni numai orori, hidoşenii şi monstruozităţi, manifestări ale răului. Ale unui rău nu doar social, ci ontologic, chiar metafizic. Asemenea expresioniştilor, autorul Pandaliilor fericitului Iov semnalează ubicuitatea manifestărilor desacralizării totale. Preoţii ne „trag pe sfoară”. „Sutanele jupoaie hramul / cu baniţa şi kilogramul”. „Mefisto saltă zeii cu cricul”. „Solomon îşi peticeşte sacul / cu Biblia şi comănacul”. „Îngerii trufanda se corciră”. „Sodoma îşi varsă maţele, puii / prin botul hidos / al statuii”. În ţară „trepanează Cristoşi păguboşi”. Dumnezeu e „spongios”. „Poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând”. „În ieslea nopţii / căţeaua Iudei varsă pui”. Nu toate priveliştile din spaţiul poetic al lui Dincescu sunt apocaliptice, nu toate stările de conştiinţă poetizate exprimă dezamăgiri, răzvrătiri, silă, scârbă.

Condiţia iovică e contrapunctată de o virtuală condiţie cristică, ce include speranţa mântuirii. Martirizatul îşi aminteşte că are o „maică” în stare să-l înalţe din „valul ce ne bântuie”, nu alta decât Maica Fecioară. Un întreg ciclu, Turnul cel mai strâmt, însumează laude, invocaţii, rugi către Maica fără prihană, Maria.

Texte din alte cicluri atestă de asemenea o aspiraţie la pace interioară, la puritate. S-ar putea ca o asemenea notă să indice posibilitatea lărgirii şi împrospătării în continuare a registrului liric.

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

 

INCESTUOASA POEZIE ŞI DOCTRINA RĂSPLĂTIRII

SAU „DOMNUL A DAT, DOMNUL A LUAT”[31]

 

            Unitatea Florilegiului liric (1988–2006), de fapt o antologie de autor atipică, are unitatea Cărţii lui Iov, itinerar al de-creării şi al re-creării prin Credinţa ce oscilează între căinţă şi revoltă. Pentru a valoriza corect şi pentru a-l înţelege pe „Întâiul Fiu al Maicii Lot” (vezi „Spovedanie cu limbă zdrobită în cleşte”) recitiţi cele 42 de capitole ale Cărţii lui Iov din Vechiul Testament şi observaţi, prin grila celebrului personaj biblic, poemele selectate de Ştefan Dincescu din Străjer (Prier, Editura Cartea Românească, 1988) şi din cele 8 volume: Turnir cu Demostene (Editura Eminescu, 1991), Viaţă în pielea goală (Editura Plumb, 1993), Lancea lui Ahile (Editura Amphion, 2002), Cel de pe urmă Laocoon (Editura Amphion, 2003), Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu (Editura Amphion, 2004), Ieşirea din cetate (Editura Amphion, 2005), Decesul trompetei (Editura Amphion, 2005), Fiu al Maicii Lot (Editura Amphion, 2005), incluse în Pandaliile fericitului Iov (excelent titlu, revelator pentru gândirea poetică şi pentru talentul autorului de a se obiectiva în Text). Arhitectura şi valoarea antologiei satisface atributele „Unului”: „unitatea” şi „univocitatea”, „unicitatea” şi „universalitatea”. „Unitatea” înseamnă coeziunea volumelor antologate în vederea formării unui „Tot”, după modelul din Cartea lui Iov. Acest atribut este posibil pentru că niciunul din volumele antologate nu poate egala întregul însuşi, ordonat prin incluziune.

            Identificându-se cu Iov căruia Iezechiel (cap. 14, versetele 14 şi 20) îi laudă spiritul de dreptate, iar „Epistola Sfântului Apostol Iacov” (5, 11), răbdarea în credinţă, Ştefan Dincescu intuieşte ideea maximală, „univocitatea”, care determină legătura interioară a antologiei: „Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră!” (5, 17) şi permite ordonarea ideilor (miturilor, simbolurilor, temelor, motivelor) prin incluziune. „Unicitatea”, ca nivel maximal al vol. Pandaliile fericitului Iov înseamnă imposibilitatea de a fi dedus din sau / şi redus la oricare alt volum din istoria poeziei autohtone.

Paradoxul revoltei lui Iov (se ştie, Dumnezeu proclamă cu mânie că niciunul din prietenii victimei (Elifaz, Bildad, Ţofar) nu a vorbit despre El, aşa de drept, precum a vorbit alesul Său) este însuşi paradoxul celui ce scuipă „blestemând în clonţul Cezarului” (Ştefan Dincescu), care, asemenea personajului biblic, nu vorbeşte în prezenta „Spovedanie” decât despre sine, martorul omenirii suferinde, pe care niciun veac nu o „dizolvă” şi nicio religie nu o „încape”. Se observă că numai prin ideea de „unicitate” putem explica importanţa care se atribuie originalităţii în evaluarea acestui florilegiu liric (Pandaliile fericitului Iov). „Unicitatea” este o proprietate necesară a valorii, pe când „original” şi „originalitate” sunt termeni ontologici. Subliniem că singurele forme de „unicitate” ale antologiei sunt valoarea şi semnificaţia ei. Fiinţele şi fenomenele reale / sau simbolizate, luate în ele însele, nu pot fi câtuşi de puţin unice. Ele nu sunt decât singulare, iar relaţia ontologică fundamentală se desfăşoară între „singular” şi „plural”. Singularitatea Pandaliilor fericitului Iov este o separare dintr-o pluralitate. Cea mai înaltă valoare a volumului este dată de puterea de a fi, stricto-sensu, unic, adică de a fi nondeductibil din / şi ireductibil la orice altă specie lirică. Exemplul remarcabil al unicităţii stricte îl constituie persoana/ personalitatea scriitorului, ca centru de activitate valorică.

Considerându-se „Biciul Maicii Lot”, Şt. Dincescu potenţează condiţia de victimă a lui Iov (citeşte Omul), victimă şi atacator. Să nu uităm, numele lui Iov (ale cărui litere în rădăcina ebraică sunt „aleph”, „yod”, „vav”, „beth”) derivă dintr-un verb care înseamnă „a fi ostil, a trata ca duşman”. Fatalitatea destinului umanităţii este sugerată în „Spovedanie” şi prin mitul Clitemnestrei (soţia lui Agamemnon pe care îl asasinează împreună cu amantul, Egist), simbolul atrizilor, neam blestemat, născut pentru ură, răzbunare şi sânge. „Universalitatea” vizează universul poetic al antologiei ce se dirijează spre „Unu” versus uman; el are legile sale imanente, care îl disting de orice altceva şi-l proiectează într-un model, un arhetip.

A fi universal înseamnă forţă de semnificare şi de validare.  „Universalitatea” semnifică şi acţiunea de „incluziune”, care are, din punct de vedere al valorii, „funcţie ordonatoare” (aşa-zisa universalitate relativă). „Universalitatea” este însuşi modul de manifestare al „Unului” în realitatea-conglomerat ce se supune „multiplului”. „Unul”, fiind indivizibil,  nu oferă cunoaşterii decât un singur aspect, dar acesta este chiar fiinţa lui universală. Dar cum să exprimi / reprezinţi / figurezi „fiinţa universală” a „Unului”?

Găsind metafora „tăiată la gât”, care printr-un ansamblu de 4 elemente: „convergenţa”, „consecvenţa”, „coerenţa” şi „coeziunea” sugerează şi simbolizează sub egida multiplului „continuitatea poeziei”, care, în expresia lui Charles Baudelaire, este „ceea ce nu-i absolut adevărat decât într-o altă lume”. Este ceea ce descoperă baudelaireanul şi arghezianul  Dincescu în Pandaliile fericitului Iov: realismul transcendental care, se ştie, situează Binele, Frumosul, Adevărul, Fiinţa, Unul, dincolo de fiinţă. Examinarea înţelesului valoric al antologiei ne-a arătat că valoarea tinde spre ideal, intrinsec ei, sub puterea unificatoare a spiritului creator.

Creator prin excelenţă, Ştefan Dincescu ştie că simbolul este firul Ariadnei, ce permite deschiderea spre un univers esenţial, calea de revelare a revoltelor, frustrărilor şi dorinţelor subconştiente, ce scapă raţiunii spontane şi empiriste, încât, spre a urma „traiectul iniţiatic” al autorului, cititorul va trebui să fie contaminat de filosofia şi simbolistica iniţierii. Lumea simbolurilor (Lot, Clitemnestra, Paznicul de far, Abel, Gheara Menadei, Omul negru, Clopotul, Ciocârlia, Demostene, Zidul, Mecena, Amnarul, Negru Vodă, Manole, Căţelul Pământului, gheişa, căţeaua Iudei, Raskolnikov, Cartea, Lampa lui Laocoon, Turnul, Maica Maria, Araratul, Ioan Botezătorul, Golgota, Canaanul, Ulise, Văile Sidim, Nevermore, Uşile Sodomei, Caligula, plapuma Dalilei, Lancea lui Ahile, Mefisto, Socrate, Laocoon, Gomora, Dumnezeu, Anteu, Sfânta Vineri) transfigurate sub spiritul lui Iov, „maestru prin excelenţă al Omenirii”, disponibilizează un câmp de reflecţie şi meditaţie ce se apropie  ca sursă de înseşi originile milenare ale umanităţii şi ale culturii.   A actualiza destinul lui Iov înseamnă a scrie poezia individului închis în sine însuşi, atins de pandalii (furii, toane, crize, scurte nebunii), lipsit de posibilităţi, persecutat şi fără apărare, fără putinţa de comunicare cu prietenii săi (6, 28) şi cu Dumnezeu (30, 20). Revolta lui Iov, „ţapul ispăşitor”, victima expiatoare pentru o întreagă comunitate, purtător al semnelor evidente de decădere, vinovatul fără vină, îşi află explicaţia în relaţia enigmatică Dumnezeu-Satan, „spiritul ce totul neagă” (Goethe). Nu poţi să nu te întrebi, asemenea autorului: „Cine însămânţează bezna din tine? / În zaţul lui Iov / ţi adulmeci destinul.” („Spovedanie” – în Paznic de far), cine generează Răul? Satan, adversar trimis de Dumnezeu, pentru a-i pune la încercare pe cei drepţi, cel ce te abate de la căile adevărului şi care te ajută să te pierzi pe căile păcatului, îngerul căzut, respins pentru că s-a răzvrătit împotriva Creatorului său, simbol al orgoliului nemăsurat de a se face egal cu principiul său, de a fi propriul creator, instigatorul nedreptăţii, al falsei egalităţi, acuzatorul creaţiei în care îi place să denunţe un rău iremediabil, este transfigurat implicit de Ştefan Dincescu, el însuşi spirit hugolian, contaminat de gândirea poetică argheziană. „Întâiul Fiu al Maicii Lot”, lovit de Răul veacului veacurilor, intuieşte sub umbrela „pandaliilor”, asemenea lui Iov, idei inadmisibile  pentru imaginea unui Dumnezeu bun, ameninţat a posteriori de rău.

Fiind convins că „în orice vers o Golgotă / m-aşteaptă”, Ştefan Dincescu figurează, în prezenta antologie, adevăruri confirmate de o întreagă tradiţie a „urmării lui Iov”: sensul lumii nu poate fi separat de nonsensul  ei; răul este la fel de inaccesibil ca şi Dumnezeu; este zadarnic să încerci să stăpâneşti răul, raportându-l la o vină anume; ideea că Dumnezeu este răspunzător pentru rău; omul este descendent din Lot, nu din Femeia lui Lot, care, se ştie, „s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare” (Facerea, 19), deci dintr-o relaţie incestuoasă, mincinoasă, falsă, într-o stare de inconştienţă („Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul.”), călcându-se o interdicţie, altfel spus, perpetuând spiritul Sodomei şi al Gomorei, încât omul recent rămâne prizonierul eternului „Veac idiot”. Cităm, rugând să se observe şi limbajul poetului (acuzator, sacadat, lapidar, revoltat, macedonskian): „Grea ţară hilară, / maţ de bazar! / Droştile cară / pelagră-n hambar. / Soarele orbilor / mulge-n cămară / oasele vacilor / în donicioară. / Stafii gravide / vor să borască. / Mitra divide / faimă porcească. / Macină beznă / Lot Savaot. / Gâfâie pâclă / veac idiot.” („Veac idiot”) Luciditatea macedonskiană a lui Ştefan Dincescu naşte tensiunea existenţială şi poetică a operei sale („Din borta stâlcită / versul ţâşneşte / cu sânge cu tot.” – „Musaios bocind”) şi oferă cititorului imaginea unui poet de esenţă tragică, tras ireconciliabil în sensuri opuse, aşteptând un Mecena („Aşteptând” din ciclul „Zidul”) să-i cumpere „albumul închisorii” („Spectacol” din vol. Turnir cu Demostene). Un romantism de tip byronian, care naşte semeţia şi satanismul, se interferează cu cel al lui Victor Hugo, grandilocvent şi filosofant, dar şi cu formalismul parnasian a lui Héréida şi D’Annunzio, potenţând trăirile eului contradictoriu sfâşiat între ideal şi real, etern şi temporal, spiritual şi trupesc. Scriitorul are ştiinţa de a extrage din specificul locului, neamului şi al marii Istorii universalitatea umană care-i va asigura longevitatea operei. Poetul scrie cu „speranţa înfiptă în zid” (simbol al despărţirii între Dumnezeu şi creatura zămislită de El, al despărţirii dintre sine    şi ceilalţi) revelând revoltat un „Veac ghiftuit cu bocet, cu sânge” („Manole”) în care tragicul alungării din umanitate naşte deznădejde („Hei, până când?”) şi creează pe „jălbarul Iov”, înstrăinat şi banalizat într-o „gheişă / pentru gâdilat” („Iov”). Bocetul născut din (ne)fericirea de a trăi într-un „veac de cerşetori”, în care „Poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând” („Decembrie”), îl determină, probabil, pe autorul vol. Turnir cu Demostene, în revolta sa, când prometeică, când în spiritul Cărţii lui Iov, să dispreţuiască iluzia, să intuiască în univers principiul forţei şi al creaţiei, al intrepidităţii şi rebeliunii. Acest principiu este îngerul răzvrătit, Satan, umbra acestei antologii, în care „Visezi storcând în mână / zemos luceafăr cârtitor.” („Ospăţ”) 

Cultul fervent al energiei vitale justifică omniprezenţa spiritului protestatar şi acuzator, hohotul râsului amar şi întârzierea temerară şi sfidătoare în „Canaanul public”, „alb turn nemernicit, / arzând osânda mea nevinovată” („Carte”). Natura energetică şi robustă, omul cu voinţa forte, îl va fi predestinat pe artist să resimtă mai puternic viaţa şi trădările ei, să creadă în Poezie, devenind, asemenea lui Iov, martorul omenirii suferinde: „Să nu adorm! Să nu sting lampa! / Calhas jupoaie ţapul cherchelit. / Ulise fierbe zgură. Epeios surâde. // În covălii cu foiul aurit / se roagă Agamemnon în costum de gâde. / Să nu adorm! Să nu sting lampa! // Să nu adorm! Să nu sting lampa! / Treziţi-vă, cotarle, chiţorani, / că păduchează între voi / Ulise cu tarafuri de golani / să colecteze piei pentru cimpoi. // Treziţi-vă! Ignatul este-n toi. / Să nu adorm! Să nu sting lampa!” („Lampa lui Laocoon”)

Ştefan Dincescu face parte din familia unor poeţi (motto-urile volumelor antologate trădează familia spirituală în care s-a integrat) de patos şi ardoare, cu versuri ferme, mesianice, şi inflexiuni aspre, pamfletare: „Nu vă deranjaţi, vă implor, / dacă m-am scrântit niţel / tânjindu-vă peroraţia, peceţile, graţia. / Blagosloveşte-le, Doamne, prostraţia!” („Criticilor mei”) Structura lui este una egotistă şi  se dezvăluie prin confesiune. El se află permanent în centrul propriei atenţii, dar nu sub forma unui act de narcisism, ci printr-o autoproiecţie care-l situează, ca posibil Iov, chiar în contextul cel mai controversat al lumii contemporane: „Mă simt pătat, trădat şi asediat / din toate părţile. / N-am să capitulez niciodată! / N-am să trăiesc, picotind, / cu limba retezată!” („Niciodată”) În „Turnul cel mai strâmt” (cu un motto din Boris Pasternak: „Şi el le zice: V-a fost dat anume / Pe vremea mea să fiţi, şi voi dormiţi!”) poetul, „domn peste anonimat”, îşi terorizează „Cuvintele”, cerându-le supunere absolută, la spiritul şi morala vremii: „Poruncesc tuturor cuvintelor din văiugile mele / să decoreze ologii, naufragiaţii, / extropiaţii; / la straja a treia, a patra / să joace la drumul mare / cu ursul, cu şatra, / să-i înveţe ciuleandra, căluşul, rustemul / pe Uraeus, pe Apophis, / pe Naga, / tocindu-le măselele, / sorbindu-le snaga. // Poruncesc tuturor cuvintelor din lăcoviştile mele, / Io, Ştefan Dincescu, domn / peste anonimat, peste Cutia milei, / mânie şi jale, / de la Ararat / şi până la Marea cea Mare!” (I) Turnul – simbol al păcatului orgolios şi tiranic, dar şi al confuziei, împrăştierii şi catastrofei – iradiază simbolic Pandaliile lui Iov, sugerând încercarea omului de a se ridica la înălţimea divinităţii şi, pe plan colectiv, dorinţa Cetăţii de a se răzvrăti faţă de Dumnezeu. Cu inteligenţă, Ştefan Dincescu asociază turnului „cel mai strâmt” – simbolul vigilenţei şi înălţării – mitul Fecioarei, spre a sugera sensul de scară, de raport între cer şi pământ. Ciclul „Turnul cel mai strâmt” trădează metafizica argheziană din „Psalmi”, personalizată în stilul Şt. D., prin conotaţii şi transmutări, în sens simbolic, de la greutatea cărnii la spiritualizarea pură. Interogaţiile şi exclamaţiile retorice potenţează starea de poezie, enigma turnului fixat întotdeauna pe un centru, mit ascensional, care, ca şi clopotniţa, transmite o energie generatoare şi o revoltă hugoliană. Sub o retorică religioasă şi criptică, poetul ascunde aceeaşi virulenţă, acelaşi ton acuzator, acelaşi sentiment al combustiei, specific: „Maică Marie, de ce se închid / fraţii-n tăcere, / în spaimă şi-n zid?” („Turnul cel mai strâmt”, 3) Se ştie, sărăcia formează ziduri, iar tăcerea, un turn pe care sufletul se înalţă până la Dumnezeu: „Cine îmi otrăveşte fântânile, săptămânile? / Cine îmi retează mâinile, pâinile? / Cine îmi zdrobeşte privighetorile, / zorile?” („Turnul cel mai strâmt”, 4) Poetica tăcerii (genial implicată în Pandaliile fericitului Iov), postularea misterului ca dat ontologic suprem, principiul conservării enigmelor, agnosticismul, toate îşi află rădăcinile în filosofia blagiană (Blaga este unul din modelele autorului), iar chinul gândirii, libertatea discursului, catapeteasma pustie a sufletului, violenţa limbajului, ce amintesc când de „Pamflete”, când de „Blesteme”, prezenţa în absenţă a unui „Deus absconditus” trimit la Tudor Arghezi (un alt model al autorului), dar rezolvarea lirică a discursului / confesiunii este strict personală, la Ştefan Dincescu.

Înfrânt în confruntarea directă cu „Absolutul”, poetul trăieşte  sorescian (Marin Sorescu din tragedia Iona) singurătatea absolută, blestemul singurătăţii moştenite de la neamul lui Iov: „Maică Marie, discipoli n-am, / Dumnezeu n-am! / Cine să mă plângă? / Cui să mă rog, / pintenog, năprui inorog?” („Turnul cel mai strâmt”, 5) Stilul solilocviilor lirice ale autorului volumului Turnir cu Demostene trădează un talent autentic, sprijinit de intuiţia vie a limbii vorbite („Mă uit la preoţi; / preoţii nu sunt. / Mă rog în zid / şi zidu-i şui. / Mă sui în turn; / vai, turnul nu-i!” – „Turnul cel mai strâmt”, 12) şi potenţat de intuiţia morală a sfârşitului, de presentimentul unui timp ucigător. Ştefan Dincescu trăieşte cu acuitate o decadenţă ireversibilă (vezi cartea Viaţă în pielea goală), o apocalipsă modernă în care alienarea, boală fatală, nu mai are leac: „Învăţătorule, adoarme veacul / şi clopotul îmi vinde / leacul!” („Boală”)

Poemele exprimă o conştiinţă terorizată de pierderea credinţei şi o sensibilitate ce înregistrează inimile bolnave ale lucrurilor: „Fecioară Sfântă, ce mă fac? / Se plimbă râmele pe os; / sicarii joacă zaruri în balanţă. / Raiul îmbrăcatu-l-am pe dos; / credinţa nu mai are clanţă. / Stâlcite gândurile zac. / Fecioară Sfântă, ce mă fac?” („Invocaţie”) Masca proteică şi tragică a poetului ascunde strigătul fiinţei istovite de a lua mereu alt chip, de-a se manifesta într-o succesiune de personaje iluzorii, substituindu-se de fiecare dată omului capabil să renască din propria-i cenuşă.

Cu nostalgia şi paradoxul Iov, preferinţa poetului se îndreaptă spre poema satirico-meditativă, spre elegia livrescă, distinsă, „cu metafora tăiată la gât”, spre un discurs liric de o densitate ideatică şi simbolică inconfundabilă, în care cititorul avizat citeşte „semnele veacurilor”, potrivit expresiei evanghelice, adică semnele precursoare ale „sfârşitului unei lumi ce nu poate fi vreodată altceva decât sfârşitul unei iluzii” (René Guénon). În toate poemele stăruie, bacovian, senzaţia de gol metafizic, de înstrăinare, degradare şi complicitate cu un Satan care şi azi răspunde Domnului: „Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos.” Efectele sincopate ale expresiei poetice potenţează fondul subteran tragic, angoasant al poemelor de o modernitate bine temperată, care îl scoate pe Şt. D. din corul generaţiei ’80: „Înger chior şi pricăjit / trepanară. / Deznădejde, nu pricepi? / Cai sirepi / explodează-n satrapie. / Devla arde, / spaima scrie. / Te dărâmi, te iscăleşti / în noroiul ăstui foc. / Viermele îşi scoate sceptrul / prin noroc.” („Lot”)

Într-un „Ev” în care „Sodoma îşi varsă maţele, puii / prin botul hidos / al statuii.”, Dincescu, poetul, prăşind în Văile Sidim şi corcindu-se „cu Dumnezeu”, actualizează absurdul urmuzian: „Cică nişte găinari, / paţachine, sangvinari / strecurau, rânjind, / prin sită / fantezia fleşcăită, / preparând din armăsar / alifii de buzunar / să se ungă-ntre picioare / proletare domnişoare.” („Drogherie”), cu intenţia de a sugera distanţa dintre omul contemporan şi Dumnezeu: „Sunt zece veşnicii până la tine, / şapte regate de păcate…” („Până la tine”) Viaţă în pielea goală este un alt fel de blestem apocaliptic al lui Iov, de tipul „Piară ziua în care m-am născut…”, un strigăt deznădăjduit, într-un „veac jumătate porc, jumătate câine” în care „Io, Ştefan Dincescu” îşi osândeşte „cu limbă de moarte” (adevărata poezie nu se scrie decât cu limbă de moarte) pe toţi urmaşii: „Să nu uitaţi niciodată…” („Diată”). Rănit de toate injustiţiile comunismului (vezi „Măciuchiţa lui Ahile”, „Heruvim descreierat”, „Haită”), poetul, o conştiinţă în stare de veghe – conştiinţa „paznicului de far” – ne oferă starea de delir dintr-un sistem totalitar: „Musaios proclamă: «Fabricanţii de osanale / tapiţează ghetouri de două parale. / Struţul şi porcul s-au căţelit / să vândă împărăţia pe un chibrit. / Au pornit-o martirii-n bejanie. / Prin sanatorii poemul îşi face de petrecanie. / Sutanele jupoaie hramul / cu baniţa şi kilogramul. / Moartea înhamă renii la sanie. / Zi şi noapte securiştii ne borăsc în grijanie. / Dricarii plimbă utopia cu diligenţa. / În megafoane scalzii îşi flambează demenţa. / Mefisto saltă zeii cu cricul. / Păpa-ţi-aş, veacule, şoricul!»” („Musaios”)

Mitul lui Ahile (se ştie, a fost modelul lui Alexandru cel Mare şi l-a inspirat pe filosoful Friedrich Nietzsche) potenţează sentimentul de invulnerabilitate al lui Iov (citeşte al Poetului / Artistului.) Lectorii volumului Lancea lui Ahile (cu un motto ce exacerbează tema vanitas vanitatum: „Toate drumurile duc în negru putregai” – Georg Trakl) vor identifica în cunoscutul erou al mitologiei greceşti, cel care ar fi răsturnat ordinea în Olimp, enigmatica şi greu definibila personalitate a Poetului, „bocet obraznic / într-o sabie / dus!” („Diptic”) „Ieşind din cetate”, Ştefan Dincescu descoperă acelaşi (dis)confort al neantului axiologic, de care nu se poate elibera decât actualizând spiritul lui François Villon, în opt „Epitafuri” ce completează măştile Scribului: „Aici se odihneşte un cretin. / Muncind ca robul, / o mierli / ca prostul. / Drumeţule, închină-te! Amin!” („Epitaf”, 5)

Motivul mamei (vezi „Epitaf”, 8) aminteşte de Serghei Esenin şi potenţează muzica elegiacă, subminată de alunecarea programatică în derizoriu, în desacralizarea „acestui Dumnezeu / cu creierii spălaţi” („Epitaf”, 7). Intrarea prin ieşire în alt / acelaşi univers de nelinişti, spaime şi acute singurătăţi (singurătatea fericită a lui Iov) se continuă în Cel de pe urmă Laocoon, unde lacrima – cuţit (parafrază după Mircea Dinescu) trădează „socratismul antologiei”. Luciditatea şi revolta ce îşi au rădăcinile în tirania raţiunii: „Coiful în cap! Lancea în mână! / Hai să ne mai zdrobim niţel cu anonimatul dement! / Ne înfiază obeză laşitatea veacului, / bădiţă Sancho, fii grozav de atent!” Cele 24 de catrene ale ciclului / poemului fac din autor cel mai echivoc „personaj al cărţii”, încrezător în destinul său ca şi biblicul Iov sau rivalul lui Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski: „Ce-am scornit, ce-am altoit / a ţâşnit. A-nsutit. Chiar şi-n piatră! / Ce-am visat, ce-am ţipat / a puiat. A zburat. Chiar şi-n piatră!” Cu certitudine, poetul ştie să evadeze din provincialism, să se salveze de sentimentul eşecului, să se încarce de entuziasm. Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu demonstrează lipsa de complexe a poetului autentic.

În acest sens, scriitorul îl urmează, în spirit, pe V. Voiculescu din Ultimele sonete închipuite… Dacă autorul lui Zahei Orbul îşi ia ca mentor pe W. Shakespeare, Şt.D. se opreşte la Omar Khayyām, pe care-l întemniţează în propria-i metafizică, inclasabilă în ordinea unui veac „jumătate porc, jumătate câine” (metafizica socratică    a înţeleptului care preferă cucuta, în locul oricărui compromis): „Daţi-i poetului, convivi, ce este al poetului! / Foame cu sacul, nedreptăţi diavoleşti, / largi clevetiri, anonimat în călduri / şi peste bot zdravene palme frăţeşti!” („Rubaiat”, 1) 

În „traducerea imaginară” a celor 47 de rubaiate, autorul îşi trădează identitatea amphitryonică (Amphitryon, muritorul care şi-a împărţit soţia cu Zeus, simbol mitic al omului ce rezistă unor forţe ce-l depăşesc) pătrunsă de Adevărul fatal că: „Umbrele lupilor ingurgitează umbrele oilor. / Umbrele văilor macerează umbrele ploilor. / Umbrele cailor zdrenţuiesc umbrele ulucilor. / Umbrele umbrei clocesc umbrele cucilor.”, şi crucilor, am adăuga noi. Decesul trompetei – cu cele trei cicluri: „Dinastia apelor”, „Pinacoteca lui Mister Bashô” şi „Coturnii lui Anteu” – revelă sub altă mască poetică „rănile Clitemnestrei borţoase” (volumele, ciclurile, artele poetice trădează proteismul discursului.) Poetul îşi exprimă cu sarcasmul arghezian din „Pamflete” o revoltă sisifică împotriva unei Divinităţi ce-i alimentează lui Satan, sursa răului, posibilitatea de a-i verifica răbdarea, omului, timp în care: – În vomă de râuri ni se dospeşte destinul. / – Se cufureşte Dumnezeu / în strachina noastră. („Dinastia apelor”, 12) Poemul 24 din „Dinastia apelor” reiterează doctrina răsplătirii din Cartea lui Iov, demitizată şi banalizată în spirit postmodern: „Un singur deget, Doamne, mi-ai promis! / Un singur deget, Doamne,  mi-ai dat! / Un deget, Dumnezeule beat, poleit în rahat!” În cele 16 haikuuri orfane „din haita Bashô” (vezi „Pinacoteca lui Mister Bashô”), cititorul descoperă bovarismul autorului, un rău modern fără leac, o lume dezumanizată, ameninţată de „nimic”: „Sub pod un cerşetor / şi-un câine jigărit / ling jegul din acelaşi blid.” (10); „Mielul tăcerii / face viermi / în flautul unei păduri.” (12) Lapidaritatea stilului, lirismul concentrat anunţă „decesul trompetei”, de aşteptat, azi, când: „Specialiştii pregătesc pentru siloz / pieile senilului Iov.” („Coturnii lui Anteu”, 14) Registrele stilistice diferite de la volum la volum produc în întreaga antologie un fel de eufonie inimitabilă  a limbajului dincescian, o voluptate de ordin lingvistic şi muzical, ce îşi ajunge sieşi, parcă indiferentă şi opacă faţă de sensuri: „Cine dezmiardă puii tăi, / pasăre zburând / printr-un cuţit?” („Coturnii lui Anteu”, 15) Captivante şi absolut originale prin montarea a „două uşi” ni se par cele 20 / 40 de poeme din Fiu al Maicii Lot. Ştefan Dincescu iese de sub umbrela Poemelor într-un vers de Ion Pillat, prin tematică (o sinteză a problematicii din Pandaliile fericitului Iov), prin limbajul acuzator, sarcastic, demitizant, autoironic, lucid, prin dialogul antinomic dintre generaţii (Tată–Fiu), dintre două viziuni asupra lumii, dintre raţiune şi pasiune, dintre condiţia dată – condiţia dorită, dintre Dumnezeu – Satan, dintre Iov – Dumnezeu, dintre Viaţă – Moarte. Volumul revelă un portret al Omului născut sub pecetea păcatului şi ar putea avea şi un motto biblic: „Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor” (19, 36).

Definindu-se prin mitul Maicii Lot, Ştefan Dincescu sugerează nietzschean atât moartea lui Dumnezeu, cât şi moartea Omului: „Te cumpără, cucernic, acest Dumnezeu tot mai nemernic.” (Fiu al Maicii Lot, 9); „Duhneşte – petală de mac – Dumnezeu tămâie de drac.” (Fiu al Maicii Lot, 23); „Orice Evanghelie ajunge pisoar într-un bordel.” (Fiu al Maicii Lot, 37) Viziunea este fatalistă, tendenţioasă, este viziunea Poetului fericit (Fericirea lui Iov) pe care „şi Dumnezeu îşi ridică piciorul”, Poetul care „prin ochişorii de hoit” delapidează viitorul, cum acuză, pe bună dreptate, Daniel Florin Dincă, Fiul, heteronim al lui Şt. Dincescu, amintind de heteronimii portughezului Fernando Pessoa (Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos). Antologia de autor Pandaliile fericitului Iov (îl invidiez pe autor, pentru titlu, deşi nu sunt poet) nu este un „tratat de descompunere”, cum ar putea să pară la prima vedere, ci un „tratat despre păcatul fericirii”. George Bernard Shaw spunea că nu avem dreptul să consumăm fericire, fără a o produce. Ştefan Dincescu, „un pian pe care se antrenează toate coşmarurile”, a depăşit neliniştea fericirii – stare în care intră toate trăirile firii – (ne)mulţumindu-se azi, 29 august 2006, cu „o glorie fără ecou ca o muieruşcă fără vagin”.

Aşa grăit-a fericitul Autor eliberat de pandaliile şi iluziile lui Iov, predestinat „să putrezească într-un vis”. Visul că Dumnezeu îi iubeşte doar pe cei (ne)vinovaţi. În ceea ce îl priveşte pe Ştefan Dincescu, poetul cu „limbă zdrobită în cleşte”, poate să afirme fără nicio îndoială: „Eu sunt Eu plus antologia / spovedania mea.”

PETRE ISACHI

 

 

 

GHEPARDUL „CU POEME ÎN GHEARE”[32]

 

            În poezia lirică, spunea G.W.F. Hegel, „obiectul este expresia sentimentelor interne ale poetului”, expresie modelată după poetica tăcerii, impusă în istoria poeziei româneşti de către Lucian Blaga, din care Ştefan Dincescu selectează, drept motto al volumului „Se spânzură condeiul!” (Amphion, 2007), versurile: „Vai mie, Doamne, că trebuie să tac / când mă despoi.” (Lot) Trăind starea „cititorului făţarnic”, miza polemică din „Se spânzură condeiul!” este evidentă, relevându-se o profundă cunoaştere a poeziei actuale, dar şi capacitatea acestui poet de a compatibiliza, de a sintetiza voci şi idei lirice din Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Valéry, Stéphane Mallarmé, Guillaume Apollinaire, Fernando Pessoa etc. într-un discurs ferm, direct, paradoxal, sarcastic, simbolic, livresc, oltenesc, îmbrăcând forma pasională a pledoariei pro domo sua.

            Conciziunea şi imanenţa, metodele lingvistice şi cele semiotice, motivaţiile sociale, antropologice şi politice, posibilităţile de explicare a cărţii „Se spânzură condeiul!” prin conceptele de simbolism şi de avangardism, de modernism şi de postmodernism nu contrazic ideea că poezia lui Ştefan Dincescu este una singură, unitară şi coerentă în toată marea ei diversitate, peste retorica aparent diferită   a celor zece volume de versuri publicate de poet până astăzi.

            În „Verb zdrăngănind”, prima parte a volumului „Se spânzură condeiul!”, autorul redimensionează funcţiile poeziei în spirit macedonskiano-arghezian, asumându-şi dramatismul unui „paradis linciurit într-un horn de măgar”; poezia nu înseamnă „artă pentru artă”, nici „autoreflexivitate”, nici „magie sonoră”, nici „poezie pură”, nici „gratuitate”, ci o modalitate de luare în posesie a unui spaţiu sodomizat, care şi-a pierdut centrul, în care omul însuşi este o fiinţă descentrată: „Zdup! tărişoara mea, cocoţează-te-n pat! / Holbează-te la TV! Hai, clefăieşte, hămesito, păsat! / Mâine, căţea în călduri, furişează-te-n clăi / până la pofticioşii, libidinoşii, lăţoşii haidăi!” (Poem, 35) Considerându-se şi poetul lumii interlope, Dincescu   îi oferă cititorului un „Eu” ipostaziat într-o multitudine de „euri poetice”, în încercarea disperată de a revela „măsura” lumii în care trăieşte: „Veacuri ai scris, condeiaşule, în modest pătrăţel! / Gloria, rebegind prin tranşee, am fituit-o, mă tem. / La Sărata, pe centura Bacăului, fost-am guru, totem / târcoavelor cu păpău vagin de oţel.” (Poem, 34) „Zeiţele dragostei” de pe centura Bacăului pot avea semnificaţia unei hierogamii. Aflate sub zodia eternităţii, ele sunt aceleaşi femei desfrânate de care se pomeneşte atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, nişte simboluri ale fecundităţii, ale uniunii cu divinitatea. Într-o lume din care a dispărut Dumnezeu, Dincescu pune într-o algebră superioară a spiritului cele trei mari crize ale omului contemporan: 1. „criza realităţii” („Mi-ai dat mieriul crin visat de-albine. / L-am deghizat în cloţă, în clovn, în orişicine. / Vai, ce mi-ai dat: izvoare, cer spălat, / le-am porcăit! La rişcă, Doamne, m-am jucat!”, 33); 2. „criza eului” („Verb zdrăngăneşti. Pisează-ţi condeiul! / Bagă-ţi resteul pe gât! Expatriază-ţi bocetul, colţii! / Halucinează pe câmpuri şoldanii, hameiul. / Căptuşeşte-ţi cu fluturi tavanele sorţii!”, 31); 3. „criza limbajului” („Dezbrăca-vei suflete sticloase, plăpânde, / vameş fâşneţ, în alcovul haitei flămânde? / Scuipă-i ruşfetul! Las-o dracului să crape de foame! / Moartea cu stufoasele pleoape ne gâdilă vara pe clape.”, 32)

            Întoarcerea la metrica poeziei populare, dar şi la tensiunea mioritică, transfigurarea motivelor clasice („tatăl”, „fiul”, „mama”, „strugurii”, „vinul”) trădează aceeaşi criză a limbajului de care poetul se eliberează cu graţie estetică baladescă: – Fugi în rai, măicuţă? Ce-ai în bocceluţă? / – Urcioraş cu apă, struguri, franzeluţă. / Fiule, zoreşte! – Zăbovesc de-un chin. / Spăl frigide veacuri într-un strop de vin. (Poem, 30)

Interogaţiile şi exclamaţiile retorice potenţează tensiunea lirică  a eului mistic deghizat în „orişicine” oferindu-i lectorului când identităţi alternative, când o reprezentare simbolică. Dincolo de perceperea intuitivă, hermeneutica simbolurilor reprezintă o absconsă penetrare în lumea semnelor eterne. Structurate fiind într-o complexă şi hieratică heraldică a vizualului, simbolurile din „Verb zdrăngănind” („a zdrăngăni”, la gerunziu – mod al aspectului continuu, sugerează tonalitatea amuzicală a Lumii) comportă semnificaţii multiple – de ordin filosofic, magic, religios, psihologic, moral, istoric, poetic – şi asociaţii dintre cele mai inedite.

Selectez din „Verb zdrăngănind” câteva simboluri să vă faceţi o idee despre puterea gândului şi forţa semiotică de penetrare atemporală: Ahile, Şeherezada, Lot, Măicuţa Lot, îngerii, Manole, Ana, corabia, chitul, băiaşul, condeiul, peştera, privighetoarea, lupanul, ghepardul, lebăda, căprioara, cocoşul, şoldanii, fluturii, smirna, aurul, rachiul, vinul, curvele, steaua, Craioviţa; trăitor într-o cetate care „menstruează scrum în lumină”, Ştefan Dincescu provoacă sentimentul excentricităţii, disociindu-se programatic de colegii săi de generaţie (Florin Iaru, Alexandru Muşina, Ion Bogdan Lefter etc.) printr-o „inginerie textuală” atipică, din care se exclude vocaţia ludică, parodică, teatralizantă a optzeciştilor: „Nu bălteşte, frate, soare! Veac nu bate. / Din ploştile Şeherezadei vinete cântece storc. / Se spânzură condeiul! În rubaiate boldeiul se zbate. / În plămânii verii expectorează o sfârlă de porc.” (Poem, 1) Efectul „Omar Khayyãm” asupra eului poetic este evident; spiritul rubaiatului impune formele unei paradigme specifice poeziei sentenţioase din care este exclusă monorima din raţiuni de comunicare.

Lectorul descoperă coordonatele altei mentalităţi literare într-o paradigmă poetică dezinhibată, relativizatoare, eliberată de ceremonial, metafizică,  explorând într-o atitudine insurgentă: „Mi-a slobozit Dumnezeu tăioase unghii în gât: / «Eşti golăneţ, prostovane, pilangiu, inutil şi urât!» / Privighetorile mele, vituperând, s-au oţetit. / L-am iscălit pe rânză cu zâmbet de cuţit.” (Poem, 7) Poemul – iscălit cu „zâmbet de cuţit” – reiterează, „vituperând”, singurătatea creatorului al cărui „cântec” se răsfrânge, ca şi la privighetoare, numai către sine. Fuga de / din cuvinte revelă o labirintică şi teribilă geometrie a sufletului enigmatic, însingurat („lupan singuratic” sau „ghepard cu poeme în gheare”), autoexilat „sub retevei, sub cuţit”. Principiul de construcţie al poemelor lui Dincescu, războindu-se cu zeii „clamoroşi, prostănaci”, nu este similaritatea, un sens care trimite paradigmatic la alt sens, ci contiguitatea, un sens care se leagă sintagmatic la alt sens. Mişcarea prin care poemul se instituie se caracterizează prin decroşări, extinderi, variaţii ale sensului. Poemele metonimice sunt lipsite de centru şi de limite. Ele eliberează o energie simbolică sublimată în scriitură de „eul de hârtie”: „Şi Vouă, Sfinte Petre, Vă declar pe şleau: / «Curvoi mi-am fost, grozav mai beau!» / Să zăbovesc la porţi? Să mă proptesc în clanţă? / O noatină se pişă în balanţă.” (Poem, 24); „Morţii goarnă i-ai fost, suveică, decembrie, frate! / În uşa bodegii, Ană, de urcioare te ciup! / Ţângăii s-au meliţat pentru o cană de libertate. / Vădanei Lot cu greieri guşa i-astup.” (Poem, 18)

În modelul analogic prezentat în „Verb zdrăngănind”, poemul, adică lumea, reprezintă un element care se oferă unui eu perceptiv / cititorul, care se comportă ca un „eu–pâlnie”, ca un simplu spaţiu de manifestare, de curgere a textului. Volens-nolens, eul celui ce citeşte se lasă produs de textul / de poemul imaginat nu ca un mecanism cu o gramatică, ci ca o geografie cu o consistenţă empirică. Spaţiul non-frastic potenţat de poetica tăcerii este principiul generativ al poemelor din vol. „Se spânzură condeiul!”, construcţie apriorică pe care lectura nu o poate modifica. Cititorul „joacă” / interpretează poemul / textul; scriitura se apropie de condiţia muzicii în care „interpretul” este coautor al partiturii reproduse fără constrângeri, fără ierarhii, fără finalitate: „Mi-a intrat în tezaur o lebădă cu rochii de aur. / Se clăbuceşte în veghe. Iute mă dojeneşte: / «Vai, tot lupan singuratic ai rămas într-un plaur, / sângerând, dormitând, fiule, printre hârtii, iepureşte?»” (Poem, 9)

Transparenţa şi opacitatea menţin ambiguitatea poemelor din cartea „Se spânzură condeiul!”; sub „lebăda cu rochii de aur” (Poem, 9), atât simbol al purităţii, al singurătăţii şi curajului, cât şi simbol al elevaţiei spirituale şi al poeziei, cel ce „stă la taclale” cu Omar Khayyām ascunde o greaţă sartreiană împotriva eternului mesager „cu 30 de arginţi”. Peştera, simbolul unei existenţe deformate, al inconştientului, dar şi arhetip al sufletului magic opus apolinicului sau fausticului occidental, constituie, în viziunea poetului Ştefan Dincescu, altceva decât paradigma simbolurilor claustrofobe: „În peştera mea sferic întuneric mucegăieşte. / Tătucul din ceruri sărută brazdele, melesteul, aratul. / Borţoasele râgâie. Şipotul ţâţei duhneşte. / În roşii fagurii zăpezii supurează galben păcatul.” (Poem, 4)

În „Cântecele Ioanei Olaru”, „scribăreţul”, care cultivă „lăptuci într-o istorie literară străveche”, devine tandru, cântă dintr-o „petală de crin” o dragoste pierdută / câştigată pentru o Ioană sacralizată prin iubire, cu toate că „işlicarii cu viitorul năruit pe chituci” o vedeau fie japiţă roşcovană, ţolină, doanţă, vampă, oloagă minciună bălaie, fie pufoasă floare de lotus, rază de cântec subţire, fie puştoaică, puiandră, plăpândă, lividă, mâhnită. Cele 12 poeme din „Cântecele Ioanei Olaru” formează un spaţiu nu doar al motivării, al literalităţii (Ioana Olaru, agresivă frumuseţe din tinereţea poetului de azi, arzând „tămâie pe clanţă” firfirigilor care iubeau „florile de mucigai”  ale Craioviţei Vechi, din Bănie, unde Dincescu a trăit între anii 1968–1981), ci şi unul al conotaţiei, al ambiguităţii, al obscurităţii semantice: „Ţi-am cusut nu o fustă, ci o poveste înflorată şi scurtă / din lebede, nuferi şi ghioluri cu luceferi sub pleoapă. / Tu, japiţă roşcovană, domestici-vei în iurtă / amurguri păscute viclean de-o melancolie mioapă.” (Poem, 6) Muză şi ispită fiind („M-am distilat, prin îngerii tăi, într-o văioagă din mit / şi-am cosit haiku-uri, tămâioară, rubaiate şi maci. / Astăzi odrăslesc în juvăţ, sub cuţit, / troheii săraci, cârlanii, roşcovanele vaci.” – Poem, 2), Ioana Olaru reprezintă / simbolizează sensibilitatea fiinţei umane şi latura ei iraţională. „Văioaga” din mitul „Adam şi Eva” ne vorbeşte nu doar despre spirit şi suflet, ci şi despre inteligenţă şi afectivitate, despre cunoaştere, iubire şi creaţie. Fără Eva / Ioana, poetul odrăsleşte „în juvăţ, sub cuţit”, „roiul de năluci” fiind posibil doar exilat în „sihăstrii”, doar opărit în „păcatele ochilor” ei / Eva / Beatrice / Ioana / femeia / carnea / desfrâul. Relaţia sublim / abject îşi află rădăcinile când în vol. „Florile răului” (Charles Baudelaire), când în vol. „Flori de mucigai” (Tudor Arghezi): „Pleoapele tale mi se înţeliniră şi-n vis /   şi-mi zdrenţuiră dorul de la metereze până la gleznă. / În palmele ştimelor testamentul mi-am scris / când ţâţele tale se giugiuleau cu iepuroii în beznă.” (Poem, 5) Etern-Femininul din „Cântecele Ioanei Olaru” (cuvinte din „Faust” de Goethe, desemnând dorinţa omului spre o transcendenţă: „Aici genuinul nerostibil / s-a spus; / Etern – Femininul ne / trage în sus.”) înalţă prin atracţia prezenţei universale, prin conotaţiile multiple.

Ioana Olaru – izvorul oricărui potenţial – rămâne personificarea tendinţelor psihologice ale sufletului poetului: sentimentele şi stările vagi, intuiţiile profetice, sensibilitatea la iraţional, capacitatea de a iubi, sentimentul naturii, relaţiile cu inconştientul, visul himeric de fericire, tendinţa de a produce remarci veninoase, efeminate, care devalorizează totul: „Vino, puiandro, vino, plăpândo, astăzi să te învăţ / cum să vopseşti lăvicerele dezmăţului tău; / lună şi soare cucurigând – să se dea huţa-n juvăţ / ca mistreţii buimaci, pe zăpuc, în vălău.” (Poem, 7) Pierre Teilhard de Chardin vedea în etern-feminin numele iubirii, forţa cosmică asigurând întâlnirea dintre aspiraţia umană spre transcendent şi acel instinct unde se manifestă o energie eminamente aptă de a spiritualiza lumea, de a deveni izvorul oricărui potenţial: „Îmbracă-te-n fluturi, puştoaico, mâine să-mi fii / pufoasă floare de lotus dansând în piei de văpaie! / Hai, uită că ai putea într-un amurg să-mi devii / borşită, oloagă minciună bălaie!” (Poem, 9) Sublimată în poeme, această Beatrice (bizară liceană sinucigându-se din dragoste în Craioviţa liceanului / boemului Ştefan Dincescu) reprezintă posesia simultană, perfectă a unei existenţe nesfârşite, aidoma Poeziei; eternizată şi sacralizată prin iubire baudelaireană, Ioana Olaru simbolizează seducţia erosului.

Sciziunea între atracţia voluptăţilor malefice, a viciilor, a păcatelor şi corespondentul lor sacru, celest determină în catrenele „Cântecele Ioanei Olaru” ideea elevaţiei absolute, ideea transgresării spre spaţiile de pură luminozitate şi de spiritualitate: „«Mi-e teamă, scribăreţule, de buhai, de malaci!» / «Vai, tandră puiandră, rază de cântec subţire, / pe visuri te pup, te ling pe ţâţe, pe craci, / îmbrăca-te-aş în polen de psaltire!»” (Poem, 11)

Ideea că adevărata literatură este transnaţională răzbate din cea de-a treia parte a volumului „Se spânzură condeiul!” – „Poeme pe două clape”, unde Ştefan Dincescu argumentează poetic motto-ul din Lucian Blaga: „Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt / Un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor.” (Poeţii) După modelul mentorului său Baudelaire, rege al poeţilor, blestematul, adevăratul vizionar, Dincescu implică în alchimia poemelor sale şi „menajeria năravurilor rele” (Baudelaire), de care cititorul, fiind instanţă a comunicării lirice, este pătruns în mod fatal. Firea predestinată justifică psihologia „ghepardului”, dar şi dandysmul lui Ştefan Dincescu, înverşunarea lui contra opresiunii mediocrităţii, împotriva „omului – masă” (José Ortega y Gasset), omul ros de urâtul existenţial, stors de orgoliu creator, de orice ideal. Este greu să traduci muzica „neîmpărţitului şi neîntreruptului popor de poeţi” în care „Vel Ştefan Dincescu” se include fără complexe, astfel încât în „Poeme pe două clape” citim / auzim şi o simfonie a destinului semenului, fratelui, „cititorul făţarnic”, cum îl traduce Alexandru Philippide din „Prefaţa” cărţii „Florile răului” (Baudelaire); iată sublimat într-o muzică nouă „urâtul”: „Urâtul e! – Cu lacrimi în silă revărsate, / Visează eşafoduri fumând nepăsător. / Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o! cititor, / – O! cititor făţarnic, – tu, semenul meu, – frate!” (Prefaţă) Din triada „Charles Baudelaire (1) – Ştefan Dincescu (2) – Cititorul făţarnic (3)”, Ştefan Dincescu schimbă nr. 1 şi, desigur, păstrează făţărnicia de tip „Cain-Abel” dintre „Autor” şi „Cititor”, continuitatea „poporului de poeţi” fiind evidentă: „Urcior m-ai bătut, Doamne, între zăvozi şi bucate! / Cu rouă m-ai umplut, cu privighetori, cu lumină. / «O, cititor vâscos, făţarnicul meu frate, / înfiptu-mi-ai cuţit în rădăcină!»” (Poem, 2)

Aserţiunea eminesciană „Toate-s vechi şi nouă toate.” (Glossă) este (re)descoperită de către „cititorul vâscos / criticul vâscos” în „aceeaşi gamă”: gama golului, a prăpastiei şi abisului, a absurdului, a disperării şi căderii, deci simfonia destinului omului „amăgit atât de-adese” (Eminescu).

Care ar fi secretul acestui „ghepard” al liricii contemporane? Pe lângă comunicarea polemică, interogativă, exclamativă, sarcastică, orgolioasă, când sublimă, când abjectă, elegiacă, tragică, cu „poporul de poeţi”, cu „vâscosul cititor”, Ştefan Dincescu a înţeles ce înseamnă să sucească „gâtul elocinţei”, ce înseamnă „De la musique encore et toujours!” – „Muzică mai multă, mereu.”; iată actualizat dincescian versul „Prens l’éloquence et tords-lui son cou!” (Paul Verlaine, „Artă poetică”) într-o rimă în „chingi severe”, rimă eliberată de sclavia „nesocotinţei”: „Înhaţă elocvenţa! Hai, răsuceşte-i gâtul, / pal papagal sculptând schilozii peşti! / Hai, remaiază-ţi anii cântând pe la fereşti! / Stârpeşte elocvenţa! Cinătuieşte-i râtul!” (Poem, 1)

Nevoia acută de absolut şi căutarea unei ieşiri din condiţia existenţială tragică îi amintesc acestui „Fiu al Maicii Lot” de biblicul Iona, transfigurat de dramaturgul Marin Sorescu în tragedia „Iona”; rămâne şi în Poem, 4 („Ai eşuat, bădiţă! Hai, schilodeşte-ţi gâtul! / Orb hoinărişi hăţişul acelor burţi de peşti. / Nu Dumnezeu, ci Dracul se uită prin fereşti! / Nu faima te mâleşte, ci greaţa, ci urâtul!”) problema „dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva odată ce te-ai născut” (M. Sorescu); din această „nesfârşită cuprindere de peşti”, Dincescu potenţează singurătatea omului care descoperă că „Totul e invers.” („Iona”), că „Nu Dumnezeu, ci Dracul se uită prin fereşti! / Nu faima te mâleşte, ci greaţa, ci urâtul!” (Poem, 4)

Este evident efortul poetului bântuit de „mahalalele” Craioviţei de a evada din limitele unui discurs poetic univoc, încât cititorului „vâscos” i se cere atenţie la conotaţiile cuvintelor, la forţa sugestivă a textului, la muzicalitatea verlaineano-bacoviană, la dominantele semantice ale pulsaţiilor semiotice din spaţialitatea metapoemului, la corespondenţele subtile, la „poporul de poeţi” consideraţi tot atâtea proiecţii ale eului liric.

Arthur Rimbaud îi împrumută, probabil, lui Ştefan Dincescu (printr-o mişcare intrapsihică la nivel colectiv) revolta. Care mare poet nu este un revoltat? Să rămânem, totuşi, la mitul lui Arthur Rimbaud (vizionarul, vagabondul etc.) despre care se scria: „Eu cred că există mulţi Rimbaud în această lume şi că numărul lor se va augmenta mereu. Cred că, în viitor, tipul Rimbaud va înlocui tipul Hamlet şi tipul Faust. Până ce lumea veche va fi dispărut complet, individul «anormal» va tinde din ce în ce să devină normă.” (H. Miller). Intuiţia şi profetismul lui Miller s-au adeverit. Revolta este esenţa tipului Rimbaud în care „EU este altcineva” (Rimbaud), poetul este „gândit” (îl las pe „făţarnicul cititor” să găsească / să inventeze subiectul logic / complementul de agent), obsedat fiind de raţionala „dereglare a tuturor simţurilor” (Rimbaud); în „palavrele haitei”, în ritmul fantast din Corabia beată, Dincescu este fascinat de adevărul din „lucrurile neauzite şi indicibile” (Rimbaud), încât la ora satisfacţiei esenţiale îşi doreşte să devină fiinţă din fiinţa cântecului: „O, sparge-mi-s-ar fiinţa în cântec să mă-nec!” (Ştefan Dincescu) Să remarcăm că în „Poeme pe două clape” se potenţează versul-temă, versul-pretext: „O, sparge-mi-s-ar trunchiul! În mare să m-afund!” (Arthur Rimbaud, Corabia beată).

Poetul Ştefan Dincescu, accentuând gradul de poeticitate   a limbajului, îşi urmăreşte cu perseverenţă sisifică raportul cu „celălalt”: fie Arthur Rimbaud, Charles Baudelaire, François Villon, Paul Verlaine, Serghei Esenin, Dante Alighieri, Georg Trakl, fie Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, George Bacovia, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Dinescu, Ion Pillat, Nicolae Labiş, Ana Blandiana, Grigore Vieru, Zaharia Stancu, Radu Gyr, M.R. Paraschivescu, Marin Sorescu, Mircea Ciobanu, cotonogindu-şi permanent „versul strident şi lăbărţat / ca urdinişul de muiere” (Poem, 13). Înscriindu-se şi insinuându-se în sistemul poetic al acestor scriitori, autorul poemelor „pe două clape” foloseşte un limbaj dublu, orientat spre conotaţie şi denotaţie, spre simbol, spre obiectul concret, spre sugestie şi ambiguitate, spre comunicare tranzitivă: „Şi căprioarei, şi lupoaicei, m-am văitat: / «M-a strivit, fârţelor, pasărea cu destin de rubin!» / Pe ogoare nu zeii, ci hoitarii mi s-au găinăţat! / Măicuţei Lot cu şapte deşte, în for, mă închin.” (Poem, 20)

Volumul „Se spânzură condeiul!” exprimă decisiv, în ansamblul său, cele două mari tendinţe ale poeziei contemporane – tranzitivă şi reflexivă – în spiritul succintei parabole intitulate „Poezia”: „Din zorii secolului se discută / dacă poezia este înăuntru sau afară. / La început a învins înăuntrul, apoi a contraatacat violent / afara şi după ani s-a ajuns la un forfait / ce nu va putea dura pentru că afara / e înarmată până-n dinţi.” (Eugenio Montale)

Căutarea poeziei în „afară” – adică în individualitatea obiectivă, în valorile denotative ale limbajului, dar în acelaşi timp şi în „înăuntru” – adică în ireductibilitatea eului, în straturile sale cele mai incontrolabile, mai obscene, impune în poezia dincesciană paradoxul semanticii sale polimorfe. Iată această semantică polimorfă în „duetul” cu Nichita Stănescu: „Mi-am strigat, bosumflat, ogarii din mit. / La poartă, dând iama, Sfântul Pătru m-a hăcuit: / «Cine ai fost? Ce ai fost? Maestre, grăieşte!» / «Mi-s pată de sânge care pre voi îl vorbeşte.»” (Poem, 21) Cititorul îşi aminteşte „Autoportret”: „Eu nu sunt altceva decât / o pată de sânge / care vorbeşte.” (Nichita Stănescu, „Epica magna”) Cititorul „făţarnic” observă noua fizionomie a limbajului poetic, poezia fiind teritoriu atât al sensurilor figurate, cât şi al sensurilor proprii. Iată cum arată inserţia celebrului vers „Toate drumurile duc  în negru putregai” (Georg Trakl, „Grodek”), transpunerea lui în planul ambiguu, opac şi obscur al figurii şi al simbolului: „Toate drumurile, cetăţeni, hoinăresc spre minune! / Toate drumurile se închid în neagră putreziciune! / Cocoţaţi în ale cailor şei, rezemaţi în condei, / adormi-vom diafani holtei rotofei.” (Poem, 23) Lirismul dincescian potenţează atât românismul lui Grigore Vieru, cât şi interferenţa atipică între izbucnirea imaginaţiei primare şi momentele de travaliu, de nonpoezie, încât versurile „Mie / un fulger să-mi daţi / de care / să-mi agăţ pălăria / atunci când / cu pumnii întărâtaţi / îmi scriu / pe cer / poezia.” din poemul „Maiakovski”, inclus de Vieru în vol. „Rădăcina de foc” (Univers, Bucureşti, 1988), au devenit, sub condeiul dincescian, stare de revoltă: „Mi-am fost mânzoc. Mi-am râs de temenele / şi de buiestru vitreg. Roua de pe stele / am lins-o, zău, stropindu-mi pomii, glia. / «V-am scris pe cer cu şişuri poezia.»” (Poem, 29)

Scriind o poezie care îşi caută esenţa atât în „adevăr”, cât şi în retorica unor poeţi de referinţă ai Europei, autorul volumului „Se spânzură condeiul!” a învăţat că „Minunile se fac cu cheltuială.” (Ştefan Aug. Doinaş, „Epitaf”), că trebuie să lupte cu sentimentul zădărniciei care este constitutiv naturii umane, perisabilă şi precară ea însăşi, prin definiţie. Exclamaţia retorică din titlu („Se spânzură condeiul!”) confirmă mai curând ideea că sensibilitatea umană faţă de real este inepuizabilă şi irepetabilă, că al zecelea volum de versuri al „ghepardului cu poeme în gheare” reprezintă o reuşită încercare de a se vindeca, „ţipând”, de zădărnicia greţoaselor, imundelor lucruri omeneşti. Dacă, în viitor, trăirile poetului Dincescu se vor potrivi cu stările trăite de „cititorul vâscos”, poemele sale vor rămâne „adevărate”, căci valorizarea experienţei celui ce scrie / citeşte ţine atât de imediatul, cât şi de eternul ei.

În volumul „Se spânzură condeiul!” Ştefan Dincescu mizează pe ideea blagiană că „mut tălmăceşti toate semnele”, pe colaborarea   cu „poporul de poeţi”, pe credinţa că versurile sale nu vor deveni „mincinoase” prin pierderea motivaţiilor iniţiale. Dacă acest Poem, 48 („Ce-mi vânduşi tu mie, vagă Românie? / Cocoloş de patimi fripte-n viitor, / landrele nervoase, foame, sărăcie, / câlă Românie, zgaibă tuturor!”) s-ar afla la un moment dat sub semnul gratuităţii, nimeni nu s-ar supăra, nici măcar „vinovatul” Vel Ştefan Dincescu.

PETRE ISACHI

 

PREFAŢĂ[33]

 

          De prin cei dintâi ani următori insurecţiei decembriste – de prin 1993? – profesorul Ştefan Dincescu, pe care nu-l cunosc decât din scris, îmi trimite cărţile sale: culegeri de poezii şi lucrări de gramatică. Numărul acestora din urmă este, la data când articulez această frază, mai mult decât dublu faţă de al primelor: 25/11.

La primirea prin poştă a uneia dintre ele, nu-mi venea să cred că autorul riguros, meticulos, sistematic, într-un cuvânt, spirit didactic exemplar, este una şi aceeaşi persoană cu poetul dur, agresiv iconoclast, din Viaţă în pielea goală (Editura Plumb, Bacău, 1993). Şi, totuşi, aceasta este realitatea. Coincidentia oppositorum!

Cu un spor de atenţie, observăm că nu doar scrierile de natură deosebită ale dascălului din oraşul bacovian, ci şi volumele sale de versuri exemplifică această sintagmă lansată de Nicolaus Cusanus. Poeme de speţă decadentă, cu libertăţi de limbaj nelimitate, sunt cuprinse în volume şi, multe, sunt grupate în cicluri prevăzute cu motto-uri din poeţi români şi străini şi poartă titluri eminamente livreşti: Turnir cu Demostene, Lancea lui Ahile, Cel de pe urmă Laocoon, Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, Fiu al Maicii Lot, Valea Sidim, Spoon River. Piesele reunite în câteva dintre culegeri sunt compuse în metru tradiţional, rimate, şi titlurile lor, câte unul singur pentru o întreagă serie, indică apartenenţa principială (nu prea confirmată de structura lor interioară!) la specii stabilite de cele mai vechi poetici, mai ales neeuropene: rubaiatul, haikuul, epitaful şi mai ales… ,,poemul”, care, la Ştefan Dincescu, este un catren. Două ingenioase formule inedite sunt introduse sub genericele „poeme cu două uşi” (Fiu al Maicii Lot, 2005) şi „poeme pe două clape” (Se spânzură condeiul!, 2007). Una dintre ele se constituie prin asocierea a câte două distihuri, primul fiind semnat de Ştefan Dincescu, al doilea de Daniel Florin Dincă, fiul său; cealaltă, amintind de Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat, ale lui Mircea Streinul, parafrazează sau parodiază versuri ale unor poeţi foarte diferiţi, de la Charles Baudelaire la Mircea Dinescu, de la Ana Blandiana la Georg Trakl.  O caracteristică a celor mai multe bucăţi din întreaga culegere integrativă (Clóţele Şeherezadei, 2009) este scurtimea motivată prin două stihuri de Aragon, afişate ca motto: „Cu cât poemul e mai scurt, / Cu atât pătrunde mai adânc în carne” („Poeme”). Oricare le-ar fi aspectul grafic şi oricum s-ar intitula, toate piesele culegerii exprimă un acelaşi fond sufletesc, cu acelaşi tip de figuraţie.

Ceea ce din primul volum antologat, Turnir cu Demostene (Editura Eminescu, 1991), izbeşte atenţia este elementaritatea reprezentărilor, suculenţa cuvintelor, încărcătura metaforică a unora, nu rareori violenţa expresiei. Poetul operează cu substantive din sfera semantică a zoologicului primar, a teluricului (cai, mânji, câini, lupi, cerbi, zăgani, şerpi, arici, dudău, bahnă, topliţă), cu verbe, dar şi adjective aspre sau mustoase până la exces, unele de circulaţie restrânsă, în general cu vocabule percutante. Vigoarea acestora creşte în context. În imaginarul poetic propus de Ştefan Dincescu, ,,nechează (…) puiandrul cu aripi de foc”, ,,lupul asudă (…) cu botul în uger”, ,,fraţii Căţelei s-au prăsit în versete”, ,,cerbii (…) rod bălării de stele”, visând ,,dudău de cântece”, ,,şerpii cu ochii şupuriţi în seu” ies ,,luluind, la paradă”, „fluturii sculptează poeme în vânt”, din toate părţile „ţâşnesc ciocârlii”, ,,mierlele s-au storcoşit / de-o iarnă putrezind ocoale”. Acest imaginar poetic este străbătut de făpturi urâcioase, demonice, de zapcii, de imbrohori, de sicari, chiar de însuşi diavol. Poetul s-ar vrea „vâlvătaie în vatră”, dar, vai, ,,sufletul său îmbăloşează o scară” şi se întreţine cu Necuratul: „La masă cu Satan îmi băui ceaiul”.

Notele individualizante ale poemelor din primele două volume trec în cele următoare, multiplicate şi supradimensionate. La nivel lexical sare în ochi abundenţa termenilor locali şi arhaici, dar şi a celor odinioară tabu, vulgari până la obscenitate. Pentru înţelegerea multora dintre cei din prima categorie (zglăvogi, cabaz, ispol, zăblău, ciocârtit, lerfă, a sfoiegi, coşave, gogleze, ociog, năprui, dănac) trebuie apelat la dicţionare speciale. Un provincialism: clóţă (cloşcă, clocă) apare chiar în atât de bizarul titlu al culegerii integrante: Clóţele Şeherezadei.

Un alt fapt de stil caracteristic este larga prezenţă a rimelor interioare. Rimează, în interiorul câte unui vers, atât cuvinte, luate izolat, cât şi propoziţii: ,,tainele, fainele”, „lină lumină calină”, „Lot şi caşalot”, „ovaţii şi fustigaţii”, „când tandru, când puiandru”, „Cristoşi păguboşi”, „larii şi avarii”, ,,fântânile, săptămânile”, ,,mâinile, pâinile”, „privighetorile, zorile”, „ploilor, boilor, oilor”, „şatră mă latră”, „zei derbedei”, ,,ciocârlan de porţelan”, ,,Întreb ninsoarea: «Unde-i visarea?» (…). / Întreb căpriorul: «Unde-i izvorul?» (…). / Întreb copaia: «Unde-i văpaia?» (…). / Întreb sonetul: «Unde-i poetul?» (…).” Nu doar lexicul, ci toate componentele limbajului, implicit toate mijloacele de plasticizare, sunt organe ale unei poetici a demitizării şi a desacralizării. Enunţurile sunt cinice, provocatoare, sacrilege, sceneria poetică se constituie în spaţii ale degradării fiinţei, ale păcatului şi ale damnării. Subiectul liric cheamă o „fată cu pistrui” într-o „magherniţă”, ce-i drept, „cu damf de soare”, pentru ca ,,să coşcovim năplaiul din icoane”. ,,Lihnit şi posac, zgribulit  şi sărac”, „scuipat de fraţi”, „tras pe sfoară” de ,,îngerii Domnului”, ,,plesnit peste limbă c-o nuia”, ,,pictat în cărbune”, constrâns, ,,într-un orăşel cu fluierari”, să „cânte dintr-o cociorvă”, el ,,se iscăleşte pe ficaţii leoaicei flămânde”.

Experienţele lui se petrec în medii corupte până la îndrăcire, într-o lume în care ,,sub pod un cerşetor / şi-un câine jigărit / ling jegul din acelaşi blid”, ,,păsări de pradă – vorace, inept – / ne ciopârţesc ficaţii, îndurerate”, ,,soare nasol / se rupe din beznă, din ghiol, / ca un porc din nămol”, ,,Caiafa / spală maţele de porc / în creierii privighetorii”, ,,poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând”, ,,din ieslea nopţii, / căţeaua Iudei varsă pui”, ,,uşile soarelui sar din ţâţâni”. Totul, în această lume, este, ca în poezia expresionistă, ca în ,,The Waste Land” a lui T.S.Eliot, ca în Plumb şi Scântei-le galbene ale lui Bacovia, ca în arghezienele Evoluţii şi Triumful, decăzut, deposedat de orice aură. ,,Privighetorile s-au încleiat în beznă (…)”, poetul „îşi umflă versul cu pompa de la bicicletă”, de când „din rime nu plăteşti chiria”, el „învârteşte la manivelă / să demareze miracolul / îngrăşat cu surogate”. Poezia, ,,cu beregata retezată, / îşi clefăie tărâţele, scrumul”; metafora este ,,vădană (…) tăiată la gât”. Sacrul este pervertit, redus la derizoriu. ,,Raskolnikov s-a pensionat: nu se mai interesează / nici de gâturile noastre, nici de şira spinării”. În curând, Montezuma va solicita să-i fie lacheu poetului, care, ,,iarna şi vara”, se va da „cu Nefertiti pe derdeluş”. „Calchas jupoaie ţapul cherchelit”, Agamemnon ,,se roagă (…) în costum de gâde”. Devenit un simplu ,,coţcar”, ,,Ulise fierbe zgură”. Orfeu este ,,scopit”. ,,Solomon îşi peticeşte sacul / Cu Biblia şi comănacul”, ,,Abel, nimfomanul, / vinde-n iarmaroace Biblia, Coranul”. ,,Mefisto saltă zeii cu cricul”. Dumnezeu însuşi a ajuns un ,,boşorog”, având ,,creierii spălaţi”, un derbedeu, „sârguincios chiulangiu la orele de religie”, care „stucheşte”, care ,,face semne cu mâna, golăneşte”    şi care, în cele din urmă, ,,se spânzură cu iţarii”.

În locul zeilor şi al eroilor venerabili, au apărut, spre a stăpâni pământul, Humbaba, Maica Lot, Iuda, Caligula, Mengele. Temporal, macrounitatea care focalizează fenomenalităţile degenerescenţei speţei umane, insanităţile, erorile, monstruozităţile este ,,veacul”. Se subânţelege, veacul nostru: în înţeles nu de secol, ci de epocă. Pentru a-l defini, poetul recurge la toate epitetele infamante: ,,idiot”, ,,găgăuţ”, ,,guşat”, ,,greţos” şi, considerându-l factor regresiv în devenirea istorică („veacule, racule”), îl ,,dă dracului”.

Rezumativ vorbind, sursa discursului poetic al lui Ştefan Dincescu este sentimentul de a se găsi, aşa cum zicea Arghezi, ,,cu toate-n veac nepotrivit”. Aşteptându-l în zadar pe Godot, imaginat ca un Mecena prin care ar fi să-i ,,bată în porţi / cerbul cu soarele-n coarne”, poetul se întreabă, exasperat, cât va dura condiţia lui de exilat într-o provincie analoagă celei a lui Jules Laforgue: ,,Păi să rezişti, deznădejdea mea, să rezişti / într-un orăşel cu fluierari  / dintr-o cociorvă cântând! / Până când, tăcerea mea, / deznădejdea mea, până când / să mai suflăm în cornul turbării ajustate? // Până când, Dumnezeule rânced, până când / să mai necheze calul troian / între jucării mutilate? / Ai să deraiezi, deznădejdea mea, / ai să turbezi, tăcerea mea, / între zglăvogi, văduviţe şi fâţe! / Să adormi înjurând, să visezi blestemând / lângă un ispol cu tărâţe, / hei, până când, fraţii mei? Până când?” („Hei, până când?”)

În deznădejdea lui, damnatul se adresează mamei pământeşti („Stai lângă mine, maică, lângă mine, / pe scăunel – de strajă – lângă pat! / Aprinde-mi lumânarea! Cine / icoanele mi le-a grimat? / Pădurea vaită jivine. / Stai lângă mine, maică, lângă mine! // Stai lângă mine, maică, lângă mine! / Hăitaşii se corcesc prin munte. / Aprinde-mi lumânarea! Cine / îmi schilodeşte steaua de pe frunte? / Pădurea vaieră jivine. / Stai lângă mine, maică, lângă mine!”), dar şi Mamei din cer: ,,Maică Marie, mi-e trupul curat, / mi-e gândul în rană scăldat! // Maică Marie,  mi-e verbul curat, / mi-e versul de zei înfiat! // Maică Marie, mi-e chinul curat, / mi-e visul de îngeri visat! // Maică Marie, de ce se închid / fraţii-n tăcere, în spaimă, în zid?” („Turnul cel mai strâmt”, 3)

Adorarea eternului feminin, în variantă maternă, ar putea explica momentane liniştiri ale sufletului zbuciumat, generatoare de visări idilice: „Zăvoi pictat într-o mărgea de rouă. / Goi pescuiam luceferi c-o nuia. / Oh, aşteptam în fiecare oră / o ciocârlie-n gheare să ne ia / să ne înece în văzduh. // Pe ghizdurile Desnăţuiului pripit / poemele şi le scria pământul. / Un clopot cald ne ogoia / şi ne clădea în zbor Cuvântul.” („Carpen”)

Idilicul apare, în poemele lui Ştefan Dincescu, doar incidental. Covârşitoare sunt stările depresive, deznădejdile, sarcasmul, decorurile sumbre, infernale. Parvin acestea, constant, la condiţia artei? Cele opt volume comasate selective în Clóţele Şeherezadei înmagazinează mult material poetic, peste 400 de texte, dar nu şi tot atâta poezie. Vreau să spun: poezie în stare pură. Numeroase piese conţin poezie – virtual. Pentru decantarea acesteia, ar fi necesare prelucrări, selectări, concentrări. O transfigurare constantă!

„Extracţie de radium, / aceasta-i poezia! // Avan – să scoţi un gram – / munceşti un an… / Pentru-un cuvânt de-al tău, mai rău ca un hamal, / cari tonele, cu mia, de minereu verbal.” – avertiza Maiakovski, poetul din ale cărui poezii se puteau culege, spre a fi afişate ca motto-uri, numeroase versuri. În poemele lui Ştefan Dincescu există radium, dar conţinut în zăcăminte minerale mai puţin rare. Cu cât – în viitoarea lui producţie poetică – autorul antologiei Clóţele Şeherezadei va extrage mai mult radium pur, neamestecat, cu atât şansele sale de a urca tot mai mult pe scara înfăptuirii vor creşte.

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

 

TRIUNGHIURI[34]

 

Cea mai simplă figură geometrică plană, ca perimetru, triunghiul, poartă în sufletul său adevăruri fundamentale ale ştiinţei: cel al lui Pitagora, al înălţimii sau al catetei. Oricât de mari sau de mici ar fi laturile sale, suma unghiurilor într-un triunghi este constantă. Asta în cazul geometriei clasice sau euclidiene.

Dacă laturile triunghiului se curbează (convex ori concav), această sumă nu mai este o sută optzeci de grade şi se pătrunde în zona neeuclidiană de unde cerul ne oferă toate bucuriile şi durerile vieţii. Gândurile de mai sus m-au adus, iată, în perimetrul poetic (ce poate fi, de data aceasta, un triunghi) prin superbul volum de poeme Fiii alambicului, ultimul semnat de poetul Ştefan Dincescu. Volumul, în exuberanţa lui, trădează ştiinţa cuvântului stăpânit total de adevăratul profesor de limba română, „stăpână a sufletului meu, deplină”. Sunt prezentate 92 de poeme cu mesaje precise, dar foarte diferite, închise ori eliberate spre neant în conturul a trei versuri, fiecare redus la înţelepciune şi meserie. Cu „zvârcoliri de stele proptindu-se-n penel”, „răcnetul anonimatului”, „tărâţa soarelui”, „scriptorii şi-adorm visul pe ţeavă”, „Grasa Dinapoia”, „Maria croşetează azur pe-o limbă de câine”, „o femeie îţi fierbe ţâţele în vis”, „peniţa vântului”, „poetul reciteşte Evanghelia melancoliei”, „damblagii se dau în ţiţeică”, „menade tărcate”, „fiii alambicului râd în hohote” şi..., mă opresc aici, pentru că fiecare poem are, în construcţia lui, mesaj propriu şi imagini poetice remarcabile.

Este greu de conturat coordonatele poetice ale unui om de cultură erudit şi poet talentat cum este Ştefan Dincescu. Oricum, fiecare exprimare a sa, scrisă ori vorbită, face din personalitatea poetului o enigmă estetică de invidiat şi, mai ales, de preţuit.

Prof. univ. dr. ing. VASILE GEORGE PUIU

 

ESENIN DINCESCU[35]

 

În Bacău – oraşul adoptiv al acestui oltean nărăvaş şi abrupt, care este Ştefan Dincescu – ar fi, cred, imposibil ca printre cei ce mai citesc poezie să se afle cineva care să nu se fi speriat de limbajul frust şi de spontaneitatea versurilor lui: ele scuipă flăcări şi împrăştie fecale peste alcătuirea ipocrită a lumii noastre.

Cu apucături şi gesturi pandureşti, Ştefan Dincescu are darul concretizării brutale şi tăria de a spune lucrurilor pe nume cu o naturaleţe pe care, de regulă, poezia o evită, iar interpreţii ei o detestă. Nu ţi-e uşor, citindu-i poeziile, să rezişti asaltului neostenit de cuvinte vechi şi de mult uitate, smulse din somnul lor şi readuse la suprafaţă din cotloanele graiurilor olteneşti şi nu numai, din limba veche bisericească şi din cea cronicărească. Ele şochează, întrucât intră în conflict cu problematica de o acută actualitate a textului. Dar dacă izbuteşti să treci peste acest baraj de stridenţe simpatice, ai satisfacţia să descoperi sufletul său luptător, dispreţuitor de convenţii şi făţărnicii literare, decis să înfrunte atât teroarea bunului-simţ, cât şi oricare altă sursă de platitudini. Ar fi o greşeală să nu punem în seama vulnerabilităţii şi a candorii acest soi de impulsivitate verbală. De altfel, spre această candoare trimite, prin ceea ce are el mai bun, acest volum de versuri intitulat nostalgic Jelind mălinii viscoliţi şi având drept motto: „Celor ce fost-au vis, izvor, cuvânt, / părinţii mei, lumină în pământ!”

Cele 66 de poeme deschid calea analogiilor mistice, dar şi calea unor speculaţii de ordin poietic, întrucât, dedicate satului şi părinţilor dispăruţi de curând, ele sunt semnate Esenin Dincescu. Un fenomen insolit de transvazare deliberată sau o alunecare involuntară în spaţiul privilegiat al ultimului poet rus cu satul în glas? Cititorul se va simţi incitat să se decidă.

Sub semnătura Esenin Dincescu se află consemnate două date: decembrie 1925 – decembrie 2009. Serghei Esenin s-a sinucis pe 28 decembrie 1925, după ce a scris un poem de adio cu propriul sânge. Ştefan Dincescu şi-a isprăvit cartea Jelind mălinii viscoliţi pe 28 decembrie 2009.

Prof. univ. dr. EUGEN NEGRICI

 

POEME SCRISE-N PIAŢĂ CU BRICEAGUL[36]

 

În timp ce, anul trecut, Editura Amphion, din oraşul Bacău, reînveşmânta grafic, sub titlul Clóţele Şeherezadei, o amplă selecţie din cele unsprezece volume de poezii publicate, până atunci, de Ştefan Dincescu, pentru ca, la scurt interval, să lanseze placheta cu titlu tot atât de ciudat: Fiii alambicului, în manuscrisele autorului acestor două cărţi se înfiripa încă una, pe care, iat-o acum, sub denumirea, cu sens elegiac, Jelind mălinii viscoliţi. Aceasta este o „traducere imaginară”. A doua „traducere imaginară” întreprinsă de Ştefan Dincescu, prima datând editorial din 2004 şi atribuind lui Omar Khayyãm patruzeci şi opt de noi rubaiate, aşa cum, înainte cu patruzeci de ani, senzaţionala apariţie a tot atât de „imaginarei” tălmăciri voiculesciene sporea imaginar sonetele lui Shakespeare cu încă nouăzeci, „ultimele”. „Îmbrăcându-se” (dacă ni se permite formularea apostolică) în Esenin, semnând Esenin Dincescu fiecare poem „tradus”, nu s-ar putea spune că „jelitorul mălinilor viscoliţi” s-a „botezat” implicit în el realmente (cum Geo Bogza, în tinereţe, s-a „botezat întru Satan”), botezul însemnând moarte şi renaştere. Moartea omului vechi, Adam, şi învierea unuia nou, cristic.

„Poemele” din ultimul volum al lui Şt. Dincescu (pun cuvântul în ghilimele, pentru că toate piesele, ce compun culegerea, poartă, asemenea celor din Fiii alambicului şi din câteva cicluri precedente, acelaşi unic titlu, Poem) urmează principiul poetizant propriu aproape întregii producţii literare a semnatarului, propriu inclusiv rubaiatelor şi haikuurilor din volumele astfel denumite.

În diversităţile lor de compoziţie, mai toate poeziile lui Ştefan Dincescu exprimă sentimentul romantic de „rău al secolului”. Unele, nu puţine, o fac în tonalitate indiscutabil eseniniană. Primul „poem” debutează astfel: „Când baţi sătucul, prin nămeţi, / aduni, din crâşme, veşti murdare / c-aş fi mierlit-o-n şanţ, printre scaieţi, / între cosoare şi topoare.” (1) Al doilea poem aminteşte, de asemenea, precis de poetul „Moscovei tavernelor”: „Sunt veşnicul poet c-o iurtă-n glas. / Stelari mistreţi hârbari mă scurmă. / Dulăi giugiuc, căţele de pripas / îmi ling tărâţele din urmă.” (2) Chiar dacă nu este ceva exclusiv eseninian, iurta este un element de atmosferă orientală, asiatică, nu fără, pentru noi, în context, o tentă rusească, atmosferă în care, într-o altă strofă a primei piese citate, apare căţeaua. Se pot da şi alte exemple. Însă lexicul versurilor lui Şt. Dincescu include vocabule româneşti intraductibile, regionalisme, termeni de argot; acestea sunt componentele stilistice definitorii. În strofele transcrise: a mierli, hârbari, giugiuc. Profesor, în viaţa „civilă”, gramerian, autor a peste 20 de studii de sintaxă, morfologie, lexic, fonetică a limbii române, putem presupune că, prin degustarea unor savori lingvistice particulare, a unor mirodenii lexicale, culese în bună parte din graiuri provinciale sau periferice, poetul nostru îşi temperează anxietăţile. Poate că aromele verbale tari au asupra sufletului traumatizat efectul unor droguri. Fapt este că din nicio poezie a sa nu lipsesc vocabule de circulaţie restrânsă, ori învechite, dispărute din limbă sau pe cale de dispariţie. Dolcă, zarnacadele, burhai, ţiţeică, moldă, dăbilari, gumari, pârci, gogleze, a pristăvi, posleţ sunt doar câteva.

Sensibil diferă zicerea poetică a lui Şt. Dincescu de a lui Esenin şi prin pulsaţia interioară, prin accentul afectiv, prin timbrul vocii. Lirismul eseninian este direct, patetic, fremătător; traducătorul poetului rus liricizează inaparent, adoptă rareori confesiunea, el nu-şi permite efuzii, refuză patosul, jeleşte reţinându-şi lacrimile, deci se destăinuie parcimonios, preferă confidenţei notaţia rece, impersonală, deseori crudă, denunţarea sarcastică (explicit sau subtextual), cinică, la modul direct sau la modul insidios. 

Simţămintele pot fi analoage celor clamate de Serghei Esenin, însă felul în care ele se comunică învederează frecventarea şi a lui Baudelaire, a „decadenţilor”, a literaturii periferiilor, adeziunea nu numai la estetica urâtului, ci şi însuşirea principiilor „romantismului deromantizat”, tendinţa detaşării de sine, a disimulării subiectivităţii.

Prin efuzia lirică, poezia lui Esenin aparţine categorial modului „muzical”, „simbolist”. În discursul poetic al lui Ştefan Dincescu, fluenţa melică apare doar cu intermitenţe, dominanta structurală fiind plasticul: plasticul de tip expresionist, de o materialitate dură, incluzând trivialitatea, abjecţia.

„Poemele” din Jelind mălinii viscoliţi sunt, ca şi acelea din volumele anterioare, „scrise-n piaţă cu briceagul”. A „scrie cu briceagul” înseamnă, în semantica acestor „Poeme”, a spune lucrurilor pe nume. Indiferent dacă o face explicit sau figurativ, „jeluitorul” obţine, când nu escaladează marginile esteticului, efecte poetice reale. În al VII-lea poem, de exemplu, el dă, la modul oratoric, accent liric mâniei faţă de stâlpii societăţii din trecutul apropiat, care i-au zdruncinat copilăria: „Mi-au dat pământul de sub unghii / să-mi fie, mumă, cântului obol! / Mi-au spart copilăria în dosare, / în strâmte pârtii de sobol. // Mi-au scotocit toţi îngerii în gât, / mi-au stors în şişul limbii clopoţel. / Mi-au făţuit, prin borta uşii, / ţâţa vandeei, cătinel.” (Poem, 7)

Pe tot cuprinsul discursului poematic, rostirea este punctată intermitent de imagini percutante: „Un taur ţăndăreşte ţundra verii” (9); „Clovnii fac tumbe la fereastră” (28); „Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în bot!” (37).  În cvasitotalitatea lor, poemele compun o viziune sumbră, viziunea unui pământ desacralizat, a unei ţări înrobite şi astăzi („Tu, neamule cu ştreang cântând la gât” – 10), a unei lumi, în sfârşit, în care, precum în Evoluţii-le argheziene, mitologicul şi-a devenit propria caricatură („Dacă Orfeu, şoltic, s-a păşunit / năimindu-şi clop, iţari şi ie”); poeţi „cu Mallarmé în scăfârlie” s-au transformat în „lătrăi” (20).

Lumea aceasta nu este, totuşi, numai infern. Apar în ea,  pe alocuri, irizări de altă existenţă, licăriri paradisiace, aduse de crâmpeie, perpetuate în amintire, ale satului natal, de reminiscenţe ale copilăriei, de icoana, păstrată în suflet, a mamei. În Carpen, satul natal, „primăvara, fierbându-şi înflorirea, / vopseşte îngerii cu nard” (42); Desnăţuiul – râul doljean – „se bălăceşte în lumină” şi, consecutiv, „în suflet dau în zid privighetori” (45).

Asemenea precedentelor culegeri de versuri ale autorului, volumul Jelind mălinii viscoliţi este o carte în care „greaţa” (cum ar spune Jean-Paul Sartre) stârnită poetului de o existenţă degradată („Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în bot!” – 37) se comunică în expresie individualizată.

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

 

JELIND MĂLINII VISCOLIŢI[37]

 

La scurt timp după Fiii alambicului, în acelaşi an, 2010, a ieşit de sub tipar o nouă carte semnată Ştefan Dincescu, denumită melancolic-nostalgic Jelind mălinii viscoliţi (Ed. Amphion, Bacău, 2010), având o dedicaţie sugestivă: „Celor ce fost-au vis, izvor, cuvânt, / părinţii mei lumină în pământ!”

Volumul Jelind mălinii viscoliţi este cea mai recentă „traducere imaginară” întreprinsă de Ştefan Dincescu, sub semnătura Esenin Dincescu. Cele 66 de poeme sunt dedicate satului şi părinţilor poetului, repere plasate între două date cu valoare simbolică: decembrie 1925 şi decembrie 2009. Sub tutela lui Serghei Esenin, autorul aşază un motto din scrierile poetului rus, alunecând în spaţiul acestuia.

Textele ce compun culegerea poartă acelaşi unic titlu, Poem. În aceste „poeme scrise-n piaţă cu briceagul”, Ştefan Dincescu îşi adună toate nemulţumirile şi spaimele: „În zori, când reavăn soarele sporit / topeşte văile, huceagul, / la căpătâi chircită moartea mi-o citi / poeme scrise-n piaţă cu briceagul.” („Poem” [14]) „Traducătorul” poetului rus adoptă rareori confesiunea, nu îşi permite exteriorizarea sentimentelor, jeleşte, reţinându-şi lacrimile, se destăinuie într-un mod rezervat, preferând denunţarea, declaraţia sfidătoare.

Majoritatea poemelor propun imaginea mâhnită, tenebroasă,  a unui pământ lipsit de caracter sacru, imaginea unei ţări aservite şi în zilele noastre („Tu, neamule cu ştreang cântând la gât” – „Poem” [10]). În această lume sumbră apar şi mici scânteieri de altă natură, sclipiri paradisiace, menţinute vii în amintirea poetului, imaginea satului natal: „Când baţi sătucul, prin nămeţi, / aduni, din crâşme, veşti murdare / c-aş fi mierlit-o-n şanţ, printre scaieţi, / între cosoare şi topoare.” („Poem” [1]) Se reţin, dintre ele, amintirea copilăriei: „Mi-au dat pământul de sub unghii / să-mi fie, mumă, cântului obol! / Mi-au spart copilăria în dosare, / în strâmte pârtii de sobol.” („Poem” [7]) şi, nu în ultimul rând, icoana „măicuţei”, păstrată în suflet şi amintită în multe dintre poemele sale: „M-am pristăvit, măicuţă,-ntre ghiorlani, / rupt de căţeaua poezie!” („Poem”  [1]), „Visându-ţi, maică, palmele plăpânde, / m-oi unge domn pe-un tron de scai!” („Poem” [6]), „Ştiu, mumă, că-s gogleze! Fariseii, / scrâşnind, discursul mi-au iertat?” („Poem” [11]), „Când Dumnezeu, frigându-se-n răbdare, / ne-a ţipurit: «Măicuţă, haide-n rai! / La nadişancă de mărgăritare / ţi-am înhămat zăgani bălai.»” („Poem” [30]). Prin limbajul căutat, de o expresivitate evidentă („pârci”, „ţiţeică”, „gogleze”, „dolcă”, „moldă”, „posleţ”, „zarnacadele” etc.) şi prin starea de dezgust provocată poetului de o existenţă ponosită, pe care volumul o creionează, această culegere de versuri merită reţinută între apariţiile poetice ale anului 2010.

LAURA FRÂNCU

 

NELINIŞTILE ŞI IDIOSINCRAZIILE EULUI[38]

 

Ştefan Dincescu este un poet neastâmpărat. De fapt, continuă să fie neastâmpărat. Febrilitatea versurilor sale îşi are originea, pesemne, şi în crâncenele înfruntări, obsedante pentru el, cu limba română, cu sintaxa, cu lexicul (mai ales cu acela neruşinat), cu fonetica ei. De la o carte la alta, poetul se reinventează, proteic, cu o nerăbdare şi cu o dorinţă, mereu crescânde, de a mai trece un prag, de a mai arde o etapă a creaţiei, de a mai da peste ceva… nou. Ai senzaţia că fiecare text poetic e atins de aripa spiritului scormonitor, niciodată mulţumit de ceea ce găseşte.

Ştefan Dincescu, poetul, este dublat de un filolog care ştie pe ce lume trăieşte în materie de poetică. Cunoaşterea marii poezii româneşti şi străine, dar şi talentul ieşit din comun au iscat această nelinişte deopotrivă stilistică şi metafizică, niciodată potolită de la un volum la altul. Când crezi că l-ai ghicit, că l-ai prins într-o formulă poetică valabilă cel puţin o vreme, constaţi că el a fugit deja la alta. Nu-ţi lasă răgazul să-l intuieşti sau să emiţi, despre poezia lui, o judecată critică.

După ce ne-a făcut câteva surprize – traduceri imaginare, poeme cu două uşi, poeme pe două clape, experimente (inter) textualiste – iată acest volum cu titlul ironic: Adio, Mister Bashô! (era să cred că sensul celui de-al doilea cuvânt este secret, enigmă sau taină!). Poetul este în răspăr cu toată lumea, de ieri şi de azi, cu poeţii şi poezia, cu el însuşi. Iconoclastia este, pentru Ştefan Dincescu, nu numai o formă de manifestare artistică, dar pare a fi şi o formă de viaţă personală. O provocare discursivă.

În volumul de faţă, poetul provoacă haikuul nu pentru a-l decredibiliza sau minimaliza, ci pentru a-şi ascunde o dublă neputinţă a realizării lui: una lingvistică şi una ontologică. Deşi se jucase cu şi de-a haikuul în volumul Decesul trompetei, publicat în anul 2005 la Editura Amphion, mimându-i, mai degrabă, spiritul şi forma exterioară, poetul este edificat asupra faptului că haikuul este floarea concluzivă a unei culturi orientale insulare. Organicitatea lui ţine de virtuţile limbii japoneze.

Această figură magică gnoseo-poetică, în care concretul şi evanescentul sunt manifestări ale formei şi golului, modelată, mai ales la Bashô, sub influenţa ontologiei Zen, este imposibil de creat în limba română sau de re-creat prin traducere. Acestei dificultăţi i se adaugă una şi mai descurajantă, ce ţine de geniul miniaturalului, specific lumii japoneze, chiar dacă ipoteza unei poezii scurte nu este legată de un tip anume de limbă: structură formală. Având cel mult 10 cuvinte, 17 silabe distribuite într-o terţină de tipul 5-7-5, haikuul este poemul unei răsuflări. Cum să-l faci să trăiască în limba română sau în oricare alta? De aceea Ştefan Dincescu nu se iluzionează, ca alţii, că face haikuuri. Preferă să îşi anunţe deziluzia prin titlul incisiv. Despărţindu-se de Bashô, fără să fi avut, paradoxal, de împărţit ceva cu el, poetul nostru păstrează strofa cu trei versuri şi elipsa drept aparenţe de haiku. Astfel, textul devine, mai degrabă, schiţa unui poem care se încheagă estetic printr-o amplificare sau un montaj adecvat (umplerea golurilor) în mintea cititorului, elemente pe care poetul pare a miza în receptarea cărţii sale. Textele nu se mai numesc haikuuri, ca în Decesul trompetei, ci poeme.

Totul îl desparte pe Ştefan Dincescu de Bashô. O anunţă titlul, dar şi mottoul. În Adio, Mister Bashô!, nu există nimic din aura misterioasă, din decantarea şi rafinamentul haikuului, ca să nu mai vorbim de taoism, budism indian, poezie şi pictură chineză, viziune Zen etc. Nicio relaţie între poezie şi vreo semnificaţie sapienţială, transintelectuală. Ştefan Dincescu nu creează o stare – limită între text şi semnificaţie, nu apelează la iluminări temporare şi nu-şi doreşte să pătrundă în esenţa lucrurilor, apropiindu-se de curgerea eternă, de viaţa imaginată în sensul ei integral şi pur. Cât de departe este de epifania înrudită cu inocenţa copilului (Bashô: „Căutaţi-mi un copil de trei ani să-mi scrie un haiku!”)

Pe Ştefan Dincescu nu-l interesează detaliul concret, prezent, concentrat, trecător, care deschide lumea şi se deschide contemplării lumii, ci numai detaliul suscitând atenţia şi provocând-o discursiv. Nu liniştea emanând, de pildă, dintr-un moment precis, ci zgomotul pe care îl fac cuvintele când se ating unele de altele. Dar mai este un lucru ce ar putea lămuri miza acestei despărţiri estetice.

Haikuul înseamnă, mai ales, absenţa emfazei. Or dacă-l privezi pe Ştefan Dincescu de aşa ceva înseamnă să-i dereglezi serios matricea poetică. Pentru că emfaza nu ţine fatalmente de stil, ci de viziunea asupra lumii. Când artistul, acest oracol inspirat, supraîncarcă tot ceea ce este uman în subiectul său sobrietatea cedează pasul retoricii, discursivului. Ştefan Dincescu are cultura eului, o ştim din cărţile sale anterioare. Poetului băcăuan, venit din Oltenia, nu-i repugnă să-l scoată mereu în faţă. Îl bănuim că se uită des, cu bunăvoinţă, într-o oglindă ascunsă, numai de el ştiută – poate chiar oglinda poemului său. Poetul îşi flutură eul ca pe un steag, cu care, uneori, ameninţă. Este un curent ce împinge cuvintele înainte. Irigă discret expresia. Alteori îi dă consistenţă. Poemul se hrăneşte, astfel, din greutatea verbală. Dacă haikuul îşi trage dinamica din vid, poemul lui Ştefan Dincescu şi-o află într-un preaplin.

În viziunea lui Dincescu, lucrurile au umbră. Poetul nostru se reinventează şi cu acest volum. Dincolo de valoarea lui, volumul Adio, Mister Bashô! este vocea contorsionată a idiosincraziilor eului.

GHEORGHE IORGA

 

„EU RĂMÂN CE-AM FOST” DINCESCU[39]

 

Proteismul scriitorului Ştefan Dincescu – măştile poetului sunt de fiecare dată altele, odată cu fiecare volum apărut: Turnir cu Demostene (1991), Viaţă în pielea goală (1993), Lancea lui Ahile (2002), Cel de pe urmă Laocoon (2003), Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu (2004), Ieşirea din cetate (2005), Decesul trompetei (2005), Fiu al Maicii Lot (2005), Pandaliile fericitului Iov (2006), Se spânzură condeiul! (2007), Clóţele Şeherezadei (2009), Fiii alambicului (2009), Jelind mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere imaginară de Ştefan Dincescu (2010) – îi confirmă vocaţia poetică, limbajul personal şi inimitabil, dinamismul poemelor, suprapunerea de genealogii şi semnificaţii, conştiinţa unei relativităţi şi (in)determinări universale.

Tonul poetului este acela al unui Iov ce nu cedează, nu acceptă nici compromis, nici resemnare, care se afirmă pe sine în faţa unui Iehova pierdut în tenebre şi tăcere. Fie că nădăjduieşte harul ori sfidează mânia Celui de dincolo, Ştefan Dincescu nu cade niciodată în indiferenţă. Aşa se întâmplă şi cu volumul Adio, Mister Bashô! (2010), unde celebrul poet japonez devine un motiv-pretext, pentru a transfigura o problematică etern-umană: ratarea, eşecul, greaţa existenţială, pauperizarea, prostituţia intelectuală, moartea lui Orfeu, delaţiunea, provincialismul, iluzia, condiţia poetului, a poeziei, senectutea, trădarea, aspiraţia spre eternitate.

Lumea este în viziunea poetului Ştefan Dincescu un univers semiotic ce i se revelă Eului poetic, simultan ca o urmă, absenţă, diferenţă. Emfaza poetului (narcisismul auctorial) este în realitate o platoşă sub care se ascunde candid un suflet de artist „dispreţuitor la convenţii şi făţărnicii literare, decis să înfrunte atât teroarea bunului-simţ, cât şi oricare altă sursă de platitudini” (Eugen Negrici).

Cele 144 de poeme ale volumului nu au respiraţia haikuului, nici structura compoziţională specifică acestui gen al liricii japoneze (cel mult 10 cuvinte, 17 silabe distribuite într-o terţină de tipul 5-7-5). Trăirea extatică, elevaţia supremă şi plină de demnitate a spiritului, stările de uimire şi de extaz în contactul cu orizonturile ascunse şi extraordinare ale lumii lipsesc acestor „cântece neruşinate” (A. Endre) în care ontologia prezenţei este înlocuită cu ontologia absenţei. De aici un Eu gol, cameleonic şi postmodern: „Ce deplorabile gângănii, Doamne, / poeţii colcăind în imnuri / ca viermii într-un măr domnesc.” (35) Exacerbarea expresionistă a Eului îi permite experimentarea celor trei ipostaze ale narcisismului auctorial: 1. cea antică, a prezenţei: „Despre Dincescu? Nici bune, nici rele! / S-a retras c-o scobitoare între dinţi / Ca pictorul acela înalt cât spicul de orz.” (2); 2. cea renascentistă, a similitudinii: „În eternitate nu intri / prin ţâţele curvei, prin cardul bancar. / Prin zarva poeziei? Pa, prostane!” (12); 3. cea renascentistă, a absenţei: „Leşină Kant  şi Hegel, de foame, în azil. / Pe străzi istoria turbează-n pui. / Sar vipere din ceafa guşatelor statui.” (77)

Trecerea de la Eu la Eu-Tu, Eu-Acela îi permite poetului să se reinventeze proteic, să se revolte sisific contra „tăgârţarilor gălăgioşi”, în general, împotriva întregului „veac zgârcit, şomer şi derbedeu”. Şi cu acest volum, Ştefan Dincescu se integrează Istoriei poeziei autohtone, nu atât prin similitudine, ci prin diferenţă. Păstrându-şi autonomia Eului (la autorul volumului Adio, Mister Bashô!, „Fără Eu nu există Dumnezeu”), Ştefan Dincescu rămâne cel configurat de criticii săi, Gheorghe Iorga, Eugen Negrici, Dumitru Micu, Vasile George Puiu, P. Isachi, Eugen Budău, Ştefan Radu, Petru Cimpoeşu, Ioan Enea Moldovan, N. Mihai, Gheorghe Chiţimuş, Ioan Vicoleanu, Victor Mitocaru, Mircea Moga, Eugen Simion, Cornel Galben, Mircea Ciobanu. Olteanul „nărăvaş şi abrupt” (E. Negrici), cu personalitate macedonskiană, adoptat de oraşul lui George Bacovia, poate să zică, parafrazându-l pe Mihai Eminescu: „«Eu rămân ce-am fost»: Dincescu!” Mi se pare aproape miraculos, azi, când poeţii se contaminează reciproc, până la pierderea identităţii: „V-aţi înecat în diplome şi în proiecte. / Istoria ne-o vindeţi pe ţigări Piratul. / Şi ave, Cezar, plagiatul!” (73)

PETRE ISACHI

 

PREFAŢĂ[40]

           

            Această nouă carte de poeme a lui Ştefan Dincescu, a XVII-a (numărând şi ciclul Străjer din volumul de debut colectiv, Prier, şi culegerile antologice), se înscrie perfect în linia celor precedente. Autorul Licurici-lor din infern continuă a fi „olteanul nărăvaş şi abrupt” (cum l-a numit Eugen Negrici) din Viaţă în pielea goală, din Fiu al Maicii Lot, din Se spânzură condeiul, din... Dar n-am să transcriu toate titlurile de volume.

            Cititorul regăseşte, în noua culegere de inedite (Licuricii din infern, Editura Amphion, Bacău, 2013), toate particularităţile, şocante sau nu, ale stilului producţiei anterioare a poetului: lexic brutal, incluzând termeni rari, provincialisme, localisme, arhaisme, rime foarte bogate, cuvinte create (politofagilor, cucurigând etc.), rime interioare, rime dispuse surprinzător, laitmotive, refrene, nume de somităţi literare şi filozofice, expresii dure, formulări agresive – şi constată că, şi în Licuricii din infern, toate ciclurile se deschid cu motto-uri conţinând citate din poeţi de seamă, străini.

            Versurile includ, şi aici, vocabule precum bulău (rimează cu Zalău), zaibăr, tebeleie, pârşeţi, năplai, paschinadă, mehtup, zulum, papelcă etc., omofonii precum ,,speranţă-n clanţă”, ,,creaţă dimineaţă”, ,,gazelul lainic tainic”, ,,goldane Ane, voi, codane”, ,,melcii nepereche, mieii daţi în streche”, ,,vâlve pizmăreţe, văduvii semeţe”, ,,prăfuite, elegii sucite”, ,,stranie danie”, rime rare, inclusiv rime ,,în valiză” (glorii-orii, danii-spovedanii, dalii-ordalii), rimări de cuvinte omonime, cu funcţii gramaticale deosebite: strigi (subst.) – strigi (vb.), rime aşezate insolit: 1-2, 3-7, 4-5, 6-8, 8-9-12, 10-11 („Ţi-am tăiat şi gratiile, asudate, / Craioviţă Veche dusă,-n vis, pe roate, / de samsari, din piaţă-n piaţă! // Bolfe, cheaguri, gâlme de ziare / cu reclame şi anunţuri funerare / gărgăuni în geamuri ne-au rămas. // Lebădă cu solzi de precupeaţă, / creaţă dimineaţă de pripas, / cui îi cânţi la parastas?” Nu rareori, în Licuricii..., ca şi în volumele dinainte, zicerile zvâcnesc de o vigoare plebee, de oralitatea mustoasă, neînfrânată, dusă până la marginea vulgarităţii şi chiar dincolo: „Viitorul trage la măsea carcalete”, „Spun florii să devină câine / şi câinilor – să se preschimbe-n floare”, „Vara croncăneşte”, „Cenuşie lume, când te-ai curvărit?”.

Rămas, cum se vede, năbădăios, nărăvaş, ca în tot ce a publicat, ca poet, înainte de Licuricii..., mai este oare Ştefan Dincescu aşa, în aceeaşi măsură, cu aceeaşi impetuozitate, şi în acest ultim volum? Parcă nu. Aici, violenţele de limbaj sunt mai rare şi, în bună măsură, temperate, estompate prin ponderea crescută a unor alte caracteristici. Dominanta stărilor sufleteşti este, în continuare, decepţia, şi multe din stihurile în care aceasta se exprimă obţin cu prioritate aderenţa estetică a cititorului, prin incontestabila autenticitate a vibraţiei. Sentimentele de consternare, de repulsie, de revoltă, de lehamite sunt surdinizate prin evocări nostalgice, prin reverii, prin tristeţi potolite, prin – într-un cuvânt – tonuri elegiace. „Doamne, – zice, bunăoară, poetul – toate bătăliile mele au fost pierdute / înainte să trag sabia din teacă ori săgeţile din cucură! / Doamne, toate vedeniile mele au fost gâtuite în cristelniţă!” Neîmplinirile de ordin personal apar, şi mai ales apăreau, în trecutul apropiat, socialist, pe fondul pacostei sociale, evocat în aspecte revelatoare („Sudori de cenzură în universităţi şi în teatre, / orduri de propagandă în librării şi în pieţe” /.../ „Adidaşi de porc, gâturi de găini pe cartelă. / Sacoşe cu pâine, nechezol rânjind în borcane”; „mame cu schelete în braţe aşteptându-şi alocaţiile / până fac apoplexie”; „Cum se numeau pensionarii din coteţele Brestei, palicarii muşcaţi / «de nenăscuţii câini», veteranii cu tăgârţe şi cu scăunele stând, zi / şi noapte, la rând pentru slănină, gâturi de pui şi râturi de porc?”)

Ceea ce însă oripilează conştiinţa poetului mai mult decât toate mizeriile de orice natură – proprii unei anumite perioade istorice – este degradarea existenţei, la scară planetară, prin desconsiderarea valorilor nemateriale, prin eludarea a tot ce ţine de suflet, prin izgonirea din real a sacrului, a poeticului, chiar a vitalului. Nimic nu rămâne, pentru mai toţi adulţii, din lumea fermecată a copilăriei: „S-au feciorit satirii. Străluceau mistreţii / şi lustruiau, sfieţi, sonetele divine / şi duineze elegii. Vă amintiţi? Eram copii (...).” Caricaturală a devenit şi lumea literaturii, a artelor, a mitologiei. Civilizându-se, ca-n Evoluţii-le argheziene, „pământul antic”, „Ahile intră în poezie cu bocancii roz văcsuiţi. // Mejias    şi Lorca evadează din glorie pe-o incoloră targă sonoră. / Safo înfige o lumânare într-o chiflă minoră, câlţoasă, impură. / Muşcând din angoasă, Borges aţipeşte cu genunchii la gură”, „prostituatele şi-au deschis gogoşerii în Turnul Eiffel”, „maneliştii astupă fotoliile din Academia Română”, „aezii câştigă într-un deceniu de fulminantă glorie / cât o prostituată într-un an de apostolat în solda Europei”.

Când nu reacţionează la trivialitatea existenţei prin consemnări îndurerate, cu punctări caustice, prin nostalgii atribuite şi cailor („Preoţii ne stropeau cu agheasmă, druştele ne împleteau / coamele cu zambile şi ne pitulau răvaşe de amor în urechi”), poetul adoptă ironia corozivă, sarcasmul extrem („Fericiţi vor fi cei ce îşi vor incendia hambarele şi casele, / fericiţi vor fi cei ce îşi vor ucide ogarii, mioarele şi toţi asinii, / fericiţi vor fi cei ce îşi vor stârpi iepurii, pădurile şi livezile”) şi, dând curs întregii exasperări, lansează strigătul:  „Ajunge! Maidanezii ne hărtănesc băieţii pe străzi şi în parcuri. / Ajunge! Pensionarii îşi imploră doctorii să îi eutanasieze. / Ajunge! Filozofii sterilizează closetele prin gările Europei.”

Inexistentă pentru cei ce „numai banul îl vânează”, lumea valorilor inefabile menţine (precum reiese din poemele sale vechi şi noi) palpitul vital şi voinţa de creaţie în poeţii care, ca Ştefan Dincescu, nu se resemnează să-i deplângă dispariţia, ci şi evocă imagini din realitatea ei, precum unele din cele eternizate de Mihail Sadoveanu („Să ne cazăm la Hanul Ancuţei, comise Ioniţă! Să ospătăm regeşte / cu Haralambie şi Cozma Răcoare, cu Salomia să îndrugăm vrute / şi nevrute”) şi Marin Sorescu („Aci Măria Bălii, mustoasă uzină de porecle, se bălăcărea cu Miai, // zis Tropănel, fiastrul, bătându-şi «la leau» dulăii să-i latre ăleia / până în uşă.”)

Una dintre cele mai vibrante piese din acest volum este Elegia de la Chişinău, din care iată ultimele două strofe: „Am sorbit Prutul amorţit în blânde culori, / zăpăcit de icoane cu visări de-un tandru cadet. / Sfărâmat în iluzii, dărâmat în candori, / am învăţat să mă vaier discret. // Ţi-am secat Prutul. Miel mă botez, / Sfântă Moldovă, tămâie a rănilor Tale! / Poem să-ţi amurgesc, lucind pe meterez, / rup veacuri şiroind vocale!” Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

CUVÂNT ÎNAINTE[41]

 

Nu ştiu să mai fi întâlnit, nu doar la noi, dar nici în alte literaturi, un autor cu o bibliografie mai derutantă decât a lui Ştefan Dincescu. Titlurile volumelor sale de versuri afişează, pe de o parte, apartenenţa la stirpea poeţilor „blestemaţi” din toate timpurile, iar, pe de alta, concomitent, atracţia spre poezia de idei, de reflecţie, de inspiraţie livrescă, de expresie ermetizantă sau, în orice caz, insolit intelectualizată. Este contrariant a citi că sunt „de acelaşi autor” cărţi intitulate Viaţă în pielea goală, Se spânzură condeiul!, Metaforă tăiată la gât şi Turnir cu Demostene, Lancea lui Ahile, Adio, Mister Bashô!, Cel de pe urmă Laocoon sau Decesul trompetei, Fiii alambicului, Licuricii din infern sau Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, Jelind mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere imaginară sau Fiu al Maicii Lot, Pandaliile fericitului Iov, Clóţele Şeherezadei.

Surpriza cititorului creşte, desigur, la aflarea faptului că un poet atât de „nărăvaş şi abrupt” (după Eugen Negrici), cu un limbaj atât de alandala, este una şi aceeaşi persoană cu profesorul de română Ştefan Dincă, disciplinat, probabil, şi, cu siguranţă, devotat profesiei sale didactice, de vreme ce a publicat cărţi consacrate unor chestiuni de gramatică. Tendinţa, în poezia sa, spre diversitate, spre o diversitate şocantă, învederată în titluri, se exprimă şi altfel, rafinat, în felurite chipuri, precum recurgerea, în premieră, la procedări năstruşnice de un fel aparte, ca introducerea „poemului pe două clape” şi a „poemului într-un vers” cu „două uşi”, adică scris – aparent! – de doi autori, Ştefan Dincescu şi fiul său, Florin Daniel Dincă, sau reanimarea unor specii poetice defuncte, ca haiku-ul şi rubaiatul. „Poem pe două clape” înseamnă, în practica lui Ştefan Dincescu, o strofă ce împleteşte, aduse la acelaşi înţeles, versuri proprii şi versuri culese din o seamă de alţi poeţi, străini, ca Villon, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Trakl, şi români, precum Eminescu, Arghezi, Blaga, Radu Gyr, M.R. Paraschivescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Ana Blandiana. Una dintre „traducerile imaginare”, cea din Omar Khayyām, implică reactualizarea rubaiatului, nu neapărat în perfecţia formei sale originare, ci într-o adaptare liberă, ca de altfel şi a haiku-ului. O amuzantă situaţie apare, în volumul cu „traducere imaginară” din Esenin, semnată cu numele combinate ale celor doi poeţi, cel rus şi cel român, Esenin Dincescu.

Semnalat de timpuriu de către comentatori, polimorfismul părea, şi chiar este, un implicat stilistic inalienabil al poeziei lui Ştefan Dincescu. Cea mai nouă antologie însă, cea de acum, Ultimul asalt, infirmă, în aspectul formal, presupunerea. Bucăţile din cuprinsul ei apărute anterior, şi nu o singură dată, sub tot atâtea titluri diferite se intitulează aici, invariabil, Poem. Prin ceea ce semnifică şi prin felul în care o fac, titlurile de pe coperţi şi din interioarele volumelor indică (abscons şi provocator) natura particulară a fiecărei unităţi şi microunităţi textuale, dar şi (explicit sau în dodii), temperatura caracteristică, în general, dicţiunii poetice a cultivatorului „metaforei tăiate la gât”. Temperatură a unei sensibilităţi ulcerate. Ontologic rebelă faţă de climatul lumii ce o include, această sensibilitate adoptă, spre a se declara, tonurile derâderii, ale zeflemelii, ale dispreţului, ale ironiei crude şi ale sarcasmului: expresii, toate, ale unei negaţii radicale. Dar nu declarată spontan, necontrolat.

Oricât de năpraznică, furia transmiţătorului „pandaliilor lui Iov” este filtrată prin cultură. Fiecare dintre volume şi cicluri poartă, ca motto, citate din personalităţi ale culturii naţionale şi universale. Textele colcăie de nume istorice, mitologice, biblice, nume de filosofi, scriitori, artişti, personaje. Din autoexigenţă estetică, fără îndoială (altfel de ce?), poetul îşi tot reeditează versurile, selectiv, cu modificări, îşi comasează câte două-trei volume în culegeri antologice. Ceea ce, din primul volum de autor, Turnir cu Demostene, izbeşte atenţia este elementaritatea reprezentărilor, suculenţa cuvintelor, încărcătura metaforică a unora, nu rareori violenţa expresiei. Poetul operează cu substantive din sfera semantică a zoologicului primar, a teluricului (cai, mânji, câini, lupi, cerbi, zăgani, şerpi, arici, dudău, bahnă, topliţă), cu verbe, dar şi adjective aspre sau mustoase până la exces, unele de circulaţie restrânsă, cu vocabule percutante.

Vigoarea acestora creşte în context. În imaginarul propus de Ştefan Dincescu, ,,nechează (…) puiandrul cu aripi de foc”, ,,lupul asudă (…) cu botul în uger”, ,,fraţii Căţelei s-au prăsit în versete”, ,,cerbii (…) rod bălării de stele”, visând ,,dudău de cântece”, ,,şerpii cu ochii prăvăliţi în seu” ies ,,luluind, la paradă”, „fluturii sculptează poeme în vânt”, din toate părţile „ţâşnesc ciocârlii”, ,,mierlele s-au storcoşit / de-o iarnă putrezind ocoale”. Acest imaginar poetic este străbătut de făpturi urâcioase, demonice, de zapcii, imbrohori, sicari, şi chiar de însuşi diavol. Poetul s-ar vrea „vâlvătaie în vatră”, dar ,,sufletul meu îmbăloşează o scară” şi se întreţine cu Necuratul: „La masă cu Satan îmi băui ceaiul”.

Notele individualizante ale poemelor din Turnir cu Demostene trec în volumele următoare, multiplicate şi supradimensionate. La nivel lexical, sare în ochi abundenţa termenilor locali şi arhaici, ca şi a celor odinioară tabu, vulgari până la obscenitate. Pentru înţelegerea multora dintre cei din prima categorie (zglăvogi, cabaz, ispol, zăblău, imbrohori, ciocârtit, lerfă, a sfoiegi, coşave, gogleze, ociog, năprui, dănac etc.) trebuie apelat la dicţionare speciale. Un provincialism: clóţă (cloşcă, clocă) apare chiar în atât de bizarul titlu al culegerii Clóţele Şeherezadei.

Un alt fapt de stil caracteristic este larga prezenţă a rimelor interioare. Rimează, în interiorul câte unui vers, atât cuvinte, luate izolat, cât şi propoziţii: ,,tainele, fainele”, „lină lumină calină”, „când tandru, când puiandru”, „Lot şi caşalot”, „ovaţii şi fustigaţii”, „Cristoşi păguboşi”, „larii şi avarii”, ,,fântânile, săptămânile”, ,,mâinile, pâinile”, „privighetorile, zorile”, „ploilor, boilor, oilor”, „şatră mă latră”, „zei derbedei”, ,,ciocârlan de porţelan”, ,,Întreb ninsoarea: «Unde-i visarea?» (…). / Întreb căpriorul: «Unde-i izvorul?» (…). / Întreb copaia: «Unde-i văpaia?» (…). / Întreb sonetul: «Unde-i poetul?» (…).” Nu doar lexicul, ci toate componentele limbajului, implicit toate mijloacele de plasticizare, sunt organe ale unei poetici a demitizării şi a desacralizării. Enunţurile sunt cinice, provocatoare, sacrilege, sceneria poetică se constituie în spaţii ale degradării fiinţei, ale păcatului şi ale damnării. Subiectul liric cheamă o „fată cu pistrui” într-o „magherniţă”, ce-i drept, „cu damf de soare”, pentru ca ,,să coşcovim năplaiul din icoane”. ,,Lihnit şi posac, zgribulit şi sărac”, „scuipat de fraţi”, „tras pe sfoară” de ,,îngerii Domnului”, ,,plesnit peste limbă c-o nuia”, ,,pictat în cărbune”, constrâns, ,,într-un orăşel cu fluierari”, să „cânte dintr-o cociorvă”, el ,,se iscăleşte pe ficaţii leoaicei flămânde” şi ar vrea „să-şi umfle versul cu pompa de la bicicletă”.

Experienţele lui se petrec în medii corupte până la îndrăcire, într-o lume în care ,,sub pod un cerşetor / şi-un câine jigărit / ling jegul din acelaşi blid”, ,,păsări de pradă – vorace, inept – / ne ciopârţesc ficaţii, îndurerate”, ,,soare nasol / se rupe din beznă, din ghiol, / ca un porc din nămol”, ,,Caiafa spală maţele de porc / în creierii privighetorii”, ,,poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând”, ,,din ieslea nopţii, / căţeaua Iudei varsă pui”, ,,uşile soarelui sar din ţâţâni”. Totul, în această lume, este, ca în poezia expresionistă, ca în ,,The Waste Land” a lui T.S. Eliot, ca în Plumb-ul şi Scântei-le galbene ale lui Bacovia, ca în arghezienele Evoluţii şi Triumful, decăzut, deposedat de orice aură. ,,Privighetorile s-au încleiat în beznă”, poezia ,,cu beregata retezată, / îşi clefăie tărâţele, scrumul”. Metafora este ,,vădană (…) tăiată la gât”. Sacrul este pervertit, redus la derizoriu. ,,Raskolnikov s-a pensionat: nu se mai interesează / nici de gâturile noastre, nici de şira spinării”.  În curând, Montezuma va solicita să-i fie lacheu poetului, care, ,,iarna şi vara”, se va da „cu Nefertiti pe derdeluş”. „Calchas jupoaie ţapul cherchelit”, Agamemnon ,,se roagă (…) în costum de gâde”. Devenit un simplu ,,coţcar”, ,,Ulise fierbe zgură”. Orfeu este ,,scopit”. ,,Solomon îşi peticeşte sacul / Cu Biblia şi comănacul”, ,,Abel, nimfomanul, / vinde-n iarmaroace Biblia, Coranul”. ,,Mefisto saltă zeii cu cricul”. Dumnezeu însuşi a ajuns un ,,boşorog”, cu ,,creierii spălaţi”, un derbedeu, „sârguincios chiulangiu la orele de religie”, care „stucheşte”, care ,,face semne cu mâna, golăneşte” şi, în cele din urmă, ,,se spânzură cu iţarii”. În locul zeilor şi al eroilor venerabili, au apărut – spre        a stăpâni pământul – Humbaba, Mengele, Caligula, Maica Lot şi Iuda. Temporal, macrounitatea care focalizează fenomenalităţile degenerescenţei speţei umane, erorile, insanităţile, monstruozităţile este ,,veacul”. Veacul nostru: în înţeles nu de secol, ci de epocă. Pentru a-l defini, poetul recurge la toate epitetele infamante: ,,greţos”, ,,idiot”, ,,găgăuţ”, ,,guşat” şi – considerându-l factor regresiv în devenirea istorică („veacule, racule”) – îl ,,dă dracului”. 

Rezumativ vorbind, sursa discursului poetic al lui Ştefan Dincescu este sentimentul de a se găsi (cum zicea Arghezi) ,,cu toate-n veac nepotrivit”. Aşteptându-l în zadar pe Godot, imaginat ca un Mecena prin care ar fi să-i ,,bată în porţi / cerbul cu soarele-n coarne”, poetul se întreabă, exasperat, cât va dura condiţia lui de exilat într-o provincie analoagă celei a lui Jules Laforgue („Ô riches nuits! Je me meurs, / La province dans le cœur!”)

În deznădejdea lui, damnatul se adresează mamei. Mamei pământeşti: „Stai lângă mine, maică, lângă mine, / pe scăunel – de strajă – lângă pat!”, dar şi celei din cer: ,,Maică Marie, mi-e trupul curat, / mi-e gândul în rană scăldat! / Maică Marie, mi-e verbul curat, / mi-e versul de zei înfiat!” Adorarea „eternului feminin”, în variantă maternă, ar putea explica momentane liniştiri ale sufletului zbuciumat, generatoare de visări idilice, precum cea din „Carpen”:  „Zăvoi pictat într-o mărgea de rouă. / Goi pescuiam luceferi c-o nuia. / Oh, aşteptam în fiecare oră / o ciocârlie-n gheare să mă ia / să ne înece în văzduh! // Pe ghizdurile Desnăţuiului pripit / poemele şi le scria pământul. / Un clopot cald mă ogoia / şi ne clădea în zbor / Cuvântul.” Idilicul apare, în poemele lui Ştefan Dincescu, doar incidental. Covârşitoare sunt stările depresive, deznădejdile, sarcasmul, decorurile sumbre, infernale. Infernală, după cum se vede, lumea poeziei lui Ştefan Dincescu nu este, totuşi, un tărâm al damnării eterne, al întunericului absolut.

Ultimul volum anterior antologiei pe care aţi deschis-o     se intitulează Licuricii din infern. Un iad cu licurici parcă nu este chiar iad. Mai ales unul în care sunt (potrivit altui titlu) şi privighetori („Privighetorile din Valea Sidim”). Sunt şi mălini, „viscoliţi”, dar încă nu dărâmaţi („Jelind mălinii viscoliţi”). Unde există copaci, păsări, licurici poate licări speranţa mântuirii. În plan poetic, s-ar putea ca „asaltul” notificat în antologia de faţă să nu fie „ultimul”. S-ar putea ca viitoarele producţii lirice ale autorului să includă şi o primenire a naturii inspiraţiei.

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

 

ÎN SPIRIT DE FRONDĂ[42]

 

Mai în toate cărţile lui Ştefan Dincescu există o pendulare continuă între discursul poetic agresiv, în spirit de frondă, cu multe invenţii metaforice, şi linia tradiţional-modernă, cu expresii directe, cu emoţii şi trăiri dureroase, fără nicio mască. În anul 2005, Ştefan Dincescu scoate la editura Amphion antologia lirică Ieşirea din cetate. Crescut lângă cuvinte, Ştefan Dincescu resimte fascinaţia benefică a acestora. Principala lor funcţie este aceea a purificării („Despre acest război / cine va scrijeli, Doamne, o strofă, un rând? // [...] // N-am să capitulez niciodată / [...] / Chiar dacă húlpav sunt trădat, / pângărit şi asediat din toate părţile, / n-am să capitulez niciodată!”). Atitudinea poetului faţă de relaţia timp-poezie este conflictuală, frenetică, devoratoare. El refuză supunerea faţă de dogme, convenţii artistice sau sociale, dar iubeşte lipsa de măsură, alegând formule care atacă fixitatea realului, descătuşând imposibilul cu ajutorul metaforei („Până la gât anonimatul mă încape, / Şi epoca asta, negreşit, / va sări din ţâţâni, // Niciodată nu voi ajunge, niciodată, / prâsnel zapciilor stăpâni!”). Asistăm la o răzvrătire totală împotriva timpului ca durată biologică, cu orice mijloace posibile. Antologia Ieşirea din cetate confirmă un moment important din destinul unui poet şi, mai ales, ţine trează aşteptarea şi interesul pentru acest destin. Verbul sarcastic are acelaşi numitor comun – ironia, în slujba realităţii tragice, combustionate.

Când este supărat de câte se întâmplă în lume, Ştefan Dincescu nu urlă la lună, ci îşi bagă mâna adânc într-un poem, ca într-un sac, împrăştie cuvintele, le strânge de gât, le sufocă ori le scutură de sar literele care încotro, speriate, până când poemul devine poezie adevărată, iar poetul, izbăvit, o „sărăntoacă metaforă tăiată la gât”. Robusteţea poeziei dinceschiene stă sub semnul adevărului, singurul care poate salva sufletul de la dezastrul existenţial, înclinaţia poetului spre metrica populară scoate în evidenţă atitudini de frondă şi tensiuni lirice pline de vervă parodică, de zeflemea şi de răspăr cu această lume în care poetul vieţuieşte: – Fugi în rai, măicuţă? Ce-ai în bocceluţă? / – Urcioraş cu apă, struguri, franzeluţă. / Fiule, zoreşte! – Zăbovesc de-un chin. / Spăl frigide veacuri într-un strop de vin. În spaţiul liric contemporan, poezia lui Ştefan Dincescu şochează prin stările deprimante, maniera prin care le exprimă fiind cea fantezist-ironică întâlnită la un alt mare poet moldovean, Ioanid Romanescu, care declara: „nu scriu, mie însumi îmi curge sângele din limbă”. Personalitatea poetului s-a format pe un temperament complex, de frondă şi avânt liric. El spune atât cât trebuie pentru a defini adevărul vieţii cotidiene, cu o lume urâtă, îngustă. Poetul mizează pe forţa de expresivitate a cuvintelor utilizate. La tot pasul întâlnim un limbaj ,,Made în Oltenia”, Ştefan Dincescu fiind înzestrat cu disponibilităţi febrile, fără frâu: „Băiaş mă tocmisem într-un padoc din Fanar. / Ruginisem în veac. Mă incendiasem în Ţara-de-Jos. / Noapte şi zi, vară şi iarnă, în pântecos urcior de cleştar, / Vârtos, Doamne, scăldam ologul greţos, orbul gelos.” Ne aflăm în faţa unui veşnic nemulţumit poet, de o reală originalitate, care înnobilează lumea prin forţa versului său, care îşi mântuie sufletul prin poezie.

Şi în cele două cărţi recent apărute, Decesul trompetei şi Fiu al maicii Lot, ambele apărute la editura Amphion din Bacău, poetul Ştefan Dincescu adoptă aceeaşi atmosferă lirică modernă, cu nerv, surpriza fiind haiku-urile şi poemele într-un vers, într-o nouă variantă, dinceschiană. Autorul evită, cu bună ştiinţă, rigorile poemului nipon, fiecare text punând în dezvoltare dezinvoltura şi libertatea imaginaţiei poetice debordante. Aşadar, remarcăm  o construcţie poetică interesantă, obţinută prin concentrarea versului în adevărate nuclee de poezie. Ştefan Dincescu inovează spectaculos, răstoarnă o anume optică şi ne propune un limbaj cu totul inedit. Avem de-a face cu un lirism de certă calitate.

NICOLAE MIHAI

 

CARTEA-SFINX ŞI DERIVA HERMETICĂ[43]

 

SFINXUL ŞI DERIVA HERMETICĂ

 

Motto: „Sunt critic fiindcă ştiu să mint mai mult

decât orice autor de ficţiune.” (Petre Mihai-Bravu)

 

            Interpretarea cărţii poetului născut pe plaiurile Olteniei, Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu (Editura Amphion, Bacău, 2018), cere două modele de interpretare, ambele cu rădăcini în moştenirea greacă: cel al raţionalismului grec (ce are ştiutele trăsături: liniaritatea, finitatea şi ireversibilitatea) şi cel al semiozei hermetice.

            Plecăm de la realitatea că în lumea contemporană transfigurată de poetul craioveano-băcăuan, cele două modele propun două ontologii complementare, ce se resping doar aparent. Se înţelege că modelul guvernat de principiile lui Hermes pune accentul pe cel care interpretează (interpretant) şi apelează când vrea să-şi învingă preopinentul, la Textul Lumii ca pretext (Lumea = aparenţă, fenomen, semn, simbol, enigmă incognoscibilă...).

            Ne amintim, Hermes, părintele artelor, dar şi zeu al hoţilor, scapă principiilor logice, lanţurilor cauzale şi graniţelor timpului/ spaţiului, neagă principiile de identitate, de non-contradicţie şi al terţului exclus, încât sub umbrela lui Hermes, criticul postmodern are libertate absolută!

            Cele două modele aparent contradictorii pretind că îi oferă criticului, hermeneutului, arta de a avea întotdeauna dreptate!? În ceea ce mă priveşte sunt un critic ce preferă modelul semiozei hermetice, pentru că ştiu să mint mai mult – cu siguranţă, nu mai bine – decât un poet, romancier, decât orice autor de ficţiune. Ştiu să despic firul în patru plus „n”, să folosesc argumentul autorităţii, adică ştiu din ce să citez, cât să citez şi de unde să citez dintr-o Carte (= „o oglindă, dacă în ea se priveşte o maimuţă, nu poate să apară un apostol”). Consider CARTEA un Sfinx ce este, cum spunea Hegel, „oarecum un simbol  al însuşi simbolicului”. Cu siguranţă, aţi reţinut aparent întâmplătorul „oarecum”! Am în vedere cartea scrisă de homo significus – cel ce trăieşte permanent în / între două lumi paralele şi interdependente: în lumea obiectelor şi în lumea semnelor – naturale şi convenţionale.

            Orice Carte, de la Biblie, Coran, la Arta de a avea întotdeauna dreptate, de Arthur Schopenhauer, are – în viziunea mea – figura mitologică a sfinxului grecesc: cap şi piept de femeie, corp de leu şi aripi de pasăre. Dacă sfinxul grecesc fascina cetatea Tebei, cu enigmatica ghicitoare dezlegată de Oedip, orice carte rămâne, în sensul său global, pentru fratele nostru, Cititorul, simbolul tainei de nepătruns, al enigmei veşnic nedezlegate, al incognoscibilului.

            Prin urmare, nicio carte nu va cădea în prăpastie / uitare – precum sfinxul grecesc, după ce Oedip i-a dezlegat ghicitoarea – pentru că apelând la Textul Lumii, orice lector / critic poate să-i asigure deriva hermetică, tocmai, pentru că interpretarea semiotică nu exclude principiile logice, din demersul critic, ci doar adaugă deducţiei şi inducţiei, abducţia. Ca orice critic mincinos – augusta minciună a literaturii – mizez, de fapt, pe Intuiţia lectorului, deşi personal nu cred în capacitatea înnăscută de intuiţie a omului. Cred însă că orice cunoştinţă este determinată logic de cunoştinţele anterioare. Această determinare logică a cititorului de cunoştinţele anterioare îi asigură Textului / Cărţii, o imprevizibilă şi seducătoare derivă hermetică. „Ochiul lentilei Critice” (Ştefan Ion Ghilimescu) configurează – ca şi în Docuficţiuni critice – în demersul critic hermeneutic al vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke..., o ficţiune a ficţiunii. Nu cred (contaminat, probabil de Charles   S. Peirce, Semnificaţie şi acţiune, 1990) nici că noi, scriitorii, avem o capacitate înnăscută de Introspecţie! Cred – tirania raţionalismului grec – că întreaga cunoaştere a lumii interioare / nevăzute este derivată prin raţionare ipotetică, din cunoaşterea pe care o avem despre lumea văzută / exterioară. Cititorul va vedea citind Cartea-Sfinx şi deriva hermetică – că semnificaţia unei cărţi este perpetuu amânată şi că plenitudinea semnificatului nu este o absenţă. Dialogul amfitrionului cu interlocutorii trădează filosofia derivei hermetice generată de gândul nietzcheean, aparent paradoxal: „Nu există fapte, ci doar interpretări”. Aşa se explică de ce în vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, totul este interpretare! Proteismul interpretărilor desenează harta derivei hermetice.

            De unde poate să vină plăcerea estetică a cititorului?

            Din deschiderea pentru cuvânt, simbol, mit, idee, semn, Lume, Dumnezeu... Din voinţa de a înţelege Omul, el însuşi un semn  în universul infinit al semnelor... Reamintesc ce le spunea Platon discipolilor: Semnele se văd, dar nu se înţeleg... A înţeles Cineva, până acum, semnul Om?

 

[......................................................................................................................]

 

2. DESPRE DERIVA HERMETICĂ

 

            Modelul hermetic – spune Umberto Eco – nu exclude existenţa unui adevăr sau a unui semnificat universal univoc şi transcendental. Ce remarcăm noi, cei ce facem critică literară, că orice lucru / temă / motiv / idee pot să trimită la orice lucru / temă etc. într-o derivă hermetică fără o direcţie (pre)stabilită.

            Cauza este acel Unu neoplatonic de care pomeneşte Eminescu în „Rugăciunea unui Dac”. Merită să ne reamintim cum transfigurează genialul poet un subiect transcendent de o asemenea complexitate: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul erau toate şi totul era una; / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi / Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?” Observaţi, vă rog, cum continuă ideea U. Eco: „Acesta –Unul neoplatonic – fiind începutul contradicţiei universale, locul pentru Coincidentia Oppositorium, străin oricărei determinări posibile şi în acelaşi timp Tot, Nimic şi început Indicibil al Tuturor Lucrurilor, face astfel încât orice lucru să fie pus în legătură cu altul, datorită unei labirintice pânze de păianjen de referinţe reciproce. Pare astfel că semiotica hermetică identifică în fiecare text, precum şi în Marele Text al Lumii, Plenitudinea Semnificatului şi nu absenţa sa”.

            Vom vedea că interpretarea semiotică a „traducerii imaginare” de Ştefan Dincescu nu exclude principiile logice din demersul ei, ci doar adaugă deducţiei şi inducţiei, abducţia / ipoteza. Fatal, interpretarea trimite la semioză nelimitată ilustrând „Plenitudinea Semnificatului”, dar nu coincide cu deriva interpretării infinite din semioza hermetică. Precizez că interpretarea este un fenomen ce ne însoţeşte în întregul demers de cunoaştere a lumii, nu doar în cel de receptare a unui volum precum Cele din urmă elegii..., de Ştefan Dincescu. Suntem permanent captivi într-o dialectică   a interpretării. Ceea ce numim Realitate este rezultatul unui proces de interpretare.

            Interpretarea nu exclude modelul raţionalist (= înseamnă a cunoaşte lanţul unidimensional al cauzelor care au la bază: principiul identităţii [A = A], principiul non-contradicţiei – imposibil ca ceva să fie A şi să nu fie A în acelaşi timp – şi principiul terţului exclus – A e ori adevărat, ori fals; tertium non datur) Trăsăturile modelului raţionalist (liniaritatea, finitatea şi ireversibilitatea) este negat de Hermes, părintele artelor, dar şi zeu al hoţilor, cel care eludează principiile logice, lanţurile cauzale şi graniţele spaţiului şi timpului.

            Negarea / renunţarea în interpretarea Textelor, la principiile de identitate, de non-contradicţie şi al terţului exclus impune discursul hermetic, o libertate-teoretic-limitată. Teoria sincretismului şi amestecul raselor, limbilor, doctrinelor religioase, ideologiilor, libertatea de exprimare etc. modifică relaţia profan – sacru.

            Se ajunge astfel să se renunţe la principiul terţului exclus – A este ori adevărat, ori fals, constatându-se că toate cărţile conţin doar părţi din adevăr, la care nu se ajunge decât prin revelaţii, viziuni, vise sau alte atribute miraculoase specifice geniului. Adevărul este permanent ascuns, nu este la suprafaţa cuvintelor / lucrurilor. Zeii ne vorbesc doar prin mesaje enigmatice, încât sacrul se ascunde sub profan. Mai cad şi celelalte două dintre principiile modelului raţionalist: principiul non-contradicţiei, atunci când vorbim despre simpatie şi asemănare universală şi atunci când discutăm despre Unul / ce revelă identitatea contrariilor. Aducem în sprijin şi opinia lui Umberto Eco: „Simpatia universală este efectul unei emanaţii a lui Dumnezeu în lume, însă la originea emanaţiei stă un Unul incognoscibil care e sediul însuşi al contradicţiei.

            Gândirea neoplatonică creştină va căuta să explice că noi nu putem să-l desfiinţăm pe Dumnezeu în mod univoc, din cauza inadecvării funciare a limbajului nostru. Gândirea hermetică spune că limbajul nostru, cu cât e mai ambiguu, mai polivalent şi cu cât se afundă în simboluri şi metafore, cu atât va fi mai potrivit să numească un Unul în care se realizează coincidenţa contrariilor. Dar acolo unde triumfă coincidenţa contrariilor, cade principiul identităţii. Tout se tient”. Într-un asemenea context ideea liniarităţii, finităţii şi ireversibilităţii sunt abandonate, de aceea nu ar exista nici un secret final. „Secretul final al iniţierii hermeneutice este că totul e secret, e un secret vid”, conchide Umberto Eco în volumul Limitele interpretării. În jocul inefabil, ilimitat, deducţie–inducţie–abducţie (hipercodificată / hipocodificată) configurăm interpretarea textuală din orice tip de carte, dar şi din Marele Text al Lumii. Se înţelege de la sine că interpretarea metaforică permite libertatea de alegere în afara textului interpretat, altfel spus, cere cu necesitate abducţia şi meta-abducţia. Criticii literari ştiu că interpretarea înseamnă în cea mai mare parte inferenţe de natură abductivă,  iar procesul de semioză este un proces interpretativ specific atât regnului animal cât şi regnului vegetal (biosemioza). Este modul fundamental în care noi percepem / cunoaştem lumea şi (re)construim Realitatea. Orice model al interpretării are câteva trăsături definitorii de care criticul va trebui să ţină seamă: ♦ Interpretarea este un proces ce se desfăşoară într-un cadru ce respectă principiile logice. Se înţelege că una este logica matematicii şi alta este logica poeziei, filosofiei, istoriei, politologiei etc.; ♦ Demersul critic interpretativ presupune un şir de inferenţe, între care un rol major îl ocupă abducţia / meta-abducţia. În acest caz, erudiţia, viziunea inter– şi transdisciplinară a criticului impun sensul semiozei; ♦ Interpretarea este o semioză nelimitată, dar în care înaintăm spre o cunoaştere mai mare a conţinutului Textului de la care am pornit lanţul reprezentativ; ♦ Pluriperspectivismul impune cheile de lectură ce pornesc de la premisa că realitatea preexistentă are consistenţă   şi conţine nişte sensuri care ni se impun în demersul interpretativ.

            Semioticianul-filosof Călin Herţeg diferenţiază în Urzeala Realităţii între semiotica saussuriană care pune accentul pe semnele culturale  şi comunicare şi semiotica peirceeană ce cultivă o viziune cognitivă şi metafizic-cosmologică a semnului. Observăm că ambele paradigme sunt utile în interpretarea Textelor, doar că cele două semiotici consideră semnul ca fiind diadic sau triadic. Textul este o structură interpretativă mediată de semne şi bazată pe acestea. Semiotica transcende dihotomiile ce au marcat istoria filosofiei şi istoria literaturii / artelor. Pentru noi, scriitorii, relaţia ontologică care configurează Textul este ideea şi apoi semnul. Semiotic vorbind, opera, cultura în general, este o reţea de relaţii între idei şi semne.

            Dacă în istoria filosofiei / literaturii ideile  se (auto)prezintă, în semiotică ideile sunt semne. Trăim sub domnia cantităţii / calităţii şi semnele vremurilor. Doar traducând relaţiile de semnificare, scriitorul / criticul / interpretul, cititorul creează lumi / texte noi, toate circumscrise în cazul de faţă Galaxiei Dincescu von Rilke, din volumul Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu.

            Cum în tot ce scrie „Leopardul” Ştefan Dincescu îmi aduce aminte de un alt oltean, Tudor Arghezi, voi încheia cu o „Inscripţie pe biblie” ce trădează esenţa esteticii dincesciene: „Ascuns te-am găsit în cuvânt. / Sfarmă cuvântul: cuvintele-s goale”. Şi când te gândeşti: „Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?”

 

I. CARTEA–SFINX ŞI DERIVA HERMETICĂ

        

            Un posibil dialog cu un grup de cititori sau „restul de veşnicie” al Poetului dintr-o „provincie duhnind a epigoni”

           

        Notă: Grupul de cititori se comportă ca şi cum ar fi Unul. Sunt intrigaţi de o epistolă adresată de Ştefan Dincescu, către profesorul său, Eugen Negrici, în care Autorul susţine, de la înălţimea condorului, că ne oferă o „carte pe care nu am scris-o eu”... Locul în care s-a desfăşurat dialogul: un amfiteatru anonim. Se poate să fi fost în Şcoala „Octavian Voicu” unde a predat toată viaţa Ştefan! Fondul muzical era din Carmina Burana! Nu-mi cereţi orchestra, dirijorul. Nu ştiu dacă interlocutorii mei auzeau acea muzică zeiască... Dezbaterea a avut loc după ce toţi cei prezenţi au citit în manuscris vol. „Cele din urmă elegii ale...” Personal am citit doar două din variantele Manuscrisului. Probabil, ultimele..., dar cum o carte nu se termină niciodată..., ne aşteptăm la... Se înţelege că ne aflăm într-o ficţiune a ficţiunii! Critica unei traduceri imaginare nu poate fi decât o ficţiune a ficţiunii. Desigur că toate personajele / semnele implicate în acest joc de-a interpretarea sunt „fiinţe de hârtie”, ce rescriu traducerea imaginară semnată de Şt. D.; rescriu fără să-i respecte intenţia! Dar cine poate şti intenţia autorului? Cuvintele trădează şi ascund gândurile omului... Poate Dumnezeu!?

 

1. ABSENTUL ESTE PROFUNDUL PREZENTULUI

           

            – Ar trebui să fie o carte de suflet, îmi spune o frumuseţe din grup, probabil, lider de opinie, desigur, pentru a vedea în ce ape mă scald...

            – De ce, întreb eu, cu elanul proorocului Daniil din groapa cu lei, întrerupând-o nepoliticos, spre nemulţumirea evidentă a celorlalţi.

            – Pentru că este dedicată „Profesorului Meu, Eugen Negrici şi Fiului Meu, Florin Daniel Dincă”, îmi răspunde aceeaşi Doamnă / Domnişoară, cu siguranţa unicornului adormit în poala unei fecioare care nu-i lasă nici pe zei să vieţuiască liniştiţi. Aţi reţinut: Profesorul şi apoi Fiul!

          Dacă nu aş fi ştiut că atât Rainer Maria Rilke, cât şi Lucian Blaga – intertextualizaţi de Ştefan în «Cele din urmă elegii...» – au transfigurat motivul / tema licornului, nu mi-aş fi amintit poate de Aristotel care credea în existenţa reală a unicornului   şi nici de «Istoria hieroglifică» a lui Dimitrie Cantemir, ce şi-a ales, nu întâmplător, inorogul drept simbol. Dacă mai adaug că în Evul Mediu, cornul acestuia era socotit drept sabia lui Dumnezeu...

            Surprinzându-mă «suflând în diegeze», am reintrat ceva mai ferm, în dialog cu frumoasa cititoare ce reprezenta, pentru început, grupul tot mai neliniştit şi mai agresiv, aflat în aşteptare... critică.

            – Nu poţi califica o carte dincesciană, doar cu epitetul calificativ „de suflet”, deşi acest atribut substantival prepoziţional aruncă elegiile – poetic vorbind – într-un mister divin... Şi deja aţi observat: misterul misterului rămâne Poezia – „creaţie înlăuntrul limbii şi nu în afara ei” (Odysseas Elytis), unde o căutăm noi, profanii. Totuşi începe să-mi placă opinia voastră, aruncată aşa parcă la întâmplare, deşi, recunosc, ştiu puţine lucruri despre suflet. Ştiu că nu poate fi gândit, este veşnic, nenăscut, perpetuu, nu provine din nimic, nu poate fi omorât, nu poate fi găsit nicăieri, nu poate fi înţeles, îi cheamă pe oameni în lumea lui: „Ştiu! Sufletul îmi vine din lumea de sus. Aşa că mă gândesc s-o şterg într-acolo” – Moulavi. Iată cum intertextualizează, cel ce se pretinde „scris” de carte, ideea lui Moulavi: „Oh, «Doamne, tu mă chemi» de-acasă, «dar cum să plec» acasă, Doamne?” (Elegia a XI-a sau „Această vraişte de gângăveli tardive!...”)

            – Vă rugăm, opriţi-vă! Daţi-ne şi nouă şansa să spunem ceva! Într-adevăr e greu de înţeles..., admite conciliant, frumoasa cititoare.

            (Pare să fie o reîncarnare a Ioanei Olaru, iubită şi muză ce a „şters-o într-acolo”, când Ştefan Dincescu era zeu, adică student la Universitatea din Craiova) Mi-am notat şi eu pe o fişă ce spun Upanişadele... Ne citeşte cu dicţie convingătoare şi caldă, de viitoare actriţă sau poate de profesoară: „De cine-i pusă în mişcare, de cine-i trimisă mintea, când aleargă spre activitatea ei? Cine dă poruncă primei vieţi, de porneşte? De cine-i pusă în mişcare vorba, când e vorbită? Cine dă ochiului şi urechii menirea?”..., încât mi se pare firesc să se întrebe Autorul: „Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?”

            – Din triunghiul misterios: corp, suflet, spirit, sufletul pare să dicteze „mistica imanenţei”, în care sunt înscrise atât „căderea” tragică, cât şi inevitabilul vector al iluziei creatoare. Da! Nu aţi gândit deloc rău. Este o carte „de suflet”! Ştefan Dincescu este, în primul rând, un artist! Este şi profesor, dar pentru „păcatele” sale! Artistul e interpretul tainelor sufletului şi ale timpului său. Deşi îşi imaginează că vorbeşte doar din el însuşi şi pentru el însuşi, vocea poetului exprimă în mod fatal spiritul timpului..., veacul de singurătate.

            Rămâne oare singurătatea fondul ultim al condiţiei umane? Spuneţi-mi, pentru că tot am ajuns aici, aţi constatat la Ştefan D. o alunecare în însingurare, adică o despărţire de cel care a fost şi o cufundare în ceea ce va fi, un viitor veşnic „străin”...? De aici să se ivească starea elegiaco-sarcastică, care-i străbate scriitura!?

            – Domnule profesor, – sunt interpelat de această dată, de un tânăr din Craioviţa (după accent?) – nu ne aruncaţi în „moarte onirică”, spuneţi-ne exact ce-i spune însinguratul d-voastră, d-lui prof. univ. dr. Eugen Negrici, am înţeles, mentorul poetului. Ca şi cum un scriitor ar avea un singur...

            – Înţelegi prin „moarte onirică”, probabil, toate defulările amânate...? Nici nu s-a sinchisit să-mi răspundă. Înseamnă că m-a înţeles!? Am intuit întrebarea, încât am la mine, epistola din 1.11. 2018, Bacău. Daţi-mi voie să vă citez: „În privinţa Celor din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară, ce să spun dintr-o rotire de condei? Ele se încăpăţânează să fie considerate o carte de poezie, carte pe care nu am scris-o eu, fiindcă ea m-a scris pe mine, prin urmare să se descurce Dumneaei cu Cititorul, eu nu mă amestec în jocul pe care urmează să şi-l urzească”...

            – Diabolic! Libertate totală, cititorilor, iată, explodează euforic, Frumoasa din Ficţiunea ficţiunilor... În spiritul lui Macedonski, pe care-l implică în Elegia a XXX-a: „Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.” Autonomie absolută Cărţii! Cu aceeaşi Iluzie borgesiană: „Bibliotecile Orientului îşi dispută versurile mele, / Emirii mă caută pentru   a mă acoperi de aur”, pe care o intertextualizează în Elegia a XII-a sau „Cizmare, opreşte-te la săndăluţe!...” („îşi dispută versurile mele bibliotecile din Orient”, „mă caută cu saci de aur”), dar şi în ideea lui Paul Valéry: „versul îşi ascultă propriul cititor”, şi, nu întâmplător, a lui Ion Pillat din celebrele Poeme într-un vers: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.” Îi convine lui Ţafandache?! Se refugiază în „Cine-ţi dictează...”. Descurcaţi-vă! Pa! Ne-o spune cu libertatea şi aroganţa lui Ştefan Augustin Doinaş: „Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi atât de-adânc acest hazliu coşmar...” încă din „Această vraişte de gângăveli tardive” (Elegia a XI-a). Daţi-mi voie să reamintesc – şi cu asta închei: „«Am vrut să vă trezesc, dar voi visaţi adânc, / adânc acest hazliu coşmar!...» Împărăteasa doarme cu suzeta-n gură. / Aplauzele bubuie Imperiul.” Coşmar tragic şi absurd! Mă scuzaţi, nu mă pot abţine!

            – Intervenţie admirabilă! Începi să-l înţelegi pe Poet! Mi se pare corectă neutralitatea lui în ceea ce priveşte procesul receptării operei, deşi disimulează mefistofelic, atunci când îi spune Profesorului: „eu nu mă amestec în jocul pe care urmează să şi-l urzească”! Tot aşa a procedat şi Umberto Eco, în capodopera „Insula din ziua de ieri”. Ascultaţi: „Romanele se scriu adesea singure şi ajung unde vor ele”! Poetul simte şi interpretează simfonic, spiritul timpului, alături de un cor de consacraţi ai literaturii şi ai filosofiei lumii. Merită reţinuţi, credeţi-mă! Dacă nici aceste spirite numite Sylvia Plath, Esenin, Rainer Maria Rilke, Ted Hughes, Maiakovski, Forugh Farrokhazãd, Ady Endre, Dorin Tudoran, Macedonski, François Villon, Ştefan Aug. Doinaş, Juvenal, Arghezi, Kant, Mircea Ciobanu, Jean-Paul Sartre, Octavian Goga, Salvador Dali, Dan Deşliu, Jean-Pierre Schlunegger, Nicolae Labiş, Jules Renard, Sohrãb Sepehri, Moulavi, Marina Ţvetaeva, Lucian Blaga, Paul Celan, George Bacovia, Borges, Elytis, Ion Pillat, Paul Valéry, Eugen Negrici, Romulus Dianu, Rubén Dario, Miguel Hernandez, Apollinaire, Barbu Fundoianu nu i-au dictat Cele din urmă elegii..., atunci Cine?! L-am uitat pe Gheorghe Iorga, alt mare prieten al lui R.M. Rilke.

            – Bănuiesc că Ştefan Dincescu se consideră dirijor şi prim-solist în acest cor al consacraţilor, pe care-i transformă în scriitori fără domiciliu, pe care şi-i asociază – iluzoriu, estetic, creator, filosofic –îmbrăcându-i cu propria-i piele. Erotismul intertextual mi se pare admirabil! Concurează poate cu cel al lui Mircea Cărtărescu din Levantul, glosează parcă mulţumită de cele spuse, Frumoasa grupului din Ficţiunea Ficţiunii.

            – Inimitabil şi singular mi se pare stilul. Stil orchestral, polifonic, stil care „sugrumă” cititorul. Ştim, autorul este primul cititor al Operei de care este (de)scris, înscris, prescris! Aşa-mi explic de ce Jules Renard se lamenta ca o femeie îndrăgostită: „Stilul meu mă sugrumă”. Aceeaşi presiune – fatală se pare – îl bântuie şi pe Ştefan de Craioviţa, de-a lungul şi de-a latul întregii scriituri autoreferenţiale, care nu-şi uită însă, niciodată, „Poporul, acest rege trândav” (acelaşi Jules Renard). Iată-l pe autorul Celor din urmă elegii... cum se lamentează de tirania stilului (adică de El însuşi!) în ultima strofă din Elegia a XXI-a sau „Nimicul n-a sculptat decât nimicuri...” Revolta şi indignarea Aedului de Craioviţa Veche îmi aminteşte de Eminescu cel din „Împărat şi Proletar”. Stilul rămâne, în opinia mea, un dar al lui Dumnezeu, el dă măsura talentului unui scriitor: „«O, nu sicarii mă sugrumă, ci stilul, domnul meu! Da, / stilul!» Nu limba noastră amorţeşte în limbile atâtor naţii? Nu / dorul nostru joacă zaruri în toate pieţele din lume? Nu boala / noastră zace boala Cezarului castrându-şi plozii? Nu cântul / nostru cântă-şi Marseilléza zdrenţarilor vuind în catacombe? / Imperiile-şi dau duhul din osânză, din slugoşenii, din putinţă. / Şi cine moare din iubire iubindu-şi umbra patimilor satinate?” 

            Observaţi funcţia poetică a interogaţiei retorice..., coerenţa internă şi caracterul de necesitate al acestor false elegii şi totuşi ultimele... Să fie oare elegii politice?

– Nu, stilul nu este „însuşi omul” (Buffon), ci „mişcare a sufletului” (J. Michelet), intervine, foarte grăbit, un băiat cu figură dostoievskiană. De aceea este o carte de suflet, cum a caracterizat-o într-o sintagmă Dalila (= aceeaşi cu Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunii). Îmi daţi voie, pentru că tot aţi citit din „Din ceştile bobiţelor de rouă!...”, să vă amintesc cum I.L. Caragiale definea sufletul în „Câteva păreri”: „bob de rouă; o infinită oglindă sferică cu conştiinţa absurdei adâncimi proprii – în afară-i şi înainte-i, oriîncotro, infinitul mare; înăuntru şi de-a-ndărătelea, infinitul mic.” De fapt, nu poţi fi aproape de marele suflet decât prin toate iluziile vieţii! O cheie de lectură ne oferă primele două interogaţii din incipitul cărţii: „Cine m-a dat de-a berbeleacul / de la speranţă până la revoltă? Cine m-a dus cu zăhărelul până la criza ficţiunii?”

– Se vede că nu ai citit cea de-a doua variantă a Manuscrisului! Acolo, subtitlul „Din ceştile bobiţelor de rouă...” este înlocuit cu „Această vraişte de gângăveli tardive...”. Schimbarea spune multe şi ascunde şi mai multe! Paradoxal, ne aflăm mai aproape de suflet, prin limbă, cel mai mare poem al unui neam (Blaga), expresie a spiritului despre care Esop susţinea că este „cel mai bun şi cel mai rău dintre lucruri”! Admirabil mi se pare definită limba şi într-un proverb arab. Nici de această dată, sapienţialitatea Orientului nu se dezminte: „leu care, ţinut în lanţuri, te păzeşte; scăpat, te mănâncă!” Ce ziceţi, leul / leopardul lui Ştefan Dincescu este încă „în lanţuri”?, ne întreabă interlocutoarea, o fată cu ochii negri luminaţi blagian, parcă împrumutaţi din tablourile lui Nicolae Grigorescu sau ale lui Nicolae Tonitza.

            – În opinia mea, Ştefan de Craioviţa Veche / Nouă îşi ţine bine leul „în lanţuri”. Doar dintr-o diplomaţie estetico-poetică îşi întreabă, în spiritul lui Barbu Fundoianu, poporul de cititori, „acest rege trândav”  (Jules Renard): „Care-s cuvintele de care-aveţi nevoie? / Ce stea v-ar face vouă plăcere să vedeţi?” În realitate, volumul are o supratemă generică: condiţia umană predestinată să trăiască sub interdicţie.

            Concepte precum: libertate, demnitate, alegere, conştiinţă sunt subsumate prezenţei omului în eveniment (să zicem „rezistenţei prin cultură”). Astfel „omul-contingenţă” (Sartre) este asociat cu ideea de hazard, aleatoriu, accident, absurd, tragic, fatal, şi este subsumat demonilor Puterii.

            Omul-contingenţă transfigurat de „poama dracului Dincescu”, ce îşi trăieşte viaţa sub semnul surprizei şi al violenţei, debusolat de propria sa înţelegere şi de agresiunea Istoriei, mai ales a viitorului.

            – Alunecăm în filosofie!, remarcă o voce alintată, de fată recent îndrăgostită de Poet. Nu am reuşit să o identific...

            – Suntem obligaţi de aceeaşi carte, care – de data aceasta – ne (în)scrie, rescrie, prescrie şi pe noi. Nu mă îndoiesc că aţi observat în ambele variante ale Manuscrisului: omniprezenţa tezei antiplatoniciene, potrivit căreia existenţa precede esenţa. Aşa se explică noutatea faţă de viziunea identitară mai veche – acel „a fi egal cu tine însuţi”, „a te manifesta coerent” nu mai sunt văzute de „privighetoare”  în spectacolul Lumii oferit, pe rând, de comunism, de postcomunism şi de fenomenul globalizării. Esenţa este acum legată de ceea ce rezultă după ce ajungi la capătul experienţelor. Dar există un capăt al (post)comunismului, al gobalizării, al post-adevărului?

            – Aşa-mi explic (sub)titlul „Această vraişte de gângăveli tardive”. Daţi-mi voie să citez chiar din această (pseudo)elegie, impactul asupra scriitorului / cititorului: „O, «rezistenţă prin cultură»! Poete «deprimat de-un / trandafir», n-auzi «Păcatul» fermentând sub gheaţă? / Pe unde, tu, «Captiva» mea, pe unde se murdăreşte/ somnul noduros? «O altă naştere» a mea, se ponoseşte / fiindul dat pomană zădărniciilor nemilostive!”... intervine, convingător, fata cu vocea alintată. Să-i mai zicem încă elegie, adaugă ea, parcă mai mult pentru sine!?

            – Implicarea lui Sohrãb Sepehri („deprimat de-un trandafir”) şi a lui Forugh Farrokhzãd („Păcatul”, Captivă”, „O altă naştere”) trădează, dacă mai era nevoie să o spun, o viziune postmodernistă asupra relaţiei dintre viaţa trăită (= „Opera minţii şi voinţei noastre” – De Sanctis), pornind de la individ, actor al propriei fiinţări, şi existenţa în care el, Poetul, este călătorul înstrăinat de destin, cel care simte „că momentu-i restul meu de veşnicie”. Povestindu-se pe sine, Ţafandache ne revelă, în subsidiar, înstrăinarea de sine şi de lume. Poate şi de aici furtivele crize de nervi tălmăcite în „limba poezească”, pe care le întâlnim de-a lungul întregului volum... Poate aşa ne-am putea explica acest „marş funebru” bacovian ce străbate subteran o autobiografie (im)posibilă... grefată pe o eternă „eră          a ticăloşilor”...

            – Să fie oare – vrem să vă încurcăm, D-le profesor! – această carte „testamentul rablagitului Dincescu, tanagră de Bacău”? Oare acelaşi cu cel ce retrăieşte nostalgic atmosfera bodegilor „Cocoşul vesel” şi „Găina spânzurată”, care cred că se laudă când susţine: „zaruri jucam în gogoşarii studentelor suicidare”, mă întrerupe    o voce de fată, cu accent fermecător, din Ardealul lui George Coşbuc şi Octavian Goga, sau este permanent trădat de „scribul ce n-au ghicit jilavii îngeri privind pe sub combinezonul atâtor faceri / suzerane”? Să fie un testament configurat într-o epopee a unui Eu bacovianizat şi corupt de paradoxalul Turn Babel al consacraţilor pe care i-aţi enumerat mai sus?!

            – Mulţumesc de întrebare! Ca şi cum nu m-ar fi încurcat suficient acest „tanagră” (antiteza lui viagră!?) de Bacău. Veţi fi observat deja schimbat, în varianta a II-a, (sub)titlul şi la Elegia             a XII-a sau „Cizmare, opreşte-te la săndăluţe!...” (în varianta întâi a Manuscrisului: „Îneacă-mă în ochii tăi, lumină cârtitoare!”).

            Desigur, orice Operă va avea „ochii noştri” (Dorin Tudoran). Nici scriitura lui Ştefan nu face excepţie! Condiţia ar fi să înţelegem paradoxul exprimat de Marina Ţvetaeva: „poetul e stăpân deplin pe limbă/ şi-i pe de-a întregul stăpânit de limbă”! Să fi intuit cumva fostul cenaclist chilug din Bănie că în acest Testament argheziano-cioranian, pe care ni-l oferă, e „pe de-a întregul stăpânit de limbă”, încât să-i declare mentorului Eugen Negrici: „ea (cartea) m-a scris pe mine”? Dar ca să-i răspund frumoasei noastre ardelence („icoană într-un altar s-o pui / la închinat”): da, este un Testament atipic (de aici aura filosofică, elegiacă, eseniano-rilkeiană!), dar nu doar al Autorului, ci şi al (post)comunismului, când s-a impus definitiv teroarea post-adevărului.

            Pentru a se salva de presiunea prezentului, poetul alunecă cu graţia filosofilor îndrăgostiţi „în reveriile oltencelor scriind, pe deal, Petrarca”, deşi ştie de la Apollinaire că „amintirea-i / corn de vânătoare al cărui zvon se stinge-n vânt”. Eruditul poet – un rara avis, azi – intenţionează să ne inoculeze (cred eu!) ideea lui Gérard Genette: „sensul cărţilor e înaintea, nu în urma lor. El e în noi”, poate şi reflecţia lui Sofocle: „Nicio minciună nu ajunge să îmbătrânească.” Cu atât mai sigur, nu va îmbătrâni augusta minciună a Literaturii... Ce să mai vorbim de minciuna politică!

            – Cheia de lectură a acestei „cărţi de suflet” (a acestei geometrii în spaţiu a sufletului omenesc!) – aţi intuit deja cine a intervenit în dezbatere, Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunilor, arhitect în viaţa de zi cu zi, – este, Dle profesor, „privighetoarea”. Nu însă cea macedonskiană din „Noapte de mai”! Ci aceea dincesciană, cu darul profeţiei, capabilă să se exprime prin enigme şi parabole, care are o personalitate proteică: nu este niciodată „împotriva pleşcarei ficţiuni”, este tăbăcită „în bâzdâcuri” – of, limba oltenească! –, are „zgărdiţă de luceferi”, pare desprinsă din „biblia furtunii”, este interogativă, traduce bine „pandaliile” Autorului, într-un cuvânt, este asemenea zeului Proteu, cel care în Odiseea conducea turmele de foci, vă amintiţi – dăruit cu puterea de a se preschimba în toate formele pe care dorea să le ia. „Albastra mea privighetoare” pare să aibă ştiinţa psihostaziei – cântărirea sufletelor –, adică ar dispune de întregul sistem al unei justiţii divine: judecată – responsabilitate – pedeapsă... Nu mă gândesc la justiţia prezentului. Sigur se află printre noi cel puţin unul care a terminat Dreptul şi l-aş supăra, fără să vreau.

            – Ai dreptate, felicitări ţie şi profesorilor tăi! Se vede că eşti un artist! Stăpâneşti bine diegeza critică. Nu întotdeauna şi nu oriunde şcoala este mormântul originalităţii!... Aşadar să încercăm să interpretăm proteismul privighetorii în / din cele 22 de (pseudo)elegii. Ştefan Dincescu se include prin acest motiv într-o selectă familie de spirite. Pe moment îmi amintesc de capodopera lui William Shakespeare, Romeo şi Julieta, în care cei doi îndrăgostiţi, atâta timp cât ascultă de îndemnul privighetorii, rămân împreună, dar cu riscul fatalităţii morţii. John Keats, în „Odă unei privighetori”, remarcă apariţia fatidică a soarelui ce provoacă întreruperea cântecului fermecător, fragil, melancolic şi elegiac. Nu întâmplător, Jorge Luis Borges exclamă în Cartea de nisip: „Atât de mult au exaltat-o poeţii, încât a devenit aproape ireală! Mai puţin înrudită cu ciocârlia decât cu îngerul”... Această proteică „privighetoare” naşte cocteilul de stiluri, impune tehnici narativo-poetice necesare în această Epopee a Eului melancolizat de Elegiile duineze. Dar mai ales impune o structură epică de o diabolică inventivitate... Lirismul epic pare să domine cele 22 de elegii, în fapt, tranzacţii spre ireal, compensaţii sufleteşti de o rară sinceritate. Se ştie, sinceritatea în literatură nu este o problemă de etică, ci una de estetică...

            – Înrudirea „cu îngerul” nu mi se pare întâmplătoare, intervine ardeleanca. În folclorul românesc, „privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul îi este din rai”. Să ne sugereze Ţafandache că versul îi este dictat de însuşi Dumnezeu?! O fi îndrăgostit? Dumneavoastră, Criticul, trebuie să ştiţi tot... „Incendiază-mă, privighetoare, în cortul ţâţelor cazone!...” Provocatoare şi ardelencele, nu doar oltencele...

            – Interpretarea ta mi se pare interesantă, dacă nu uităm că în lirica populară de dragoste pasărea înrudită cu îngerul este „o solitară al cărei cântec trist, duios parcă se răsfrânge numai către sine”... În principiu, un poet trebuie să fie toată viaţa îndrăgostit. Răsfrângerea către sine a lirismului lui Ştefan Dincescu este indiscutabilă, tocmai pentru că îşi are izvorul „înlăuntrul limbii şi nu în afara ei” (Odysseas Elytis). Ce credeţi că vor să spună interogaţiile: „Cine m-a dat de-a berbeleacul/ de la speranţă până la revoltă? Cine m-a dus cu zăhărelul/ până la criza ficţiunii?” Nu mă îndoiesc că cel „dus cu zăhărelul” îl invidiază – stare obligatorie pentru toţi poeţii Lumii – pe Rainer Maria Rilke, din Elegiile duineze, nu atât pentru extraordinara lui capacitate de metaforizare, cât pentru fascinanta muzicalitate      a celor 10 elegii la care a lucrat 10 ani! Între 1912–1922. Ştiu un tip (parcă numai unul!) care în 10 ani a scris 20 şi ceva de cărţi...

            – Şi totuşi, Şt. Dincescu continuă cele 10 elegii ale scriitorului austriac – modelul: Vasile Voiculescu, Ultimele sonete... – fără să fi locuit în castelul Duino, de lângă Triest, adică fără să audă cum se lamentau interogativ stâncile, cu o voce pe care norocosul Rainer Maria Rilke o eternizează în primul vers al „Elegiei întâi”. Îmi daţi voie să le citez din memorie: „Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?” Ei bine, această interogaţie pare să fie laitmotivul celor 22 de elegii pe care le scrie peste un secol poetul din Craioviţa, exilat în Bacăul (non)literar, împărăţit de Vasile Alecsandri şi de George Bacovia, ne spune un tânăr profesor de matematică aflat, probabil, nu din întâmplare, sub privirile admirative ale fetelor.

            – Aşa se pare! Ca un blestem, nimeni nu-l aude pe Celălalt... Sau, dacă-l aude, nu-l înţelege! Şi mai grav, nu ne auzim nici pe noi înşine... Simulăm comunicarea. Trăim într-un simulacru generalizat! Nu mi se pare o simplă interogaţie retorică: „De când / clamasem cine, doamnă, îşi «cântă cântece / artificiale şi fată-şi plozii naturali»?” Implicând-o, prin intertext, pe Forugh Farrokhzãd („cântă cântece artificiale şi face copii naturali”), poetul băcăuano-craiovean sugerează fatalitatea orânduielii în care „erezia acelei buruieni contamină grădina” – „şi se gândeşte că erezia unei buruieni a contaminat grădina” (F.F.). Se ştie: nu există grădină fără „buruieni”... Cred  că este momentul să reamintesc că Roland Barthes, în „Moartea autorului”, ne sugerează adevărul (in)discutabil că scriitorul – este  şi cazul lui Ştefan Dincescu – se naşte în acelaşi timp cu Textul său! Să fie oare acelaşi Text pe care-l receptăm noi, cititorii?...

            – Aveţi perfectă dreptate! Ca matematician, am urmărit de câte ori revine în volum motivul privighetorii, emblema lui Thamyras, bardul Traciei antice (după Platon). Revine explicit de 25 de ori. Dacă nu am greşit la numărătoare!… Asta înseamnă tot atâtea măşti lirico-epice ale poetului convins că „pe pragul fiecărui secol poporul îşi aşteaptă cântăreţii” (v. „Cizmare, opreşte-te la săndăluţe!...”)          şi care ne spune, împreună cu Miguel Hernandez, că „influenţa lămâiului din curte asupra operei mele e mai importantă decât aceea a tuturor poeţilor laolaltă” / „influenţa lămâiului din curte asupra operei mai importantă-i decât a tuturor poeţilor”. Prin urmare, d-le profesor, „arborii şi buruienile” din grădina (post) comunismului / post-adevărului sunt mult mai importante pentru lirismul vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu decât corul de consacraţi ai literaturii şi ai filosofiei lumii..., decât un Gheorghe Iorga, alt rilkeian. Să nu-l uităm nici pe Nichita cu ale sale 11 Elegii, ca şi cum Eminescu, cu elegiile sale filosofice, ar putea fi uitat etc., etc.!

            – Văd că nu doar poezia este o „prelungire a geometriei”, ci şi discursul critic. Ai dreptate! Întreaga scriitură confirmă „influenţa lămâiului”, dar familia de spirite a poeţilor vorbeşte în aceeaşi limbă „poezească”, încât poeţii – genul „profeţilor iritabili”, cum îi numea Horaţiu –  se îmbolnăvesc toţi, oriunde s-ar afla, „de putrezitul aer”, toţi visează „o altă naştere”, toţi grăit-au „fumul jertfei pentru ei, iar pentru noi al faimei fum, amin”. Miguel Hernandez intuieşte ce cataclism s-ar întâmpla dacă privighetoarea nu ar mai cânta (= dacă poeţii / poezia ar muri!?): „Când dispare un poet, întreaga fire se simte rănită în adâncul sufletului şi muribundă”! Dar să ne întoarcem la sufletul „preschimbat în harpă / Cu negrăit extaz” (John Keats), adică la cele 25 de ipostaze-priviri ale privighetorii care-l incendiază pe Ştefan Dincescu, tot mai convins de distanţa infinită dintre condiţia dată – condiţia dorită: „Ce-am vrea să fim se vede ca o mare privită din acvariu”... Îmi daţi voie să vă reamintesc şi opinia lui Lucian Blaga, un frate de cruce al Autorului Celor din urmă elegii..., pentru a lămuri rolul „consacraţilor” în cel mai mare Fluviu al Lumii – Poezia: „Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt / Un singur,  ne-mpărţit, neîntrerupt popor”...

            – Nu vreţi să ne rămâneţi dator! Profundul, mi se pare, e prima particularitate a lirismului din vol. Cele din urmă elegii..., intervine de undeva, din ultimele rânduri, o fată cu ochi albaştri ca marea ce vine „tot pescuind”. Un „profund” ca acela teoretizat de Paul Valéry în Tel quel: „ceea ce e îndepărtat de cunoaştere /.../ Obscuritatea e profundă, zice Ochiul. Profundă e tăcerea, zice Urechea. Ceea ce nu este – e profundul a ceea ce este.” Pentru a nu fi imediat contrazisă, am să citez o strofă revelatoare din Elegia a XII-a: „Ajută-mă, privighetoare, violă imitând refrenul / morţii, să-ţi navigăm prin defileul dintre coapse! / Polei în testamentul rablagitului Dincescu, tanagră / de Bacău, lumină cârtitoare, îneacă-mă în ochii tăi! / Din cataclism renaşte-mă, privighetoare, într-o tavernă / proletară, în care «barbar, cânta muierea aia». «Nu / vorbele, tăcerea dă cântecului glas», glumeaţo?!”

– Începând cu Elegia a XII-a, privighetoarea, „lumină cârtitoare”, „stelară pumă”, „rumenă speranţă”, „taciturnă”, „velina veacului”, „cenuşăreasă la graniţele de imperiu”, „asasin celest”, privighetoarea, „cu zgărdiţă de luceferi”, „beznă aspră”, „imn din Biblia furtunii”, „dejivrată”, „de Bacău” etc. se identifică cu poezia / muzica existenţei – imperfectă în comparaţie cu veşnica viaţă a Ideii, încât cele 22 de elegii dincesciene au „culoarea înecului”..., iar poetul parcă transfigurează o „descompunere măreaţă şi funebră a gândului”, cum ar spune Cioran. Eu cred că nu poţi fi Poet,  poate doar epigon, dacă nu ai haosul în tine, dacă nu ai un grano salis…

            – Mă întreb, d-le profesor, dacă noi citim, totuşi, „o carte de poezie”?! (Este intervenţia sociologului, prezent şi la această dezbatere!) Nu mi se pare gratuită fraza din elocventa epistolă adresată Mentorului, din 1.11.2018: „Ele se încăpăţânează să fie considerate o carte de poezie...”. Considerate de cine? Oricum, lumea nu poate fi trăită decât poetic! Mie mi se pare, mai curând, o „istorie ieroglifică” a tiraniei totalitarismului de la origini până în prezent / viitor. Nu credeţi? Proprie sistemelor totalitare mi se pare acţiunea de înjosire şi degradare a sufletelor. Este ceea ce analizează şi psihanalizează Autorul, cu acribie de psiho-sociolog. Transfigurează, desigur, în opinia mea, mefistofelica lege a conservării Răului.

            Ce ziceţi?

            – Am ajuns, fără să vrem, la Alexandr Soljeniţîn (autorul trilogiei Arhipelagul Gulag) care era convins că soluţia la problema Răului nu este una politică, ci una morală, spirituală. Scriitura transfigurează, într-o viziune subiectivă, conflictul ireconciliabil cu teroarea unei istorii babilonice, dominată de alienare, sex, voinţă de putere, ce exersează veşnic dictatura, în numele poporului, afişându-i o aparentă schimbare.

            Poetul reiterează, în spiritul duplicităţii bufonilor din tragediile shakespeariene, o „etică a neuitării” (M. Lovinescu), sugerându-ne în context că nu suntem decât ceea ce alegem. I.D. Sîrbu, un scriitor de referinţă din aceeaşi familie de spirite cu Ştefan Dincescu, era convins că „nu păşim de două ori în aceeaşi apă a Răului sau a Prostiei; nu există decât trecere şi schimbare neschimbătoare, fără de sfârşit”.

            Istoria neasumată, absurdă, labirintică şi infinită, dar şi propria-i soartă îi determină, probabil, scriitorului din Bacău, dorinţa de a evada, asemenea lui Isus, în pustiu: „Aprinde-mi lămpile, privighetoare! Ia-mă de mână, / du-mă în pustie, acolo unde fluturii-ţi imprimă sexul / pe uşile bobiţelor de rouă! Vom adormi sub troiţa / păcătuirii tale, uitându-ne condeiul, făpturile şi fariseii.” (Elegia a XIII-a)  

– Mă iertaţi, d-le profesor! (Acesta este, cu siguranţă, poetul Theodor George Calcan, care nu lipseşte de la nicio polemică literară! Mă întreb cum de are timp?) Spuneaţi mai înainte, sau poate altcineva din amfiteatru, că scriitorul se naşte în acelaşi timp cu Textul său. Să înţeleg că nu există un alt timp decât cel al enunţării? Ce facem cu timpul istoric, timpul operei, timpul când este receptat Textul? Cum am putea percepe – în ce „timp” – finalul Elegiei a XXXII-a sau „Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava!". Daţi-mi voie să citez: „Azi neamurile sar în aer. Colibele se caută-n pământ / pe numele unor urcioare pântecoase, din care Taliarhul / slobozi falernul. «Culesul vieţii s-a vădit cam scurt. / Mă-mbună moartea cu mai multe daruri.» Vom reveni / aici, jelind pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?” Mi se pare tragic...

– Dragul nostru poet G.T.C., nu ştiu cine a observat primul, poate Cioran, poate alt gânditor, dar o „societate fără tragic se intoxică”!  Nu tragicul guvernează Lumea, paradoxal, ci absurdul! O operă literar-artistică trăieşte sub umbrela prezentului etern. Celelalte faţete ale Timpului (după Platon = imagine a eternităţii, iar după Seneca: ultima înmormântare a tuturor lucrurilor) ne ajută să dăm viaţă / să însufleţim Textul (= viaţa şi moartea ce ne sunt date!) aici-acum-aşa, dar „în joc de zaruri şi de haruri”.

Acelaşi Timp (fluiditate fără masă,  îl definea Fr. Novalis) îl va fi determinat pe nonconformistul poet  să transfigureze în arhipelagul pseudo-elegiilor Rilke–Dincescu – care se retrăiesc de lector sub triunghiul coincidenţei, paradoxului şi inclasificabilului – Omul (nu doar românul sau austriacul etc.) în războiul său ireconciliabil cu „geniul morţii” (M. Eminescu), acesta este obsesia scriitorului.

Admirabilă mi se pare în cele trei părţi ale Elegiei a XXXII-a intertextualitatea, adică modul firesc în care poetul Olteniei implică în scriitură neîntreruptul popor de poeţi de la Esenin, Maiakovski, Forugh Farrokhzãd, Ted Hughes, Sylvia Plath, Ady Endre...

De fapt, prietenul nostru, Ştefan Dincescu, ne invită să privim în Eul-pâlnie – poetic prin excelenţă – nu trăitul însuşi, ci o elegie meditativo-satirică a trăitului... Desigur, în scriitură important nu este timpul cronologic independent de subiectivitatea noastră, cel care stăpâneşte curba fatidică a tuturor existenţelor, ci timpul psihologic, cel ce ne amplifică singurătatea, aşteptarea, sentimentul de orice fel, catastrofa care ne cuprinde etc. Te asigur, George, că timpul din această Epopee a Eului este cel psihologic, un timp subiectiv, căruia arta scriitorului îi dă aparenţa obiectivităţii.

            – Dragii mei, ni se adresează, cu tandreţe de fecioară botticelliană, Dalila, mi-am amintit de autorul Florilor răului, care recomanda, în stilu-i caracteristic şi inconfundabil, celor de nebunia noastră: „Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul!” Vă mărturisesc, suntem totuşi o familie, avem acelaşi viciu, lectura, am căutat toate aceste „leacuri” recomandate de Ch. Baudelaire. Vinul – pentru că este spiritul pământului, de aceea intră în împărtăşanie (spunea G. Călinescu – mi-ar fi plăcut să am un asemenea Profesor!), virtutea – pentru că este însăşi sănătatea sufletului, iar poezia – pentru că este misterul misterului. Rămâne oare vinul cel mai bun sfetnic? Ştim cu toţii: „In vino veritas”! Mă gândesc, D-le Amfitrion, să ne permiteţi o pauză de ţigară, vă amintiţi, şi autorul acestei Istorii despre „fiii noştri de Canal şi de Aiud”, Istorie ce îşi „demontează leii”, fuma ţigară după ţigară...

            – Exact la aceeaşi pauză mă gândeam şi eu!

            Telepatia funcţionează, continuu eu să mint, cu tupeul unui critic postmodernist, francez, deşi în mintea-mi răsare brusc, din „Scrisoarea V”, versul ce încheie celebrul poem: „De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila!” Brusc am rămas singur... Au ieşit, deşi nu-i ştiu fumători, şi prietenii Adrian Lungu, romancier (care nu a intervenit până acum?), şi Theodor George Calcan, poet cu rădăcini în mitologia şarpelui Glycon, Dan Sandu supărat că Talibania încă există, Alex Oko aflat în căutare de idei. Au ieşit atraşi, probabil, de luciditatea şi cerebralitatea Lolitelor şi Penelopelor, care – se ştie – asigură eternitatea literaturii şi „mântuirea trupului”, îmi spunea, nu ştiu când, acelaşi Adrian Lungu, într-o discuţie despre imaginarul poetic în literatură!

            Mă întreb dacă nu trebuia să fiu mai didactic! Să le fi spus că proteismul estetico-filosofic al scriitorului băcăuano-craiovean este prima lui calitate! Măştile poetului sunt de fiecare dată altele cu fiecare nou volum apărut de la Turnir cu Demostene, 1991; Viaţă în pielea goală, 1993; Lancea lui Ahile, 2002; Cel de pe urmă Laocoon, 2003; Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară de..., 2004; Ieşirea din cetate, 2005; Decesul trompetei, 2005; Fiu al Maicii Lot, 2005; Pandaliile fericitului Iov, 2006; Se spânzură condeiul!, 2007; Clóţele Şeherezadei, 2009; Fiii alambicului, 2009; Jelind mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere imaginară, 2010; Adio, Mister Bashô!, 2010; Metaforă tăiată la gât, 2011; Licuricii din infern, 2013; Ultimul asalt, 2015; despre vocaţia lui (egalată, poate, de Ion Pillat) de a se înstrăina într-un limbaj inimitabil şi-ntr-o suprapunere de genealogii şi semnificaţii, în orice tip de gândire poetică. Bine că am insistat pe „ne-mpărţitul şi neîntreruptul popor de poeţi”. Eul–pâlnie postmodern, exacerbat expresionist, cameleonic, interogativo-exclamativ îi permite să transfigureze, simfonic, o problematică fluviu, etern-umană: iubirea, moartea, ratarea, eşecul, greaţa existenţială, iluzia, conservarea Răului, prostituţia intelectuală, delaţiunea, condiţia artistului, senectutea, aspiraţia spre nemurire, trădarea, istoria, provincialismul „duhnind a epigoni”, complexele de superioritate / inferioritate, speranţa, resemnarea, dezrădăcinarea, înstrăinarea, prietenia, destinul, vanitas vanitatum, fugit tempus, voinţa de putere etc.

            Istoria (naraţiunea de legitimare) transfigurată în cele 22 de elegii filosofico-existenţiale (cititorul este invitat să [re]citească Elegiile duineze de R.M. Rilke, apoi să se întâlnească cu Ultimele elegii ale...) este – în viziunea scriitorului, editorului şi conducătorului de reviste Ştefan Dincescu – un univers semiotic ce i se revelă Eului poetic, simultan ca o urmă, absenţă, diferenţă şi indiferenţă / distanţă şi apropiere. Afişata emfază a poetului (narcisismul auctorial) este în realitate o pluralitate de măşti sub care se ascunde candid un suflet de artist. Olteanul „nărăvaş şi abrupt” (Eugen Negrici, 2010), cu o personalitate macedonskiană, adoptat cu suficientă invidie de scriitorimea Bacăului, poate să spună, parafrazându-l pe autorul capodoperei „Luceafărul”, „Eu rămân ce-am fost: Dincescu.” Mi se pare cea mai importantă particularitate a unui scriitor: aceea de a nu-şi pierde identitatea, unicitatea estetică, viziunea, filosofia de viaţă, personalitatea, valorile, iluziile.

            Se întorc fumătorii... Veseli, cu o lumină lăuntrică, inefabilă, parcă mai conectaţi la Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu. Decişi! Primul a intrat romancierul Adrian Lungu, deschis şi gata să-i asculte şi să-i înţeleagă pe ceilalţi, nu şi pe sine. Ultimul revine poetul Th. G. Calcan, protejând-o din priviri pe Dalila. O fi şi ea poetă?! De ce o fi proscris totuşi Platon, Poeţii? Sunt curios cine intră primul în această (a doua) dezbatere-dialog, polivalentă, interminabilă, tranziţie permanentă spre ireal, compensaţie sufletească rilkeiano-dincesciană ce ne ajută să jucăm interpretări pe marginea prăpastiei, sfidând căderea... „Despre Dincescu? Nici bune, nici rele!” Nimic din ce-i ascunde Opera. Adică, sufletul! Na! Am ajuns şi eu la spusa Dalilei...

 

2. DEDUCŢIE – INDUCŢIE – ABDUCŢIE

 

            – Citindu-i Manuscrisele / Variantele lui Ştefan de Craioviţa, un fel de Casandră ajunsă la fel de tânără în secolul XXI, intervine pe neaşteptate Adrian Lungu, spre surprinderea fetelor decise, de această dată, să mă arunce într-o „criză ficţională” (parcă eu aş fi scris cartea!), am avut impresia că-l aud pe George Bacovia, poetul singuratic ce auzea „materia plângând” şi încerca să se împotrivească legilor firii, adică lupta cu el însuşi, cu tristeţea, zădărnicia, angoasele însinguratului, asemenea ascetului. De ce credeţi că Autorul îi cere privighetorii: „Ia-mă de mână, du-mă în pustie...” Parcă în Elegia a XIII-a...

            Îi mulţumesc lui Adrian în gând şi sunt încântat că ardeleanca cea frumoasă „ca un gând isteţ” riscă să-i răspundă, probabil, despre forţa magică a ascezei creatorului – concentrarea, singurătatea, înfrânarea instinctelor, detaşarea de omenesc, de ispite etc. – În sinea lui, Ştefan Dincescu visându-se acolo, „în castelul din Duino!” – am în vedere Elegia a XIV-a sau „Istoria îşi demontează leii?!...” (In memoriam R.M. Rilke), cea publicată la Editura Amphion, 2018 – se vrea un poet ascet-magician, singurul capabil să se împotrivească Răului şi prostiei. Zădărnicie! Fiindcă tocmai citesc Exerciţiile de gândire ale lui Alexandru Dragomir, îmi daţi voie să vă actualizez secvenţa „Răul şi prostia”. De ce? Pentru că „vipera Puterii” foloseşte diabolic triunghiul violenţa, răul şi binele: „Răul nu acţionează în prostie, ci doar se foloseşte de ea, prin manipularea ei, ceea ce atârnă greu. Dinamice fiind, binele şi răul se înfruntă nu numai direct, ca atunci când se ajunge la violenţă, ci tocmai că trăim într-o lume, înfruntarea recurge la terţi. Astfel răul prelucrează cu precădere proştii, în vreme ce binele, pentru că implică analiza, recurge cel mai adesea la inteligenţă. Şi cum proştii sunt mai mulţi, răul are mai lesne câştig de cauză. Pentru el, proştii reprezintă masa ideală de manipulare. Prostia, ca şi sărăcia, sunt stări propice instaurării răului în măsura în care sunt întreţinute.”

          Rinocerita transfigurată ionescian de Ştefan îl obligă pe acesta să revele în memoria scriiturii, intertextualizându-i pe Rilke, Lucian Blaga, Paul Celan, Doinaş, Dorin Tudoran (mă refer la Elegia a XIV-a), armele răului: perfidia vs. buna credinţă; prostia vs. inteligenţa; limbajul ca instrument vs. limbajul ca mijloc de comunicare; seducţia vs. naivitatea; ispita, violenţa, răul extrem la care se adaugă răul propriu, specific...

            – Volumul Cele din urmă elegii... are şi „va avea ochii noştri” (Dorin Tudoran), intervin eu, care, între timp, aproape am uitat să joc rolul de moderator. Mult mai poetic şi mai eficient este rolul de receptor. Cartea îndeamnă la meditaţie, acţiune şi responsabilitate. Gândirea poetică responsabilă este o calitate a scriitorului Ştefan Dincescu, care înţelege că moartea Poetului / „moartea un maestru dintr-o germană ţară” (după Paul Celan) înseamnă să mergem mânaţi, cum spune chiar filosoful pe care-l studiez, ca o turmă fără păstor, de vreme ce de mult nu ne mai gândim dacă e bun drumul pe care înaintăm. În fond, spre ce mergem se / ne întreabă în fiecare (pseudo) elegie Maria Rainer von Dincescu? Astfel, rilkean vorbind, „ne luăm întruna bun rămas”, iar implicarea lui Blaga: „«Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir, / de-un ghimpe muiat / în simplu albastru, în simplă lumină» / «Ucis sub soare de un trandafir, muri poetul» în Muzot?” complică războiul Binelui cu Răul.

            Se ştie, binele n-are trecut, n-are viitor, pare a fi în însuşi rostul lumii (Alexandru Dragomir). Doar Răul este problematic – istoria (post)comunismului transfigurată soljeniţînian de Ştefan, o confirmă –, cere explicaţii şi caută vinovaţi! Dar cine are curajul să ridice piatra?

            – Aveţi dreptate, dle profesor, intervine coşbuciana ardeleancă (între timp aflu că o cheamă Laura). Interesant şi subtil în „traducerea imaginară a lui Ştefan Dincescu” mi se pare felul cum funcţionează învinovăţirea ca armă în economia răului comunist şi post­. Se pleacă de la adevărul că nimeni nu este perfect, încât binele poate fi oricând atacat prin învinovăţire reală sau imaginară, individuală sau colectivă, ideologică sau accidentală, ţintită direct sau indirect, în prieteni, copii, rude, vecini, trecut, iubit etc. Nu întâmplător ne recomandă poetul „tăbăcit în bâzdâcuri”, să fim „o sabie trăind din opoziţii”, de aceea se situează împotriva „pleşcarei ficţiuni”, de aici, probabil, interogaţiile: „De ce bodogăneşti, liliputană ficţiune”?; „De ce rânjeşti, schiloadă ficţiune?”; „Când o mierlişi, uscată ficţiune?” Dacă mi-aţi permite – se adresează ea tuturor – aş cita nucleul liric din „traducerea imaginară”... Nimeni nu-i răspunde. Consensul este general. Toţi suntem curioşi să ştim care ar fi „Centru” în opinia acestei fete cu vocaţie analitică (ulterior am aflat că a terminat la Iaşi, Filosofia). „Va veni Opera şi va avea ochii noştri”, are ea grijă să ne anunţe. „Mi-am amintit brusc modul admirabil în care Ştefan Dincescu transfigurează existenţa unui destin inefabil al privirii. Privirea scriitorului/ artistului dă valoare lumii inteligibile, care prin sublimare devine filosofie şi conştiinţă de sine. De fapt, toate artele (nu doar cele picturale/ sculpturale) sunt fiicele legitime ale privirii. Bună alegere! Estetica privirii este seducătoare... Mi-aduc vag aminte  că am observat cum doar răul devine sursă a evenimentului. Dar să o ascultăm pe Laura.”

            „Va veni fulgerul şi va avea ochii tăi. / Va veni furtuna şi va avea ochii voştri. / Va veni privighetoarea şi va avea ochii tăi. / Va veni sicofantul şi va avea ochii voştri. / Va veni sitarul şi va avea ochii tăi. / Va veni vânătorul şi va avea ochii voştri. // Va veni cuvântul şi va avea ochii mei. / Va veni drumul şi va avea ochii tăi. / Va veni rugul şi va avea ochii lui. / Va veni închisoarea şi va avea ochii noştri. / Va veni colindul şi va avea ochii voştri. / Va veni piatra şi va avea ochii lor. // «Va veni îngheţul şi va avea condeiele noastre!» / Va veni zbilţul şi va avea ochii voştri. / Va veni ploaia şi va avea ochii tăi. / Va veni râul şi va avea ochii mei. / Va veni fluviul şi va avea ochii tăi. / Va veni marea şi va avea ochii mei. / Va veni Ahab şi va avea cenuşa voastră. / «Va veni moartea şi va avea ochii noştri.» // Va veni iarna şi va avea ochii voştri. / Va veni gloria şi va avea ochii tăi. / Va veni torţionarul şi va avea ochii noştri. / Va veni greaţa şi va avea ochii lui. / Va veni anonimatul şi va avea ochii mei. / Va veni uitarea şi va avea ochii lor. / «Va veni poemul şi va avea ochii voştri!» // Va veni gazelul şi va avea ochii mei. / Va veni casida şi va avea ochii tăi. / Va veni haikuul şi va avea ochii mei. / Va veni rondelul şi va avea ochii tăi. / Va veni sonetul   şi va avea ochii mei. / Va veni recviemul şi va avea ochii tăi. / Va veni epitaful şi va avea ochii mei. / «Va veni opera şi va avea ochii noştri!»”

            Eu am citat din varianta I a Manuscrisului – ne spune Laura. Am văzut în varianta finală (cea de la Editura Amphion): „Vor veni cititorii şi vom avea ochii tăi!” / „Vor veni coautorii şi vom avea ochii lor!” Ştiu că întrebarea are un statut de sine stătător, adică, mai curând tematizează, încât întreb aşa întâmplător: Privirea te înalţă sau te prăbuşeşte... este paradis sau iad? Altfel spus, frumuseţea / urâtul etc. se află doar în ochiul privitorului?

                        – Mulţumim, Laura! Desigur că pluralitatea opiniilor/ punctelor de vedere asupra unei cărţi atipice, cum este Cele din urmă elegii..., cu o problematică foarte vastă, ce se deschide concentric plecând de la (auto)referenţial, spre a transfigura condiţia poetului/ artistului într-un sistem totalitar de tip comunist şi postcomunist, înaintez în dialog eu,  cel „tematizat” de întrebarea Laurei (se simte formaţia de filosof!) şi de (ne)liniştea ce s-a lăsat, ca o ceaţă londoneză, asupra interlocutorilor!  Fascinaţia privirii nu mi se pare întâmplătoare la Autor. Ştim cu toţii, somnul şi visul izvorăsc din ochi, la fel, dragostea şi moartea! Există o magie a privirii! Tentaţia imaginarului dincescian, simbolistica de o densitate derutantă, proiecţia proteică a sinelui, ficţiunea care-şi „pune poalele-n cap”, când te aştepţi mai puţin, vorbele „zugrăvind (urlând?!) pelticăriile de Scorniceşti!”, reconstrucţia mentală a lumii configurată de Maria Rainer von Dincescu, limbajul ce aminteşte când de Ion Barbu, când de Mallarmé, sintaxa poetică ilogică într-un mod sublim, toate emană din magia privirii şi toate ne sugerează că în dezbaterea noastră discursul care să ofere doar o singură interpretare este irealizabil...

            – Aşa-i, intervine din nou romancierul Adrian Lungu, hotărât să recupereze. Pe parcursul demersurilor noastre, intervin elemente ce obturează „traducerea” cărţii, deşi, se pare, raţiunea estetică este egal împărţită la interlocutori. Să nu uităm, Cele din urmă elegii ale...  se află la marginea privirii dintâi (tot am vorbit de fascinaţia privirii, de priorităţile ei, de semnificaţie şi de parabolă), încât survin pe neaşteptate: abateri de la temă, voite sau nu; neînţelegerea opiniilor emise de ceilalţi / de Eul auctorial sau nerăbdarea de a ne exprima punctul de vedere; afectivităţi nemărturisite; posibile argumente greşite; argumente ad hominem; întreruperi, patimă, prolixitate, contradicţii etc. În final, oricum rezultatul dezbaterii este resimţit de fiecare participant, personal şi nicidecum în ce priveşte obiectul discuţiei/ problematica şi realizarea artistică a cărţii... (nu-l întrerupe nimeni!). Nu mai vorbesc că, în final, rezultatul dezbaterii se mută de pe obiect pe persoană, nu autor sau alte instanţe ale comunicării lirico-narative. E greu de pipăit cu ochii „traducerea imaginară” a lui Dincescu Rainer de Constanţa.

            – Privirea dincesciană este germinativă, ironică, sarcastică, plină de tensiuni, te fortifică sau te distruge, te centrează sau te dispersează, taie „zulufii ficţiunii”, revine în dezbatere şi arhitecta Dalila. Iată ce-am găsit eu în Elegia a XV-a sau „Ca mâţa într-un sac umplut cu şerpi...” (Acesta ar fi fost titlul dat de mine volumului: „Ca mâţa...”): „Când marea îşi deschide uşile scârţâtoare, / când eu şi naufragiul ne ciocnim şi, speriindu-ne / de înşine, fugim prin alţii, alţii,  mai departe, / mereu lipsindu-ne de forme şi de noime, / mereu grăbindu-ne spre vietatea / concupiscentelor nefiinţe, / mereu spre alţii şi prin altul, altul, / mai departe, mereu îngenunchind / pe vârful unui ac, mereu / trecând prin gămălia celorlalte.” Am citat din carte, pentru a vă ruga să observaţi că nota specifică a ironiei Dincescului Rainer de Constanţa este melancolia.

            Aşa-mi explic eu titlul Cele din urmă elegii... şi imposibilitatea evadării din labirintul ironiei decât prin acceptarea tragicului sau a dogmaticului. Omniprezenţa melancoliei nu poate fi contestată... Mă bântuie întrebarea – poate mă luminează cineva – din ce se naşte războiul Autorului cu „pleşcara ficţiune”, care o ia mereu „razna”? Vă amintiţi epitetele calificative: liliputană, schiloadă, uscată?

            – Cred că vrei să ştii care este „adevăratul” comportament etic şi sufletesc al ironistului Ştefan Dincescu?, intervine prompt matematicianul. Poate e bine să repetăm că starea specifică a ironistului, nu e nici bucuria, nici tristeţea, ci melancolia, „otravă subtilă”, cum o definea Paul Valéry. Este şi opinia romanticilor: câtă melancolie / câte Muze, atâta poezie! Voiam însă să vă vorbesc despre ironia devenirii Eului. Nu mi se pare întâmplătoare fotografia studentului Dincescu de pe coperta a IV-a? Poetul – care s-a condus după cel puţin două principii: după socraticul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi după shakespeareanul „Să-ţi fii credincios ţie însuţi” – a înţeles repede principiul indeterminării, fie din cuantică, fie din teatrul pirandellian. În sinteză, acesta ne spune: „Dacă adevărurile sunt relative, convenţia ficţională de ce ar mai fi non-relativă?”

            Desigur, vorbim despre adevărurile vieţii, care-l preocupă în primul rând pe scriitorul craioveano-băcăuan, apoi adevărurile ficţiunii, pe care Ştefan o acuză aproape permanent de trădare. Pirandellian vorbind, după lectura acestei cărţi de excepţie, am rămas suspendat în ambiguitatea interogaţiei: Viaţa e ficţiune (din moment ce toate adevărurile sunt relative...) sau ficţiunea e viaţă?

            Citez din Elegia a XVI-a sau „Au înflorit cireşii la Greceşti, privighetoare” / sau – în varianta publicată în volum – „Dar unde-i vistiernicul rapace?”, rugându-vă să discerneţi între realitate şi ficţiune şi să remarcaţi devenirea Eului: „Şi care-i chichirezul vieţii noastre? De când / ajuns-ai mai îngust, băiete, mai demodat decât / idila morfolită într-o provincie duhnind a epigoni / şi a urină? Acolo, în otacele de la Bacău, acolo / unde (pe internet, reţii) şcolăriţele îşi vând fetia / bobotită, acolo asistaţii social s-au căţelit / cu scriitorii, omniprezenţii sporulaţi. Mogulii / de la mititica? Refrenul mucilor în barbă!” Aş mai cita din „Acolo, mortul cel mai proaspăt...”, unde privighetoarea „făinoasă” de la Bălăceanca dialoghează cu „viul, nefiindul”, dar nu acesta-i „chichirezul” întâlnirii noastre... (îndelungi aplauze, fetele cochetele sunt în delir, băieţii, rezervaţi, sobri, gânditori, trişti...). Staţi că nu am terminat, revine stingherit, matematicianul. Totuşi, unde-i „chichirezul” acestei cărţi „de suflet”? Voia bună a încetat brusc. Toţi au devenit interogativi. Se întrebau, probabil, ce-nseamnă „chichirez”? Mă gândesc să-l întreb pe Rainer Maria Dincescu...

            – Ce ne poţi spune, Ştefane, despre „chichirezul vieţii noastre”? Pe lângă rolul de Autor, eşti, în această carte atipică, şi personaj actant, martor, colportor, absent etc., nu mai zic că împreună cu Eugen Negrici şi F.D. Dincă încorporezi în Elegiile craioveano-băcăuane – scrisul e încorporat, vorbirea e însufleţită – şi Ideea de Profesor, cel care vede în Ceva, Altceva şi face din Ceva, Altceva. Ştiu asta din experienţă! Mai ştiu că fiecare dintre noi îşi face sieşi rău în mod natural. Nu ştiu de ce-mi vine să închei „Muci în barbă!”, cum ai scris în varianta a II-a a Manuscrisului... Nu ştiu ce aş putea face eu ca tu să fii cât mai clar! Într-o carte, pe care o recomand prietenilor noştri „de pretutindeni” (comic, nu?), Societatea deschisă şi duşmanii ei, Karl Popper sugera: „A vorbi clar înseamnă a vorbi în aşa fel, încât cuvintele să nu conteze.” Ai înţeles ce...?

            – Dragul nostru coleg şi critic, te cunoşteam şi din Docuficţiuni critice (I, II, III, IV), încât mă aşteptam la orice tertip estetico-filosofic, dar la „încât cuvintele să nu conteze” nu mă aşteptam... Sunt liniştit, pentru că, aşa cum v-am auzit vorbind (vă mulţumesc!), am înţeles că voi ştiţi mult mai multe decât ştiu Eu. Ştiţi că în vremurile     de odinioară toate aveau un chichirez – recunoaşteţi că vă place cuvântul? –, adică un sens / pluralitate de sensuri: viaţă, drum / călătorie, somn, mâncare, locuinţa, iubirea, moartea, proprietatea, credinţa, femeia etc.

            Desacralizarea ce continuă de peste 2000 de ani de civilizaţie / de cultură a golit toate sensurile din cuvinte, încât trăim într-o viaţă lipsită de sens / sensuri. Nimeni nu ştie încotro mergem!? Poate acesta este farmecul vieţii...? Cineva a intuit că fotografia mea din vremea studenţiei nu a apărut din întâmplare pe coperta a IV-a. Eram la vârsta când – vorba lui M. Eminescu – „în farmecul vieţii nu ştiam că-i tot aceea / de te razimi de o umbră sau de crezi ce-a spus femeia”. A crede ce spune femeia înseamnă a crede că viaţa nu e lipsită    de sens! În faţa Femeii, prima ficţiune a Lumii, cuvintele nu mai contează!... Contează Cuvântul lui Dumnezeu. Nu cerea imperativ Hristos: „Lăsaţi femeile şi copiii să vină la mine!” Noi, „bravul popor al Shawneelor, n-am existat niciodată – suntem doar un motiv cultural”, cum spunea prietenul nostru, scriitorul Dorin Tudoran. Chichirezul vieţii noastre este chichirezul unui motiv cultural. Iminenţa codului cultural al Olteniei vi se pare o simplă gratuitate în structura compoziţională a cărţii? Nu vi se pare straniu „că pot să îţi scriu / chiar şi-ntr-o limbă de râs/ şi de pomină!”? Dixit!

            – Nimic nu este întâmplător în economia volumului, intervine eruditul colaborator al revistei 13 Plus, George Theodor Calcan. Poetul Ştefan Dincescu stăpâneşte magia privirii. Observaţi cum insinuează în „Pantoful scâlciat şi pălăria paradită” (Elegia a XVI-a), „ştiinţa banalităţii”, ca un romancier balzacian / rebrenian. Atenţie la detaliu semnificativ, la privirea retro, la fiinţa copilăriei, la simbolistica revelatoare, la acel „Fiţi fericiţi, păduchi al zilei!”, care încheie Elegia a XVI-a (In memoriam prof. Ion Dincă), la modul cum „pleşcara ficţiune” o ia razna: „ Nucul şi dudul, vişinul, salcâmul de câte ori / şi-au vernisat gingaşele pinacoteci, străinule încărunţit? / Reci dezmembrări!/ Privelişte mulatră! La căpătâiul / scribului anchilozat de rod se-ncovoaie indecent / grădina, aidoma dirigintei cu breton strângând / bucăţile de cretă, pe jos strategic azvârlite / de liceeni cicălitori, pozându-i chiloţeii roz, / scăpaţi (şerpeşte!) între fese.”

            Arta intertextualizării, care îi defineşte scriitura (Tudor Arghezi, Mircea Ciobanu, Dorin Tudoran etc.), ilustrează admirabil fraza: „Semnul e unitatea semiotică, fraza e unitatea semantică”.

            Depinde ce căutăm?

            – Mă voi opri la ceea ce numiţi „unitate semiotică”, intervine rapid, în spaţiile pe care le creează George Theodor Calcan, o studentă de la Litere, Universitatea „Vasile Alecsandri”, Bacău. Dacă interpretăm In memoriam (R.M. Rilke, prof. Ion Dincă, Mircea Ciobanu, prof. univ. dr. Dumitru Micu, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu) şi „dedicaţiile” (Lui Gheorghe Iorga, Pentru Babu Dincă, Celui mai iubit dintre pământeni, fiului meu Florin Daniel Dincă, Profesorului meu Eugen Negrici) trebuie să ţinem cont de ce le amintea Platon discipolilor săi, fraza: „semnul se vede, dar nu se înţelege”. Prin urmare, îl văd în urmele scriiturii, pe scriitorul şi traducătorul Gh. Iorga, dar nu-l înţeleg...? De ce această obsesie a poetului de la Şcoala Octavian Voicu, de a include aceste „semne” în muzica elegiilor / pseudo-elegiilor? Elegia a XVII-a sau „Ce repede te-ai primenit în nepăsare...” / „Cui m-ai vândut pe-o pungă de seminţe?!...” sugerează o anumită autonomie semiotică...

            Între timp, Şt. Dincescu a ieşit din amfiteatru. Intenţionează, probabil, să pregătească protocolul, pentru a estompa discuţiile de după... Bine a zis cine a zis: „A întreba bine este a întreba absurd”... Trebuie  să trag de timp! E tot mai greu să fii amfitrion într-o familie de spirite polemice şi înfuriate de muţenia elegiilor. Nu înţeleg ce-ar fi vrut să le comunice Pseudo-elegiile dincesciene?

            – Mulţumesc, Domnişoară! Pentru că tot ai vorbit de titluri. De observat că există titluri ce spun mai mult decât Textul; mai puţin decât Textul, altceva decât Textul. Mie îmi plac titlurile care spun „mai mult” şi simultan „altceva”, cum este cazul vol. Cele din urmă elegii... În mod normal, sensul operelor este în noi. Un „semn” sau altul nu face decât să-l lumineze mai clar, să-l extindă tridimensional, dar şi să-i eternizeze, în alt mod, sensurile.

            Mulţimea semnelor potenţează pluralitatea interpretărilor. Retorica criptică / codificată a Lumii, limbajul ce se desemantizează în sintaxa Textului. Iată cum sunt exprimate angoasele / nemulţumirile poetului craiovean, care se simte condamnat, pe nedrept, de către predecesori la condiţia de epigon. Revolta împotriva epigonismului atinge ironia şi sarcasmul eminescian. Observaţi iradiaţiile semiotice ale semnelor: „Privighetoare – asasin celest! Ca Venus, «curviştina / cea mulatră», ţinând Parisul sub buric, iar stelele în mâna / dreaptă şi Lesbosul în mâna stângă, sfădita zeilor / privighetoare, cui m-ai vândut pe-o pungă de seminţe? / Acestui golănel bătând «Luceafărul» la tobă? Acestui / dadaist bălos şi hâd, mumificându-şi găinaţul / de pe limbă? Acestui muc sfinţind Academia / din situl Cacaleţilor-de-Vale? Bravos!”

            De remarcat că ironia şi umorul, sarcasmul şi satira (con)duc la melancolie! Dar prin aceasta, versul nu se salvează prin sine, întrucât poetul nu se salvează prin sine, de la nimic! Cert este că nimeni nu scrie / publică nejudecat şi nepedepsit! Nu întâmplător, „Tanagră de Bacău”, în spiritul lui Dorin Tudoran, dar cu melancolie eseniană glosează printre „ecluzele cuvântului”: „«Am fost doar o întâmplare ca toate celelalte?» / «Nici propriul revolver nu ne mai vrea.» / «Nu mai lupta; prea mult tridentul tău îţi place!»” Suntem o întâmplare oarecare... Sublim sau tragic, modul nostru de a fi? Îmi amintesc că în vol. Exerciţii de gândire Al. Dragomir constata o anomalie în judecăţile critice: „Deosebirea de cum te vezi şi cum te văd alţii e că tu nu te judeci niciodată definitiv, pe când ei te judecă de fiecare dată definitiv.” Primul defect al nostru: judecăm definitiv!

            Între timp intră în sală Ştefan Dincescu de mână cu Autorul, care este emoţionat. Are în mână revistele ATHANOR şi SYRINX! Se arată liniştit. Ştie că BABU ne-a ascultat cu atenţie, protocolul se profilează, iar Florin Daniel termină peste cinci minute orele de la „Şcoala Iorga”. Eu îi mulţumesc în gând că m-a salvat. Alunecasem în digresiune. Ştiu că orice interlocutor tinde să-şi ducă ideea până-n pânzele albe, încât dă peste cap realitatea propusă. Doar sistemul de întrebări îndreaptă cursul dezbaterii. Dă semne să intervină Oana Mihaela Savin – o văd alături de poetul Dan Sandu şi de artistul Alex Oko, tehnoredactorul de la 13 Plus. Suntem aproape întreaga redacţie.

            Semne bune!

            – Domnule profesor, dragii mei colegi şi prieteni, fiecare interpret exercită asupra celorlalţi puterea de a fi ceea ce este: filosofii – filosofia; poeţii – poezia; romancierii – proza existenţială; criticii – ce înseamnă să fii sclavul Textului; politicienii – ignoranţa lumii (se uită că politica este simultan o ştiinţă şi o artă); invidioşii – invidia; răii – răutatea etc. Toţi, dar absolut toţi, vor să te determine să înţelegi, de pildă, Elegia a XVIII-a sau „Tu nu eşti Penelopa, nici eu nu sunt Ulise!...” Nu ştiu cine spunea că ai înţeles cu adevărat un text când simţi că-l moşteneşti! Dar noi nu i-am moştenit încă pe înaintaşi? Nu i-am moştenit încă  pe M. Eminescu, E. Cioran, M. Eliade, C. Noica, G. Călinescu, Liviu Rebreanu etc. Să fi devenit cultura / literatura un loc al necinstei şi al laşilor?, cum lasă să se înţeleagă Ştefan de Bacocraioviţa... Dar să reamintim sărutul „clonat” (după Iuda?) din amintita elegie – tot clonată: „Ce-ţi aminteşti, privighetoare, din zorii îndulcirii noastre / cu păcătoasele păcate săpate-n carnea de infantă / cu ochii jupuind tavanul? Ce-ţi aminteşti, privighetoare, / din leopardul care-şi scoate botul împodobit cu floarea / unui crin albastru printre zăbrelele unui sărut clonat? / De ce murim în delta altui drum, când orice drum / celest nu fi-va, doamnă, decât periplul / unei curve de la un şanţ la monastire?”

            Şi, totuşi, moştenim acest Text!?

          Momentan nu-mi amintesc cum se numea ultima carte scrisă de Oana Mihaela Savin – Timpul singurătăţii mele sau Singurătatea timpului meu? De unde că intelectul meu are numai două feluri de probleme: probleme de şah şi probleme de poeţi (= nebuni care au găsit mijlocul să fie psihiatrii lumii). Brusc mi-am amintit: „Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire...”

            – Aţi remarcat din dialogul nostru cu traducerile imaginare ale lui Ştefan Dincescu (să nu se ştie oare că toate cărţile din lume sunt „traduceri imaginare”!?) că Absurdul e cercul neîntrebării („Ceea ce e lipsit de sens este non-interogabil”?). Întrebarea presupune chichirezul / sensul... Din acest punct de vedere Autorul şi Babu se pot felicita! Dar nu numai din această perspectivă. Se ştie, sunt cărţi „bâzâie-muşte”, cărţi „Hei-rup”, „cărţi-picior-în-cur”, „cărţi-şoc”, „cărţi-amintiri”, dar sunt şi cărţi ce vor să schimbe lumea.

            Asemenea cărţi cred că-l reprezintă pe revoltatul Rainer Maria Dincescu! Să nu uităm, „începi să fii de-adevăratelea, când accepţi că tot ce faci te reprezintă”. Nu ştiu niciun volum care să nu-l reprezinte pe Ştefan şi „privighetoarea imnelor din Biblia furtunii”, pe Ştefan cel împotriva Disidenţilor de Chisăliţă, trăitori în „Erzaţ al Maicii Lot, borţoasă comedie”, cel interogativ: „Ce-i de făcut, băi Ţafandache?”

            – La noi, în artele plastice – intervine Alex Oko – este curios că efemerul, ca imediat al impresioniştilor, se concentrează în lumină: Lumina cea veşnic schimbătoare, ca Timp, şi totodată ca potenţator al clipei, al lui „Acum”. Poate nu aş fi intervenit – văd că toţi vă pricepeţi la interpretări (asta e bine, nu vom şti care dintre sensurile sugerate este cel unic!) – dacă nu aş fi fost inspirat de subtitlul Elegiei a XIX-a sau „Lampa celui mai părelnic sufi” – Lui Gheorghe Iorga... Metaforic vorbind, cartea transfigurează sub umbrela prezentului / acum, războiul dintre întuneric şi Lumină, dintre sacru şi profan. Văd că toţi citează, inclusiv moderatorul, redactorul­-şef al revistei de cultură 13 Plus, toţi admiră arta intertextualizării (vă mărturisesc că nu am auzit înainte de cartea lui Ştefan cel Oltean, de Sohrãb Sepehri, dar nici de Ady Endre, ce pare european după nume...) şi valoarea cognitiv-educativă a cărţii, eu voi admira capacitatea poetului craioveano-băcăuan de a sintetiza milenii de civilizaţii sodomizate, dar năzuind lumina: „Hei, Dumnezeul nostru, te-ai prostit? De ce ne baţi la tălpi, cu reteveiul,/ când îndrăznim să fim ce fiecare este/ din pântecele sfânt al maicii sale?/ Mă doare-n cot de pravila satrapilor de sus, de jos!/ De când zburară lumile din lume secând-o/ de esenţe şi de nume? Jurând pe temelia/ neamurilor, Doamne, cine-ar depune mărturie/ c-am fost condeiul Maicii Lot, trecut/ printr-o găluşcă din Sodoma?/ Nu flăcările îşi rodeau rizomii? Nu grota/ îşi striga incestul prin zece naiuri zdruncinate?/ De când ne-ai călărit cu «demonii şi proştii»,/ Doamne, şi ne-ai ţinut pe-o vatră cu cărbuni aprinşi,/ bătându-ţi toba, fluierându-ţi/ ritmul? Nu astfel procedau ursarii/ când învăţau puiendrii să danseze?” Renunţ, pentru că ştiu că nu există genii în critică/ exegeză; Textul limitează. Dansezi după muzica schiloadei/ uscatei ficţiuni... Nu ştiu cine-mi spunea că interpretarea e un meci fără arbitru?

            – Dimpotrivă – un meci cu un număr nelimitat de arbitri, deşi niciun „arbitru” / judecător nu-şi aparţine sieşi, ci Textului. Cu sau fără voia lui, el se înstrăinează / se depersonalizează în Opera interpretată şi este în acelaşi timp prizonier al propriului demers în compoziţia / structura căruia se configurează prin pluralitatea Eurilor / punctelor de vedere. De aici, circularitatea criptică a oricărei interpretări, inclusiv cea a lui Alex Oko. Privighetoarea „cu zgărdiţă de luceferi” ne obligă să-l privim (iar ajungem la magia privirii!) pe Şt. Dincescu ca pe o mărturie a omenescului aflat într-un război ireconciliabil cu desacralizarea lumii („Ce sfântă n-a ajuns bordel?” – v. Elegia a XX-a sau „Dacă «acasă» deveni «niciunde»!...”). Alex a admirat capacitatea poetului de a sintetiza propriile trăiri aflate în conflict cu teroarea istoriei. Eu aş spune: arta de a cuprinde Lumea şi de a te oglindi cu şi în ea! Este o performanţă artistică. Dar dacă sinteza de după analiză este ca vasul lipit din cioburile lui? Analizaţi strofa şi refaceţi întregul. Greu, dacă nu imposibil: „Când seminţia mi-a intrat cu neamurile-n scăldătoare, / cine-a trecut cu porcii prin cultură, aplaudându-i vraiştea / şi hoitul? Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi, de ce-aş / deschide ambasade în măruntaiele stricatului imperiu? / Nu spaima ne-a dictat muţirea, îngenuncherea / şi prăsirea? Nu Mengele prescrisu-ne-a otacul?” Stilul anticalofil şi simbolurile rare şi înspăimântătoare (Mengele, de exemplu) face imposibilă lipirea cioburilor, după intenţia autorului sau intenţia operei. Aţi intuit deja. Noi nu urmărim un anume sens, ci „un proces, adică o dinamică  a sensurilor” (Eugen Negrici).

            – Nu-mi place – intervine arhitecta nemulţumită, probabil, de „transferul producerii de sens către interpret” – că nu se înţelege că autorul vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu vede propria-i viaţă, ca pe un joc cu reguli neştiute / misterioase, tragice, a cărui miză este el însuşi. Vina? Cine-i vinovat? Alţii sunt de vină? Alţii n-au dreptate? Alţii sunt păcătoşii? De unde această frică ce dictează „muţirea, îngenuncherea şi prăsirea” – bine a selectat Oko, secvenţa! Nu cumva suntem prizonieri ai timpului şi ai locului în care trăim? Existenţialiştii de lângă noi pun des această întrebare, îmi aduc aminte acum de un Ion Fercu, cel ce a scos recent Prin subteranele dostoievskiene. Cele din urmă elegii... sunt filosofice, sunt meditaţii, sunt satire, parabole, naraţiuni de legitimare etc., sunt ceea ce vrea cititorul (intentio lectoris), care însă nu oferă soluţii de salvare, de evadare din haosul existenţial. Cine mai ţine cont de intentio auctoris (mai este autorul un garant al sensurilor?), de intentio operis? Toată cultura omului e doar evadare?! Locuim numai în ruinele vieţii noastre, în trecutul nostru, în ficţiunile noastre? Evadăm spre nici unde. Numai tinerii au contemporaneitate? Adică numai ei au prezent? Şi dacă-l au ce fac cu el? Nu ştim ce să facem cu tradiţia culturală, care a devenit muzeală, precum natura a devenit turism şi rezervaţie...

            – Bine a zis cine a zis: „Dacă am şti când nu pierdem timpul”, intervine neaşteptat, frumoasa ardeleancă, probabil, geloasă pe Dalila. Aţi remarcat deja, delirul de interpretare în care alunecăm cu graţie, proliferarea necontrolată a semnificaţiilor, signifioză, cum numea Barthes, fenomenul pluralităţii sensurilor unui Text. Importanţa ce ne-o acordăm ne face să credem că ceea ce spunem este adevărul. (E clar: are complexul de superioritate a inferiorităţii, complex pe care-l avem noi, românii „de pretutindeni”). Am găsit între timp spusa originală a lui Barthes.   A interpreta un text, remarca francezul, nu înseamnă „a-i da un sens (mai mult sau mai puţin fondat, mai mult sau mai puţin liber) ci, din contra,  a aprecia din cât plural este făcut el”. Prin urmare, dacă lector nu e, nici Operă nu e!

            Observaţi hipertrofierea pluralităţii sensurilor – o particularitate a retoricii dincesciene, pe care o veţi găsi şi în celelalte volume ale sale: „«Nimicul n-a sculptat decât nimicuri, ţineţi seama!...» / Când bătrâneţea dă cu visul de pereţi, ce basm îi pârpăleşti / privighetorii minione? Bătută cu vărguţa peste deşte, / memoria repetă două-trei cuvinte, ca papagalul lui Crusoe: / «Fă-ţi seama!...» Ce-a mai rămas, muiere, din hoplitul / ce-a scărmănat împurpuraţii lumii? O găoace? / Ce-a mai rămas, / bădie, din aedul ce-a înnădit sirenele cu zeii     şi măgarii, / ce-a pus gheparzii-n jug, arându-ne moşiile ferine? / Aţi chiţcăit, feline?! Gloată suduită?! Sau «umbra unei / frici a lunecat pe drum» şi s-a-nţepat în ceasurile hâde? / «Poporul? Regele trândav!» «Ptiu, drace!» (Elegia a XXI-a sau „Nimicul n-a sculptat decât nimicuri!...”) Ei, ce părere aveţi?, ne întreabă, de data asta fericită, fermecătoarea cititoare... Cum să nu-i invidiezi pe poeţi? I-ai remarcat, Oko, intertextualizaţi pe Sohrãb Sepehri şi pe Jules Renard – „Stilul meu mă sugrumă.” Rainer Maria Dincescu se joacă cu noi de-a adevărul... Eu aş fi numit această carte, dacă aş fi scris-o, Jocul de-a adevărul... De fapt, nu există sens liber, fondat pe ceva sigur. Totul este nesigur şi imprevizibil!

            – Ne-ai sugerat, excepţional, „deriva interpretării” (Umberto Eco). Îl voi cita pe Eugen Negrici, mentorul lui Ştefan Dincescu cel Rilke, el însuşi, profesorul, citându-l pe Umberto Eco, în „Teoriile receptării. Transferul producerii de sens către interpret. Interpretul-coautor”, în vol. Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii (2014), pentru a veni în întâmpinarea întrebărilor tale: „ (...) întrucât limbajul însuşi e un joc de semnificanţi multipli, nimic nu ne obligă să ne dorim un semnificat univoc şi să rămânem fideli intenţiei prezente în text (intentio operis) sau intenţiei auctoriale (intentio auctoris). Mai mult, nimic nu ne opreşte să fim infideli intenţiei, dacă putem îmbogăţi, astfel, textul. Cititorul ideal este acela atins (în termenii lui Joyce) de o «insomnie ideală», interogând, la nesfârşit, opera. Semioza este, da, virtual nelimitată, dar sub presiunea ţintelor, scopul demersului (cognitiv-resurectiv) poate organiza, încadra şi reduce «seria nedeterminată şi infinită de posibilităţi»” (v. Athanor, 2019, p. 65). Aşadar, interogaţiile noastre asupra Textului dincescian nu au drept ţintă un „relativism nihilistic” (Eugen Negrici). Noi discernem cu luciditate între lecturi posibile şi lecturi lunatice, cred eu. Important în receptarea pseudo-elegiilor dincesciene ar fi să nu putem fi manipulaţi de istorie, gândire, timp, spaţiu, filosofie, religie, viaţă, tradiţie etc.

            – Cu siguranţă suntem manipulaţi!

            (Este vocea inconfundabilă a poetului Dan Sandu, cel ce ne înscrie muzical, într-un atemporal Cântec de prieten. Cum de se reflectă în voce, ton, caracterul, timiditatea, aroganţa, dragostea, înţelegerea etc.?) Dacă nu de timp şi de spaţiu – ce se ia spaţiului îi revine timpului şi invers – continuă Dan Sandu, atunci de viaţă, care este transfigurată de poet (în mod fatal) ca o povară / o sarcină, ca un izvor de plăceri / necazuri / destin, ca o bucurie / întrebare, ca un mixtum compositum, ca un dat, ca o pradă etc.

            Admirabilă în acest sens mi se pare Elegia a XXII-a sau „De ce, Ahab, Godot se spânzurase” (In memoriam Mircea Ciobanu). Din întâmplare / fericire l-am cunoscut pe autorul bildungs-romanului Istorii, în 5 volume, şi Martorii, aflat în vecinătatea crepusculară a Crailor de Curte Veche), încât nu mă miră corespondenţele estetice dintre cei doi scriitori. Voi cita, pentru a vă reaminti cum cei doi se întâlnesc în înţelegerea necesităţii absurde a vieţii artistului predestinat subminării inerţiilor şi prejudecăţilor. Citez chiar din volum: „Ce silă mi-e de tine, moarte, ce greaţă mi-e de tine, / ziuă, că n-am ştiut ofiofagi să fim pe-o scenetă năclăită / de Putere!... Fugiseră-n Arcadia actorii? Regizorul / plecase în Maldive? Sufleorul se scrumise-n colivie, / iar frazele-i scrâşneau în beznă. De ce Godot / se spânzurase în baia târfelor, cezare?”... Citim o elegie politică, nu de tipul celei a lui Ion Gheorghe, ci în spiritul lui I.L. Caragiale: şi în postcomunism, cuplurile din România joacă tot Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Suntem încă traumatizaţi de comunism! Argumentul   – dispar din peisajul cultural eroul, metafizicianul, poetul, pictorul, pe scurt: excepţia (a rămas în vedetism?) Revoluţia (o supratemă  a volumului) scoate la suprafaţă / vedere doar cinicii, ariviştii şi istericii. Precum Mircea Ciobanu, prietenul nostru Ştefan Dincescu de Rainer „toarnă răzvrătirea într-un pahar la Cina cea de taină”... Noi nu ne facem nici datoria faţă de noi înşine..., urmaşii i-am uitat deja.

            – Ai perfectă dreptate, Dane, – mă trezesc intervenind – noi ne „indignăm” în stilul lui Farfuridi şi Brânzovenescu, dar nu ne revoltăm nici măcar în spiritul Coanei Zoiţica. Aşa se explică de ce instituţiile valorilor nu există decât cu numele. Nietzsche avea dreptate. Biserica, Armata, Justiţia, Universitatea etc. sunt monumente funerare. La fel valorile înseşi. Unde sunt dreptatea, curajul, credinţa, demnitatea etc.? În ceea ce priveşte valorile, trăim într-un cimitir bacovian. Pe bună dreptate se întreabă poetul: „De unde vine bezna asta, belalie, care ne-astupă ochii, pipăitul şi auzul? /.../ De unde vine somnul acesta cu pofta lui de ucigaş sadea? / Pe unde clipoceşte nebunia asta, din care se aude plânsul doicii mele...?” Sentimentul meu este că noi (intelectualii, artiştii, filosofii, preoţii) am devenit inutili. Nu mai ştim să visăm? Avem rolul moşului de pe prispa tradiţională, doar vorbim „înţelept cu duh”, dar nu ne mai ascultă nepoţii... Ori inutilitatea este vestibulul pieirii... Să ne întoarcem la Elegia a XXIII-a sau „Trezeşte-mă, privighetoare!...” (ms. 1) / „Şi limba ţoapelor îmi dă cu flit!...”, un fel de „Deşteaptă-te, române” dincescian ce crede că doar Poezia / „Privighetoarea” ne mai poate salva de epoca „răbdărilor prăjite”, „râsul proştilor” şi „limba ţoapelor”, la care nu uită să adauge, ca un memento muzical, frica de moarte...= frica de frică!

                                                – De asta nu-mi plac bătrânii „cu mâinile goale” (Elegia a XXIV-a sau „Fudul nevoie mare şi ţâfnos”), toţi repetă indirect vorbele lui Trahanache: „Ai puţintică răbdare”, deşi au trecut deja 30 de ani de la (ne)norocosul an 1989 (intră în discuţie o prea timpurie şi frumoasă doamnă / domnişoară, supărată, probabil, pentru că nimeni nu i-a remarcat frumuseţea = „melusină care-şi ucide hierofanţii”) şi noi am rămas tot cu jalba „fluturând într-o prăjină”, neputinţa...

            Are dreptate frumoasa din dezbaterea adormită, bătrânii noştri, „fudui nevoie mare şi ţâfnoşi” sunt, folosesc expresiile lui Alexandru Dragomir, fie o bază agresivă de atacuri la adresa „lumii noi”, fie un „service” de sfaturi (pe care nu le urmează nimeni), ori un magazin de antichităţi, ori o ruină dusă de valuri. Generaţie expirată! Este valul din 1989, un eveniment nefericit, cum îl vede Ştefan Maria Rilke? Tragică la un om „alipit cu-această bătrâneţe necesară” mi se pare senilitatea, adică s-ajungi ca pericolul de a trăi să fie mai înfricoşător / mare decât pericolul de a muri. Moartea care ridiculizează tot ce ai crezut că înseamnă ceva...

            Să vedem, să auzim ce mai spune această „prea timpurie doamnă”. – Eu sunt ingineră, adică construiesc piramide... Metaforic vorbind încerc ca şi D-voastră, artiştii, să înving timpul. Nu înţeleg – profit de prezenţa Poetului şi a Criticului – să actualizez ruptura dintre omul „cult” şi omul „obişnuit”.

            Aproape tot din cultura contemporană este inaccesibil omului obişnuit: Ştiinţa (matematizată, specializată, electronizată etc.), dar şi Arta: sculptura, pictura, arhitectura, muzica, poezia, „boală de care se prăjeşte Stagiritul” etc. Cum vă explicaţi? Es ist gut?, cum se întreabă kantian, poetul. Ce credeţi că înţelege omul obişnuit din secvenţa în care Rainer Dincescu de Constanţa transfigurează apa, arhetipul tuturor legăturilor, liant universal, dar şi un element care separă şi dizolvă. Să transfigureze doar proverbul: „Apa trece şi pietrele rămân.” Mi se pare obligatorie conjuncţia copulativă „şi”. Am să rog o prietenă să vă citeze din carte. Interpretează mai bine decât mine! Vă aşteptaţi, probabil. Este fata care a deschis, aparent întâmplător, dezbaterea. Să fie ceva prestabilit? Nu, nu cred că se aşteptau să ajungem în acest punct: implicarea în receptare a omului „obişnuit”. Oricum este bine intrat cu motivul apei, unul din cele 4 elemente din care s-a creat universul... Tocmai a intrat şi tânărul profesor, doctorand la Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, Florin Daniel Dincă – motiv pretext al scriiturii. Dreptul la apă va deveni, în viitor, un caz de război diplomatic!

            – Fiind oameni „culţi”, adică citiţi, ştiţi mai ales ce nu aveţi de făcut, încât vă reproduc din „Bătrân şi cu mâinile goale”. Să vedem dacă „versul îşi ascultă propriul cititor”.... Să ne amintim ce susţinea Jules Renard: Stilul meu mă sugrumă. Ascultaţi şi cugetaţi: „Suflând în trişca unui vers, ca vulpile mai pofticios, / apare în balcon imparul belfer, al cărui viitor s-a dus / cu peştii pe-o apă fără ţărm şi fără număr, pe-o apă / fără deltă şi izvoare, pe-o apă care curge pe sub alte / ape, mânată de ispita întâlnirii cu geamătul domniei / sale, de care fuge căpriorul, de care vipera asudă, / în care clopotul îşi rupe limba, o apă fără măduvă / şi nume, o apă fără nuferi, fără stele, o apă care / neagră-ar fi, de n-ar fi albă, o apă care albă-ar fi / de n-ar fi verde, o apă care verde-ar fi de n-ar fi / albăstrie, o apă care-albastră-ar fi de n-ar fi purpurie, / o apă care-şi zice apă doar în atlasul puştiului uitat / în pântecele maicii sale o zgaibă de a fi nefiindul pe unghia / scârţarului Ulise ce Troia n-a cernit-o niciodată.”

            Dacă tot m-aţi pus să interpretez fragmentul 63 (verbalul   şi nonverbalul se completează aproape ideal!), eu cred că stilul nu „sugrumă” doar intenţia autorului, ci şi intenţia operei, Independenţa semiotică a Textului riscă să autorizeze orice interpretare. Nu aţi remarcat deja că interpretările noastre sunt imprevizibile? Cum sintetiza nu ştiu care critic – greu şi cu această sectă culturală –, semioza este virtual nelimitată...

            – Credeţi că doar limbajul reprezintă un stimul pentru „deriva interpretării”?, întreb şi eu, dar nu din întâmplare... întrebare idioată! Brusc mi-am reamintit că a întreba bine înseamnă a întreba absurd... Prin urmare: nu există opere, lucruri, idei etc., ci doar interpretări aflate într-o încântătoare derivă aleatorie? Oricum, Lumea merge înainte, lasă să se înţeleagă Cele din urmă elegii..., de Ştefan Dincescu, înfricoşător de „fără noi”... Ne rămâne plăcerea şi persistenţa culturală a întrebărilor. Revelatoare în acest sens Elegia a XXV-a sau „Cine-a uitat deschise uşile, şaraşca, Babu?”. Seria interogaţiilor reconfirmă rostul ontologic al originii abisale a creaţiei poetice: „N-auzi cum chirăie gâlceava lovindu-se-n / fotolii colţuroase?” şi satisfacţia nedumeririi noastre, dacă întrebarea este deja jumătate din răspuns sau doar calea spre pluralitatea răspunsurilor posibile. „N-auzi cum scârţâie lumina / în drojdiile altui suflet?”... „N-auzi cum zumzăie pojarul morţii / în sabia năvrapului, măi celovek?” „Cretine!”... În mod cert, Aristotel nu stă de vorbă cu oricine citeşte.

            – Dragii mei, intervine matematicianul, parcă mult mai preocupat decât de obicei... După cum constatăm şi în dezbaterea noastră (nu putem evada din limbajul de lemn?), homo sapiens pierde controlul. Totul pleacă de la ipoteza-iluzie că Eul meu autentic este liber!? Adică sunt un individ – am o singură esenţă care nu poate fi divizată, am în adâncul meu o voce interioară clară şi unică! Credem, prin urmare, că judecăţile critice pe care le emitem ne aparţin în exclusivitate...!? Numai eu pot să-mi aud Eul meu autentic. Nu am încredere în nimeni altcineva să aleagă pentru mine. Dacă suntem atenţi, observăm că ştiinţele vieţii (biologia, chimia, matematica, fizica, informatica etc.) contestă ideile după care judecăm noi un Text (= viaţa). În realitate, după ultimele cercetări: Toate organismele sunt algoritmi, iar oamenii nu sunt indivizi – sunt „divizi”. Adică suntem un ansamblu de algoritmi diferiţi cărora le lipseşte un Eu unic, o voce interioară unică!

            Este ascultat cu mare atenţie. Matematicianul (probabil, cu o vagă înţelegere a biologiei genomului şi a creierului) desacralizează unicitatea Eului! Înţeleg unde vrea să ajungă! Ce vor face oamenii conştienţi din moment ce deja avem algoritmi non-conştienţi? Personal sunt liniştit de vreme ce creierul nostru nu este folosit decât 7% din capacitate. Rămâne să răspundem la o întrebare: este o utopie ideea că oamenii au o abilitate unică, inaccesibilă algoritmilor non-conştienţi? Cred că partea nefolosită a minţii omeneşti va oferi o rezolvare umanistă. Dar să-i urmăresc argumentele...

            – Algoritmii care intră în alcătuirea unui om nu sunt liberi. Ei sunt modelaţi de gene, de presiunile de mediu şi iau decizii fie în mod determinist, fie arbitrar, dar nu liber. Asta înseamnă că deciziile / judecăţile noastre sunt dictate de un algoritm extern, care ne-a monitorizat (cu sau fără voia noastră!) fiecare dintre sistemele ce ne alcătuiesc corpul şi creierul. Nu gândesc singur, frumuseţea nu este în ochiul meu, nu doar eu îmi aleg iubita, nu cumpăr niciodată ce vreau exclusiv eu... Nu întâmplător se întreabă Autorul: „Cine-ţi dictează, Ţafandache, versul?”

            – În primul, Istoria (algoritm extern, non-conştient) i-a dictat lui Ţafandache intriga „poveştii” (= eul narator şi cel experienţial) din capul lui, nu se poate abţine o studentă chiar de la Facultatea de Istorie. Nu întâmplător, continuă ea, peste întreaga scriitură pluteşte vina tragică:  „Ce vină, Babu, ispăşim? Palavre mici, / palavre grase, palavre reci decorticând / nonsensuri! Erzaţ al Maicii Lot, borţoasă comedie!” Comedie umană şi comedie divină... Poate că astăzi ne ispăşim pedeapsa! Nu cred că identitatea noastră nu se schimbă de la naştere până la moarte! Nu cred că suntem indivizibili, din moment ce organismul nostru este alcătuit, dacă memoria nu mă înşeală, din 37 trilioane de celule, iar în fiecare secundă corpul meu trece prin nenumărate şi imprevizibile permutări şi transformări.            Suntem divizi, dar depindem de Eul narator (corelat cu cel experenţial) care ne fixează sensul / idealul vieţii. Ne aflăm într-o „borţoasă comedie” în care jucăm rolul lui Don Quijote... Nu credeţi, D-le profesor?

            – Într-o „divină comedie”, cum ne-a sugerat Dante Alighieri, în care transmigrăm din realitate în interpretare, cam în maniera în care Şt. Dincescu transfigurează comunismul şi postcomunismul în Elegia a XXVI-a sau „Peccavimus, Marie Preacurată!...” – In memoriam, prof. univ. dr. Dumitru Micu. Nu doar ştiinţele progresează în deducţii, inducţii şi abducţii, ci şi artele. Dacă am progresa în principii şi axiome, poate ar fi altceva! Deocamdată nu ştim ce căutăm... Scriitura – ca necesitate a unei naşteri contingente? Raţiunea de a fi a volumului Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke...? Independenţa semiotică  a Textului ne permite să nu ţinem cont de intenţia autorului şi de intenţia operei. De observat că lectura este imprevizibilă. Nu ştim să alegem între o lectură eficientă şi o lectură „lunatică” (Umberto Eco).

            Intertextualizările şi trimiterile cu efecte imprevizibile din Octavian Goga, Salvador Dali, Juvenal, Maiakovski, Dumitru Micu, Nicolae Labiş, Jean-Pierre Schlunegger, Tudor Arghezi, Ady Endre (doar în această elegie!) înmulţesc seria interpretărilor. Daţi-mi voie să citez: „Ai scris, Luminăţia Ta, odinioară: «Dacă natura-ţi / trage clapa, chiar indignarea-ţi face versul», bagă la devlă, / sir Dincescu! Deci «pentru un cuvinţel / de­-al vostru, aşijderea unui hamal, căra-veţi tonele / cu mia, de minereu sordid verbal» Tu, «fiind / cu toate-n veac nepotrivit», ce le-ai transmis / palavrelor turbate? «Daţi iama, impavidelor, / daţi iama din toate limburile limbii, / ochi pentru ochi / şi dinte pentru dinte, / cu lucrurile să vă mântuiţi!»”

            Lui Sir Dincescu, „fiind cu toate-n veac nepotrivit” (starea firească, cred eu, a Poetului etern), nu-i rămâne decât să-şi sublimeze indignarea în elegia politică..., să ilustreze poetic lupta memoriei contra uitării sau revolta intelectualului contra Puterii...

            – Aşa-i, avem de-a face cu un revoltat autentic ce aparţine celor din familia lui Kundera, Orwell, Cioran, Barthes, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu etc., intervine din nou studenta de la Istorie. Da! Nu citim elegii rilkeene, ci elegii politice ce-şi invită cititorul într-o dispută de idei, dispută unde altceva este / pare întotdeauna mai important! Şi unde alţii sunt vinovaţi, alţii sunt proşti, trădători, victime, şantajişti, laşi, slugarnici.

            Poate că ne apropiem de carte cu o tehnică a culturii mult prea sofisticată? Uităm ceea ce suntem cu adevărat! Ne conducem după ce credem că suntem şi ce am vrea să fim... Lectura urmează drumul obişnuit / consacrat al minţii: „de la ansamblu la particular, de la grosier la fin, de la imprecis la precis, de la echivoc la univoc, de la nou la deprindere, de la străin la obişnuit, de la sentimental la raţional” – am citat din Exerciţiile de gândire ale lui Alexandru Dragomir (antologie de Gabriel Liiceanu, o recomand iubitorilor ce nu-şi permit să spună: „nu ştiu”. Ei bine, tocmai acest drum obişnuit al minţii impune interpretării tot posibilul! Suntem ajutaţi şi de limba oltenească, care este o identitate / cod cultural pentru Sir Ştefan Dincescu: „Ce suflet descleiat, de calzii demoni călărit, / la Domnul se ceru să-mi fie călăuză, precum / Vergilius odinioară, când / cerberul mi s-a părut / o mâţă cu botişorul ciuruit de fluturi? / Nu lira-mi astupase, zăpăcita, spărturile / celebrelor butoaie? / De grele pieile unui nesuflet, mai greu ca greul Mării / Moarte, n-am jupuit jivinele pădurilor jilave de gloria / ignarului / prâsnel prelins din cloaca de la Scorniceşti?” (Elegia a XXVII-a sau „Când am ajuns, poete, la Spoon River!...”)

            Mesajul principal al cărţii: intuiţia poetului că Răul comunist / post... se estompează în memoria celor chinuiţi de un sistem terorist. Fiecare elegie filosofico-politică pare o pledoarie pentru fortificarea memoriei. În hăţişurile „borţoasei comedii”, jocul politic nu poate fi exclus de scriitor, istoric, filosof, psiho-sociolog, intelectual etc.

            – Ai perfectă dreptate, Iulia – numele studentei de la Istorie. Daţi-mi voie să vă reamintesc ce ne povesteşte Platon în Protagoras, despre implicarea politicului (doxocraţia) în societate. De reţinut: „Cetatea face omul, şi invers.” Dar iată povestea sintetizată de Ştefan Aug. Doinaş: După ce Prometeu a furat – aţi auzit bine: a furat – focul din cer ca să-l dăruiască oamenilor (ceea ce a dus la dezvoltarea tehnicilor şi artelor), Zeus a observat că oamenilor le lipsea totuşi ceva (oamenii nu observă niciodată lipsurile fundamentale?): inteligenţa politică, adică „arta de a administra cetăţile”. Atunci, Hermes a fost însărcinat să ducă oamenilor „sentimentul onoarei şi al dreptului”, baza artei politice. Dar când l-a întrebat pe Zeus cum anume să facă distribuirea acestor însuşiri, cui să acorde o asemenea „competenţă politică”, tatăl zeilor i-ar fi răspuns: „Tuturora din cetate, fără deosebire.” Protagoras, care povesteşte această istorioară lui Socrate, trage concluzia logică: politica nu este o treabă de specialişti, ea incubă fiecărui cetăţean, pentru că fiecare poate să creeze starea de drept ce derivă din sentimentul justiţiei imanent poetului, în cazul nostru. Totul vine de la absenţa libertăţii pe care Sir Dincescu Rilke o simte din copilărie, adolescenţă, studenţie, profesorat etc. Această „absenţă” îi transformă viaţa în destin. Starea permanentă care-i străbate scriitura este aceea de a nu fi fost niciodată liber. Această situaţie specifică comunismului „cu rele şi rele” (Magda Ursache) apare în transfigurarea autobiograficului, drept o deplină înstrăinare faţă de lucrurile acestei lumi ce-i arăta ceea ce el nu era...

            – De aceea, poate, ne consideră Ştefan Dincescu – intervine Dan Sandu – că „suntem tipăriţi de viscol şi povârniţi de muncile rotirii” (revedeţi „rugăciunea” din finalul Elegiei a XXVII-a).

            Mi se pare insinuantă convingerea propriei nimicnicii în condiţiile în care, după ştiinţa mea, olteanul ce regretă balcanismul Craioviţei, consideră poezia „ca apa, ca aerul, ca pâinea”. Ştefan este revoltat, continuă creatorul Thalibaniei, pentru că democraţia este treptat înlocuită cu nulocraţia, ajungându-se ca Ninocica Cassian să fie considerată un simbol al Exilului românesc! Viitorul pare să cuprindă tot nimicul... În această carte Rainer Maria Dincescu ne sugerează că şi propria-ţi viaţă este o istorie. Aşa se explică lirismul epic! Poetul caută permanent locul de unde se vede existenţa, adică alunecă în metafizică: Maşinăria s-a gripat, maestre? / Nu se mai dau salcâmii, ulmii în ţiţeică? / Nu-ngenunchează turtureaua în faţa măcinişului / de soare? Nu-ngenunchează teii pe Copou / în faţa plămădirilor de lună? Parcă în plex / o boală ne-a trăsnit flacidele grădinii / primordiale. Mă crezi, melancolie repetentă? / Fătaţi să fiţi tăcere, nemişcare?! Aţi învăţat / o lecţie: îngheţul, voi, promotorii plagierii! Ce-am / fost mai ştim? O semnătură dezlânată pe-o pagină / de Biblie uitată de un călugăr într-un bar de curve? / Provincie, paporniţe cu raţe, / cu praz şi lapte covăsit! / „Puţoiul zilei” trece prin vitrină, / furtiv zdrelindu-şi / bombăneala în ragilele Tezelor din ʼ71, „Tudorache!” (Elegia a XXVIII-a sau „Fătaţi să fiţi tăcere, nemişcare?!”) Ajungi la concluzia optimistă a filosofului: Viaţa n-are sens decât dacă n-are sens!? Implicându-l şi eu pe Dorin Tudoran, „Puţoiul zilei” nu dispare din vitrinele Istoriei... Nu-i aşa, Iulia?

            – „Traducerea imaginară”, de Ştefan Dincescu, având drept pretext Elegiile lui Rainer Maria Rilke, îşi intră imediat în rol studenta de la Istorie, sugerează ceea ce simte toată lumea, că nici după 30 de ani de la triumful Revoluţiei din 1989 n-a încetat hegemonia nomenclaturii comuniste.

            Dimpotrivă aceasta s-a prelungit cu mijloace pluripartidice şi, deci, parlamentare / europarlamentare. Poate aşa-zisa societate civilă / „puterea celor care n-au nicio putere” (Havel) şi doxocraţia, pe care o visa când trăia Ştefan Aug. Doinaş, în memoria căruia autorul ne oferă Elegia a XXIX-a sau „Îneacă-mă-n tipar aidoma Ţie!...” Citim de data aceasta o elegie-rugăciune în care autorul constată că fatalitatea scrisului – nulla dies sine linea – nu ajută la nimic. Altfel spus, poezia / cultura nu salvează nimic şi pe nimeni, ea nu justifică. Ea se proiectează şi se recunoaşte în ea însăşi; singură această oglindă îi oferă imaginea sa. „Salvează-mă-n tipar aidoma Ţie!...” este nu doar oglinda lui Dincescu, ci a oricărui scriitor: „«Ursita creaturii-i să-L învie pe Creator.» / O vorbă goală? Bine! Bună de dus cu preşul / pe cei fraieri, ajunşi, necârtitorii, la chindie, / când soarele scăderea-şi fulardează / prin recile poeme de explozii poliflore? / De ce mi-e frică să rodesc între oglinzi, / Marie? Orice triplare: semnele împotrivirii noastre / la imnul mâzgălit / de-o existenţă / care îşi varsă icrele albastre / în toate colţurile plăgii trădătoare?” Este transfigurat primul pas al oglindirii: ne uităm la noi ca şi când am fi nişte străini. Cel din oglindă eşti Tu, iar „tu”, cel ce priveşte, eşti străinul...

            – Drama, intervin, în sfârşit, şi eu, este că rilkeeanul corupt ştie că este străin de sine însuşi şi respinge orice altă lege, decât legea propriei conştiinţe. Cam în maniera în care glosa Mihai Eminescu în „De vorbiţi mă fac că n-aud...”: „Dară nime nu m-a face / Să mă iau dup-a lui flaut; / E menirea-mi: adevărul / Numa-n inima-mi să-l caut.”

            Ştefan Dincescu nu se consideră nici stăpân, nici rob, ci este / se vrea propria-i libertate. Esenţa poetului, fatalitatea lui de a fi, este libertatea. Ştie că este liber, dar în acelaşi timp ştie că are libertatea sclavului ţintuit pe cruce sau pe cea a prizonierului aruncat în temniţă. Anxietăţile ilustrează tragic condiţia scriitorului ameninţat simultan, de Valea Umbrelor, dar şi de explozia de epigonism: „Din Turnul cel mai strâmt mă strigă cine, Marie, / jertfă priincioasă? Îmi dă în clocot spaima de târâşul / prin Valea Umbrelor, doică? O ţin în colţi acele fiare / neştiute, nevânate, săgeţile fugind de ele. / Pe unde umblă nenorocul cu haitele-şi de epigoni, / Marie? Pe unde arde cântecul din cuie bătute-n sânge / cu toporul din mâinile Cezarului, Marie? Nu l-au mâncat / hoitarii-ntr-o cazarmă, când pe la uşi roiau colindătorii?” Este posibil ca în sinea lui autorul vol. Cele din urmă elegii ale lui... să viseze, din când în când, la iluziile lui Homer: „vrajba să dispară atât din rândul oamenilor, cât şi din rândul zeilor”, deşi îl cred un heraclitian, adică convins că totul este în permanentă mişcare, conflictul este inevitabil, iar războaiele decid soarta umanităţii. „Toate lucrurile trebuie să treacă prin furcile vrajbei... Contrariile iscă discordia. Din discordie se naşte cea mai dreaptă armonie”, susţinea Heraclit în antiteză cu Homer. Armonia ascunsă ce implică şi realitatea absolută...

            – Poetul din Craioviţa, căruia îi plac şi caută, asemenea lui Tudor Arghezi, „cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal”, se simte părăsit de Dumnezeu şi, prin urmare, neputincios: „«Născut în cer, dar exilat de Tine pe-acest / pământ de spaime şi înfrângeri, ce-ai vrea / să fac», preabunule ostatic al crimelor / vuind în vadurile şagrinate?”, intervine la timp arhitecta cu zâmbet de madonă dumnezeie. Amestecul de sublim şi stângăcie, de măreţ şi mizerabil, de perfecţie şi ratare (am folosit limbajul lui Mihai Ralea) dictate şi configurate de „privighetoarea de Bacău” într-un echilibru (in)stabil în Elegia a XXX-a sau „Notarul Masters din Spoon River”.

            – In memoriam Marin Sorescu confirmă talentul indiscutabil al poetului Şt. Dincescu, care nu şi-a pierdut, cum se întâmplă cu cei mai mulţi dintre scriitorii noştri, conştiinţa dimensiunii metafizice a răului: „«Frumoasă fui şi tare mi-s frumoasă ca verdele / păun de mescalinăl», unde-am citit, îţi aminteşti, / puţică, aceste baliverne tandre ca mieunatul mâţei / pe acoperiş? Într-un closet din piaţa Campo dei Fiori, / pe-o uşă spartă, pe un zid olmec, pe jaguarul / din La Venta? Pe acel jugastru din Craiova? / Din Santa Fe? Din Parcul Romanescu? / «Să fii o sabie trăind din opoziţii», cine mi-a stors, / în gât, corasla acestei propoziţii dehiscente? Pe cine / iscăli – cu ruj de buze, / la Scopia – dumnezeirea? / O moarte îşi tocise prăşitoarea prăşind bujorii străzii / Caminito. Voi cui i-aţi dat pojarul Mona Lisei / decorticându-se în piaţa din La Boca, / voi, retiarilor, urlând pânʼvă plesneau, / între vitralii, pomelnice sângerii?”

            – Personal, lui Ştefan Dincescu nu-i înţeleg evadările în trecut – aici seamănă bine cu Rilke –, intervine poetul Theodor George Calcan. Asta în condiţiile în care ştie efectele motivului fugit tempus, ştie de la Epictet: „Nu satisfăcându-ne dorinţele devenim liberi,  ci distrugându-le.” De ce atâta generozitate / încredere acordată trecutului, ideilor, principiilor, moralei, dorinţelor, viselor etc., dar mă întorc tot la Epictet: „Să nu-ţi doreşti ca lucrurile să se întâmple aşa cum vrei tu, ci aşa cum se întâmplă ele şi vei fi fericit.” Limbajul Epistolei XXX nu este sorescian, ci este contaminat, la modul fericit, de Arghezi, Ion Barbu, chiar Eugen Barbu, cel din Groapa, Mateiu Caragiale, Miron Radu Paraschivescu, în general, de balcanismul atât de poetic în limba română: „Şi unde-i pistruiata amăruie, studenta cu crăcanele / de-un stânjen şi ţâţele depănuşate de trupeţii cu buletin / de Montparnasse? Şi unde-i Cleo Domozină? La Scopia, / magiun, sub roţile unei maşini? Olteancă oacheşă, o liceană, / Ioana Olaru, unde-i, Ava, sorbind din sticlă verde de Paris, / când preotul Răzgabără bădădăia prin şanţ şi preoteasa / îl căra, cu tărăboanţa, într-un şopron cu picheri şi purcei.” Admirabile vorbe de duh în aceste versuri care, cu siguranţă, i-ar fi provocat invidia şi autorului Florilor de mucigai, dar este extrem de greu să aflăm „ceva” în ele, despre noi înşine... Ce părere aveţi, D-le profesor?

            – Să nu uităm că volumul Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu este un alt fel de autobiografie interioară, atipică, configurată pe istoria tragică a României postbelice invadată de bolşevism şi de haosul creat, aparent întâmplător, de (post)comunism, dar care într-o stare de relativă libertate descoperă că trăim cu toţii într-un simulacru generalizat, neglijând complet substanţa lucrurilor. Într-o lume cu tot mai multe informaţii – explozia informaţională este fără precedent – şi tot mai puţin sens (desemantizarea lumii), poetul intuieşte că semnele şi simbolurile nu mai arată calea spre adevăr; ele sunt / ar putea fi „adevărul” însuşi. Observaţi semnele, simbolurile şi vedeţi ideile din fragmentul: „Şi unde-i Tiolin, muiercea, dosind cuţitul la ciorap, / mierlind-o, Dumnezeule, pe-acolo, pe Desnăţui, / cu scăfârlia destrămată sub maiul altui jarcalete? / Şi unde-i curvăreţul Pârciu, jucându-şi hora / cu şuriu-n dinţi? Nu el îşi cheltui bojocii / în sanatorii, prin closete, fumându-şi Mărăşeştile, / Carpaţii, puţind a târfă răsplătită c-o strachină de bolbotine? «Dar unde sunt zăpezile de altădată?»”

            – Pesimismul scriitorului fascinat de erotismul intertextual şi oripilat că trăim într-o „provincie duhnind a epigoni” capătă proporţii macedonskiene (cel din „Noapte de noiembrie”) în Elegia a XXXI-a sau „Veni-va, fiule, şi ceasul...”. Este o elegie filosofică – tragică prin excelenţă – dedicată „Celui mai iubit dintre pământeni, fiului meu Florin Daniel Dincă”, în care fraza: „Notează, scribule, narează, strunindu-ţi pana împroşcând cu sânge!” trădează trăirea expresiei lirice ca eveniment tragic.

            Având în vedere elegiile anterioare, ne-am aştepta ca Ştefan von Rilke să transfigureze fenomenul viaţă-moarte, din perspectiva filosofiei lui Epicur: nimic nu supravieţuieşte după moartea noastră, deci nu există nemurire. Ideea-cheie din filosofia celui ce era convins că poate să ne elibereze de frica morţii („moartea nu există pentru noi”) nu pare să-l cucerească pe hedonistul Ştefan Dincescu.

            Frica de moarte compromite viaţa, ne împiedică să gustăm prezentul şi ne îndeamnă la grija permanentă pentru renume, glorie, bogăţie, carieră etc., ca şi cum aceste mijloace ar putea decide asupra mortalităţii.

            – Şi mie mi se pare această elegie filosofică o structură literară tragică, intervine cu o tristeţe nedisimulată în glas, frumoasa ardeleancă. Nu prea ştii ce vrea Tatăl de la Fiu? Consolare, plâns cu „lacrimi de sânge”, amintire eternă, regret care oricum există, frică de judecata posterităţii etc.? Şi eu îmi amintesc câte ceva din filosofia lui Epicur: „Obişnuieşte-te să gândeşti că moartea nu există pentru noi, din cauză că orice bine sau rău rezidă în senzaţie; dar moartea este lipsa senzaţiei... Astfel cel mai terifiant rău, moartea, nu există pentru noi, pentru că atât cât suntem vii, moartea nu e cu noi şi, când apare ea, noi nu mai suntem. Deci ea nu există nici pentru cei vii, nici pentru cei morţi.” Prin urmare este absurd să te lamentezi, să doreşti nemurirea, să te temi de infern, de zei, de judecata posterităţii... Este angoasa morţii o ficţiune a ficţiunilor?

            – Mai bine să ne întoarcem la Text! (L-am recunoscut, după glas, pe admirabilul poet Nicolae Mihai. Când o fi sosit? Parcă nu l-am văzut de la începutul dezbaterii!...) În el putem decela sâmburele unui tragism existenţial ce-mi aminteşte de spusa lui Lucian Blaga: Noi filosofăm sub specia misterului ca atare. Misterul este, pentru noi, suprem unghi de vedere. Dar să revedem ce-i spune Ştefan, „ghepardul”, lui Florin Daniel, cel „mai iubit dintre pământeni”: „Veni-va, fiule, şi ceasul? A şi venit, copile? De ce / tremuri? Hai, stinge-mi, mâţâitule, făclia! Azi barcagiul / intră-mi pe fereastră, azi bocitoarele s-au strâns în uşă. / Azi scăldătoarele îmbobocesc pe vatră, azi şnaidării / măsoară şi măsoară, să-mi vină fracul mortului: / mănuşă. Azi din brădan măieştrii îmi improvizează / o colivie-n care intră muşca-l-ar brumele, ghepardul trecând prin gămălia / acului prin care nici ieri scatiul nu-şi filtrase naiul."

            Am citat din varianta a II-a a manuscrisului. Disperarea-i răpeşte poetului echilibrul lăuntric. Profundul tragism al scriiturii se mişcă pe un plan de măreţie şi blestem: „Firavule, închide-mi ochii! Apasă-mi nuferii în gură!” Situarea ontologică a omului tragic mi se pare fără egal. În sinea lui, Eul poetic speră că din lupta cu forţele adverse va afla o judecată a lui Dumnezeu, o sentinţă despre adevărul ultim!? Eu, după lectura manuscriselor, am sentimentul de a fi fost azvârlit într-un timp care şi-a pierdut criteriile axiologice.

            – Poate nu vrem să înţelegem că omul nu poate să trăiască decât singur, pentru sine, intervin eu neavând nici cea mai mică idee încotro voi conduce „deriva interpretativă”. De altfel niciunul dintre interlocutori nu avea nici cea mai mică intenţie să intervină... Dumnezeu pare să fi tăcut pentru totdeauna. De aceea omul se va simţi învins ca destin sortit pieirii în victorie decât în înfrângere! Sortiţi pieirii în victorie, aşa cum ne simţim noi după evenimentele din decembrie 1989. Vi se par simple interogaţii retorice versurile: „Iar poeţii ce mai fac, procleţii? Dincescu, pădureţul, / de exemplu, ţigară din ţigară tot fumează, citeşte analize / medicale, facturi de gaze, de lumină, ştergând din DEX: / avere, biruinţă, încercuind în DEX: infarct, dambla, ciroză. / Din când în când citeşte dintr-o cărţulie: «Într-un pârâu / scurgându-se-ntr-o fosă niciun pescar nu va găsi / o perlă.» Şi dacă Duhul Sfânt îşi varsă lapţii-n zoaie?! / Aşa cum anunţase mavroforul şi coana Joiţica aprobase?!” Am citat din Elegia a XXXII-a sau „Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava!” (Profesorului meu Eugen Negrici). Vrerea vremurilor îl va fi determinat pe discipol să-i dedice această atipică odă, mentorului său, odă-elegie filosofică ce se încheie tragic: „Vom reveni aici, jelind / pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?!” Arta intertextualizării (Maiakovski, Esenin, Forugh Farrokhzãd, Ted Hughes, Sylvia Plath, Ady Endre etc.) pe care poetul o stăpâneşte şi în transfigurarea dualităţii viaţă-moarte reconfirmă teza că aceasta este una din temele centrale ale mitologiei, filosofiei şi literaturii tuturor popoarelor lumii. Geniul morţii / visul nefiinţei mi se pare transfigurat într-o viziune şi un limbaj fără precedent în istoria liricii autohtone, încât o voi ruga pe Dalila să ne facă o lectură, cum numai ea ştie, din „A doua «Probă la uşa pântecului»...”

            – Mulţumesc, D-le profesor, deşi sunt puţin supărată! Aş fi vrut să vorbesc eu prima despre lipsa de complexe a lui Ştefan Dincescu von Rilke, în transfigurarea geniului morţii. Vă rog doar să remarcaţi de unde începe şi unde sfârşeşte acest rit de trecere într-o altă existenţă şi modul elegant în care poetul se desprinde din paradigma poetică a geniului eminescian: „Cine visează-n visul maicii mele, ducându-mă în ţipăt / şi în sânge, aşa cum fructele îşi duc în sine sâmburii treziţi / la veşnicie, şi mustul învrăjbit cu somnolenţa? E moartea, fiii / mei, e moartea? Iat-o! Cine răstoarnă-n rodia căderii mele / aceeaşi zbenguială de bondari pe care mi-a dictat-o muma? // Cine mă poartă-n spaimele-nvierii sale, aşa cum / fluierul îşi poartă-n vipii oftatul neamului născut cu gâtul / pe-acel butuc al unui gâde nerăbdător, insomniac / avid, zâmbind cu scalpul inocentului în traistă. / Cine întreabă, ţafandache, înţepenitule în trişerii? // Nu piatra îţi răspunde? Sigur, piatra! Bocirea / nu-i decât scamatoria pe care / o aplaudă aurolacii? / Posteritatea nu-i decât o ghicitoare pe care-o trag / la montă insurgenţii? E noaptea, fiii mei, e moartea, / această singură corvoadă ce-şi mistuie tălmacii migăiţi? // O, niciodată nu rămâne, niciodată, aceeaşi boare circulând / printr-un suflai de rugăciune, aceeaşi buruiană căţelită / pe-acest maidan greblat de-o ploaie colţuroasă, din / care încasează păpuşarii doimea    de-ntuneric putrescent!!”

            – S-ar impune un moment de întrerupere, pentru a vă ruga să observaţi varianta originală a lui Ted Hughes şi să remarcaţi apoi, în lectura Dalilei, cum intertextualizează Ştefan aceeaşi problematică. Citez din Ted Hughes: „Cine-i stăpânul acestor picioruşe sfrijite? Moartea. / Cine-i stăpânul acestei mutre zbârcite? Moartea. / Cine-i stăpânul acestor plămâni încă lucrând? Moartea. / Cine-i stăpânul acestei salopete de muşchi? Moartea.” Îmi vine în minte spusa lui Goethe: „Eternitatea este prezentul pur”. Te rugăm, Dalila, continuă din „A doua «Probă la uşa pântecului»...”

            – Moartea asociată, în general, cu o divinitate a răului, haosului, întunericului (nu cred că lucrurile stau aşa?!) este reprezentată diferit de la popor / cultură la popor: la români / europeni printr-o bătrână cu coasa în mână, printr-un schelet sau hora scheletelor („hora morţii”), în carnavalurile populare printr-o momâie feminină / masculină, care se arde pentru a marca sfârşitul iernii; la greci, moartea este personificată prin zeul Thanatos – învins doar de Eros.

            În tradiţiile mistice şi în societăţile secrete, moartea se asociază iniţierii, în creştinism – ca o aşteptare a Judecăţii de Apoi şi-a învierii celor drepţi, în folclor: ca o călătorie a „dalbului pribeag”, pe tărâmuri de dincolo („Bocirea” de care aminteşte Şt. Dincescu), sau ca o „nuntă cerească” – ştim cu toţii, Mioriţa. De fapt, intenţionez să insist pe forţa erosului, citându-l din memorie, pe Al. Paleologu din Treptele lumii – v-am dat titlul cărţii ca să mă verificaţi: „Iubirea e singurul antidot al morţii, sau măcar singurul ei paliativ. Fiindcă e muritor, omul întemeiază: familie, cetate, instituţii, religie, monumente, toate acestea în pofida morţii: non omnis moriar. Civilizaţia se naşte din conştiinţa omului că e muritor.” Fără această conştiinţă, Dincescu von Rilke nu ar fi scris ceea ce vă citez din volum: „«Cine-i stăpânul picioruşelor sfrijite? Moartea! / Cine-i stăpânul mutrelor zbârcite? Moartea! Cine-i / stăpânul plămânilor încă lucrând? E moartea! Cine-i / stăpânul salopetelor de muşchi? E moartea!» / Al cui e plânsul care-adoarme înghesuit în şaua mea? / E moartea! Al cui e raiul care merveleşte la cotitura dintre / mâine şi poimâine? E moartea! A cui e ploaia care-mi / duce luntrea, aşa cum grădinarul scade febra bujorilor, / fentând chindia? E moartea, decreţeilor, e moartea! / «Cine-i mai tare ca speranţa? Moartea. Cine-i / mai tare ca voinţa? Moartea. Mai tare ca iubirea? / Moartea. Mai tare decât viaţa? Moartea. Cine-i / mai tare decât moartea?» Moartea! Această / ficţiune zdrăngănită în sucursalele-i din toată / lumea? Moartea! Această strălucire turburată / de graurii de la Săpânţa? Moartea! E ţiitoarea, / sorcoviţilor, e moartea! / Unde-i ieşirea din intrarea-n zero, Doamne? Unde-i / scăparea din celulele lui Nero, Doamne? Unde-i arena-n / care inorogul jucă şotronul pe smochine, Doamne? Unde-i / tembelul care ne vorbise în şapte limbi, plus rusa, Doamne? / «Sunt locuită de un strigăt.» Trage-ţi pilota peste măştile / buboase şi roagă-te din marş, răcnind sub scut, vechime!”

            – Să-l întrebăm pe Autor (care nu-i acelaşi cu Ştefan Dincescu) de ce în Ms. 1 şi în Ms. 2 păstrează „răcnind sub scut, pulime!”, iar în volum preferă „răcnind sub scut, vechime”? Din pudoare...

            – Dintotdeauna România / Europa / Umanitatea a fost şi este în pierdere de „vechime”, nu de „pulime”, care – se vede cu ochiul liber – este în creştere. Se pierde vechimea pentru că se confundă în mod curent Intrarea cu Ieşirea. Recent România a ieşit doar din CENTENAR. Periodic, Istoria moare şi renaşte... Întrebarea care rămâne este dacă Istoria este raţională, ceea ce înseamnă şi că evenimentele, războaiele, revoluţiile etc. sunt guvernate de necesitate.

            – Cum era de aşteptat, intervine studenta de la Istorie. Această „necesitate”, de care ne vorbeşte Autorul (lui nu trebuie să-i mai dăm cuvântul, este deja scris şi înscris în carte?), este, după Hegel, dezvoltarea conştiinţei libertăţii şi realizarea sa în cadrul statului. În acest sens, Istoria „este realizarea ideii de libertate”. Numai că omul nu ştie şi nu vrea să fie liber. Altfel spus, numai unii oameni sunt liberi şi nu omul în calitate de om. Orice doctrină / filosofie, după care ne conducem, este fiica timpului său.

            Aceasta este substanţa vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke...: orice tip de libertate este dependentă de contrariul său, servitutea. Ne amintim: libertatea grecilor depindea de sclavi. Viclenia istoriei (oamenii cred că îşi realizează propriile idealuri, în timp ce, în realitate, ei îndeplinesc cerinţele epocii) l-a înşelat pe Poet! Nu întâmplător scriitorul se lamentează în „Vom reveni aici, jelind pe scut”: „Se-nnegurează ritmul vremurilor, Ava!”; „Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava!”; „Începe neamul să se disperseze, Ava!”. Vreau să vă sugerez că, oricât de tragică ar fi istoria (precum cea transfigurată de Dincescu von Rilke), obiecţiile / revoltele „sufletelor frumoase” nu au nicio valoare practică. Nicio carte nu a schimbat Lumea, nici măcar Biblia...

            – Am înţeles opinia ta, hegeliană: Ideea este primordială, iar conştiinţa determină fiinţa. Seria de interogaţii: „Cine-ţi dictează, ţafandache, versul? / Ce-ţi face inspiraţia la morgă? / Cine-şi închide cenzorii într-un padoc? / Cine-mi livrează paricid în pieţe? / Cine-ţi măsoară prânzurile, Asuerus? / Cine-mi măsoară stilul cu păleaţa?” lasă suspendată totalitatea trecutului uman ca unitară şi supusă unui moralism plat.

            Nu putem decodifica cartea lui Ştefan Dincescu, decât dacă credem în enunţul „Adevărul este întregul” – adică-i înţelegem mesajele doar dacă refuzăm să-l izolăm de comunism şi de epoca post-adevărului şi dacă-l considerăm în afara procesului în care se insera / în afara istoriei. Poetul convins că acum nimeni nu-i mai răspunde – „Nici Faust, nici Mefisto, prostovane!” – preferă cunoaşterea luciferică în cele trei ipostaze (plus-cunoaştere, zero-cunoaştere, minus-cunoaştere) contaminată de un profund tragism ce se mişcă pe un plan de măreţie şi blestem. Gnoseologia volumului este întemeiată pe o stare lirică născută din nevoia intelectului de a se depăşi, dar şi din recunoaşterea incapacităţii umane de a eluda misterul lumii / creaţiei / istoriei, poetul resemnându-se a-l potenţa prin elemente de gândire poetică, mitică, filosofică, politică, raţională etc. Tragicul ontologic domină celelalte categorii existenţiale şi estetice. Muzical, ascultăm o simfonie a destinului. Metaforic: clepsidra. Filosofic: orice scriitor, de la Socrate la Dincescu von Rilke, repetă Mitul lui Sisif! Concluzia: nu există pedeapsă mai teribilă decât cartea inutilă şi fără speranţă. Biblioteca anulează cartea pe care o cuprinde, aşa cum Marea Neagră cuprinde Dunărea.

            Ca să încheiem optimist, vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, inclus în Biblioteca Lumii, va fi asemenea acesteia: iluminat, solitar, infinit, inutil, incoruptibil şi secret. Care dintre aceste epitete ar putea fi preferat de poetul „leopard”? Personal, cred că incoruptibil! De fapt, prietenul nostru se povesteşte el însuşi, lui însuşi, sculptând în ceaţă, pentru eternitate, un autoportret ce ne seamănă uimitor!? Vă mulţumesc pentru participare! Aţi fost minunaţi ca de obicei! Aţi creat artă. Critica este artă. Cea mai importantă!...

PETRE ISACHI

 

NOTE DESPRE DIALECTICA SPIRITULUI CRITIC

PETRE ISACHI – „JOCUL DE-A ADEVĂRUL”

Din poezia lui Ștefan DINCESCU[44]

 

            Personal, nu-l cunosc pe autor ca literat, ci doar ca analist gramatical, sintaxier în special, din broșurile publicate. Contactul cu poezia sa mi l-a relevat ca un poet destul de dificil, asta vrând să spună nu ușor de penetrat, întrucât omul are cunoștințe filologice pe măsură și o cultură bine asimilată, iar formulările sale derutează adesea de la nivel lexical (am întâlnit aici termeni lexicali în premieră și chiar necuprinși în dicționarele obișnuite), ca să nu mai vorbim de întortocheri frastice și prozodice uneori aiuritoare prin jactanța lor.

            Riscul de a le interpreta pe alături de semnificațiile cu care au fost investite și de a distorsiona mesajul este cât se poate de falacios. Or, o prezentare a poeticii sale, urmărită de la volum la volum, cu descifrarea unor toposuri personale, cu parodieri ori influențe clar depistate de sagacitatea analistului Petre Isachi ne scutește adesea de a face fausse route, cum zic francezii, adică să o luăm cam pe miriște hermeneutic vorbind.

            Aici se aplică acea parte din formularea sainte-beuviană care vorbește de faptul că un bun critic ne învață să citim literatura după canoanele ei, iar nu după prejudecățile noastre.

            Familiarizat cu mai toată creația poetului, criticul nu șovăie în a da un verdict pe ansamblu, pe care noi, cititorii fragmentari, cu orizont limitat la nivel de parcelă, nu de domeniu atotcuprinzător, nu am cuteza să o livrăm cu aplomb, chiar dacă ceva ne-ar îndemna să facem unele aproximații.

            Petre Isachi însă tranșează cu precizia unei lame de samurai: «Poezia lui Dincescu este prometeic grandilocventă, heliadescă, pândită de o ironie cerebrală deliberată, a profesorului, pornită dintr-un compensator complex de superioritate metafizică, a Poetului, dar ținând de o logică terestră...»

            Sunt diseminate în această caracterizare atribute care trasează, practic, jaloane de orientare și înaintare. Lectura multor strofe sau poeme ne convinge că ceea ce criticul a sintetizat are un substrat concret, nu e doar o apercepție relativă sau aleatorie. Pe tot parcursul analizelor sale, criticul se dovedește un cititor atent la tematicile ilustrate de poet, la modalitățile proprii de reprezentare și exprimare. Le notează conștiincios, apoi le înseriază în discursul critic pe care ni-l oferă ca ghid de lectură.

MIHAI BOTEZ-STÎNCARU

 

PROTEISM DINCESCIAN sau POEZIA – EMANAŢIE A FIRII?[45]

 

            Motto: „Oamenii aceștia de pe la noi sunt înțelepți în materie de gândire – unde trebuie ceva sminteală – și sunt smintiți în viață. Cumințenia lor, pe care o mai numesc și românească, asta e. Resemnare, seninătate, împăcare în filosofie. Și dincolo? Haos.”

(Constantin Noica)

 

          Libertatea înnăscută de a fi absurd cu sine și lumea – „Lume, lume, soro lume...” – stă la originea metafizicii Operei dincesciene. Cine-i știe debutul din Cenaclul revistei Ramuri, nr. 7 (193), iulie, 1980, p. 15, condus de Marin Sorescu (se știe: nu doar poet, dramaturg, eseist, romancier, ci și un critic de referință – vi-l amintiți din vol. Ușor cu pianul pe scări), și i-a citit volumele publicate până în prezent a remarcat fidelitatea craioveanului (predestinat, parcă, să continue ideea tragică a versului bacovian: „Dar iar rămâne totul o lungă teorie”) față de propria-i gândire poetică/ filosofică, față de voința de a se lupta cu sine/ de a se învinge pe sine, știut fiind că un scriitor nu-i în pericol, estetic vorbind, decât din vina-i proprie.

            Cu siguranță că autorul tragediei Iona a intuit, la studentul Universității din Craiova, îndrăzneala de a se apropia de „poezia gravă” și, cu siguranță, „credincioșia” lui în „Adevărul ca Urgie și Foc purificator” (N. Steinhardt), care se opune, permanent, minciunii, versalității, demagogiei, trădării, simulacrului generalizat, perfidiei, tuturor profețiilor (a)politice și, mai ales, tuturor „dădacelor literare”, care astăzi au crescut în proporție geometrică etc.

            Parafraza după Eminescu, „Eu rămân ce-am fost: Dincescu!”, nu este o afirmație gratuită. Puținii critici care i-au studiat devenirea poetică de la volumul de debut, Turnir cu Demostene, 1991, la Viață în pielea goală, 1993, Lancea lui Ahile, 2002, Cel de pe urmă Laocoon, 2003 etc., au remarcat cum poetul rămâne egal și credincios sieși; singur cu el însuși, singur pentru el însuși, fără să se dezică de personalitatea conflictuală a Eului auctorial, de intertextualizarea nu tocmai comodă pentru cititorul condamnat să învețe „limba oltenească” (musai cu o studentă craioveancă, ce-şi spune în fiecare zi: „frumoasă fui și tare mi-s frumoasă”) ori să-și procure, din biblioteca personală, un dicționar folosit și pentru „traducerea” lui Sorescu din volumele La Lilieci, Descântoteca etc.

            Într-un alt limbaj, aparent paradoxal, aș putea spune că fostul student Dincă Ștefan a rămas un posedat de propriul său spirit estetic, polemic, ca de spiritul unui alter-ego străin, numit în istoria poeziei, de astăzi și de mâine, Ștefan Dincescu.

            Din „Cumințenia românească”, cum a numit-o Noica în Jurnal filozofic, Humanitas, 1990, autorul volumului Mâțe pe soclu preferă să transfigureze haosul, nu seninătatea și împăcarea cu Lumea, așa cum a sculptat-o genial conolteanul său, Constantin Brâncuși.

            În reprezentarea acestui arhetip – haosul –, Ștefan Dincescu se întâlnește cu atipicul George Bacovia nu doar în „abisul sufletesc”, în perplexitatea existențială, în viziunea iremediabil tragică a realității, în nevrozele de fiecare zi, ci și în viziunea neagră asupra cetății/ lumii, același „Negru profund, noian de negru...” („Negru”) Desigur, un „negru” asociat tenebrelor, haosului, morții, nopții, lucrurilor și ființelor ascunse, invizibile, de tipul celei reprezentate în poemul bacovian „Umbra”: „Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii... / Se întindea noianul de unde nu mai vii; / O umbră, în odaie pe umeri m-apăsa – / Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era...”

            Deși ermetică, funcționalitatea simbolurilor, metaforelor, artei versificației, interogațiilor dincesciene etc. ajută relația autor – cititor/ contemplator. Niciodată nicio carte nu-i inaccesibilă prin ea însăși, ci din pricina nevredniciei cititorului. Pe lângă o eventuală piedică de natură intelectuală, de cele mai multe ori, se insinuează o piedică de natură morală – lenea, superficialitatea, prejudecățile, meschinăria, nerăbdarea, invidia etc. Goethe era convins că este tot atât de greu să citești o carte bună, pe cât este de greu să o scrii. Mâțe pe soclu este o carte bună! Prin urmare, încercați ori să o rescrieți, ori să     o citiți... Bacovia, care-mi monitorizează scriitura, îmi spune că visez „la lumi ce nu există” și „iar rămâne totul o lungă teorie”.

            Cele trei părți ale volumului – 1. Poeme într-un vârf de ac (144 de poeme, selectate din 360, îmi spune Ștefan, pentru a-mi sugera, probabil, că nu doar criticii citesc...); 2. Pumnii din plex (90 de poeme); 3. Bună dimineața, noapte! (38 de poeme) – configurează o Simfonie tragico-absurdă a Haosului, același pe care genialul George Bacovia îl transfigurează shakespearian în poemul „Pulvis”: „Imensitate, veșnicie, / Tu, haos, care toate-aduni... / În golul tău e nebunie – / Și tu ne faci pe toți nebuni.” Fiu al Maicii Lot (titlul unui volum apărut în anul 2005), poetul craioveano-băcăuan profită, estetic vorbind, de simbolismul ambivalent și contradictoriu al mâței. În mod curent, pisica / mâța se asociază principiului feminin, instinctului, sexualității, fenomenelor magnetice, focului, misterelor nopții. 

            În antiteză / complementaritate, aceeași pisică este și o încarnare a perfidiei, agresiunii, cruzimii, a răului și a demonicului. În volumul dincescian, tocmai această întruchipare a răului și a maleficului este ridicată de societate, pe soclu. Eterna temă a lumii pe dos, ce te obligă, totuși, să te întrebi de ce pisica nu este pomenită printre animalele salvate de Arca lui Noe? În schimb, astăzi este salvată pe „soclu” de întreaga planetă! Sic transit gloria mundi... Fie dacă este o prerogativă divină sau – o prerogativă auctorială, numele volumului reflectă pluralitatea mesajelor scriiturii, amintește de titlurile atipice ale volumelor anterioare: Decesul trompetei, 2005; Pandaliile fericitului Iov, 2006; Se spânzură condeiul!, 2007; Clóțele Șeherezadei, 2009; etc., și potențează nevoia de complicitate cu lectorul, care trebuie să empatizeze, să rezoneze cu tematica foarte complexă a cărții. De fapt – problematica vieții.

            Dar poate este momentul să vă ofer din partea a III-a, Bună dimineața, noapte!, un autoportret al autorului „urzit ciocnire”   și „lucrat psaltire”, chiar de Marele Anonim: „Lucrurile, Doamne, m-au urzit ciocnire!... // Mi-e teamă să le privesc. Poate văzul ucide. / Mi-e teamă să le ascult. Poate auzul ucide. / Mi-e teamă să le iubesc. Poate iubirea ucide. / Mi-e teamă să le pictez. Poate penelul ucide. / Mi-e teamă să le scriu. Poate penița ucide. // Lucrurile, Doamne, m-au lucrat psaltire!... / Ce mâine fi-va, Doamne, până mâine?!... / Ce mâine fi-va, Doamne, fără greieri?!... / Ce mâine fi-va, Doamne, fără mine?!... // Ce mâine fi-va, Doamne, fără creieri?!... / Ce mâine fi-va, Doamne, fără tine?!... / Ce mâine, Doamne, o să treieri?!... // Ce mâine fi-va, Doamne, fără mâine?!...” (Poem [7])

          Neliniști, îndoieli, incertitudini heideggeriene străbat subteran cele 272 de poeme ale cărții. Suspendat între da și nu, „urzit ciocnire”, drumul poetului Ștefan Dincescu exprimă relația de reciprocitate dintre „greșeală și întrebare”. Dar mai bine să îl implicăm și pe Heidegger, pentru a lumina, mai liber, energia dubitativă și lupta scriitorului cu Destinul (se știe: pentru cultura antică, destinul avea calități demonice și puteri distrugătoare) și cu Absurdul, omniprezente: „Mergi și porți greșeală și întrebare, de-a lungul potecii tale.” O potecă spre un „mâine fără mâine” ce potențează agresiv starea de scepticism și de vanitas vanitatum. De aici satyriconul imaginar ubicuu, noaptea întârziată, (a)simptomatică, imprevizibilă și negrul tragic, bacovian, al transfigurărilor din Bună dimineața, noapte!, cea de-a treia parte a volumului – cea mai dincesciană, în opinia mea.

            Poetul are grijă să topească în arhitectura celor 38 de poeme, arhisimbolurile nopții asociate, după necesități compoziționale, întunericului, haosului, infernului, morții, confuziei, inconștientului:  „Această noapte a venit pe nepusă masă!... // În cana cu apă îşi spală grijile sale, / sub ţestul de pâine îşi coace boroboaţele sale, / în laptele vacii îşi odihneşte nedreptăţile sale, / în cărămizile templelor îşi bolboroseşte ruinele sale. // Această noapte a venit pe nepusă masă!... // Fătului din ou îi răsuceşte gâtul şi gândul, / şarpelui casei îi retează capul c-o lovitură perfectă, / icoanelor noastre le scoate ochii cu ochii de tigru / şi-n pieţele Băniei îşi schimbă talanţii pe muşte. // Această noapte a venit pe nepusă masă!... // Nu ştiu dacă îţi pune cuţitul la gât, dacă îţi taie / respiraţia cu «trestii de sticlă», dacă îţi smulge / dinţii din bolboroseala tribunei, dacă îţi lipeşte / inima cu prenadez, dacă îţi vizitează / puţoii rotunzi şi fiicele oable, Adame!... // Această noapte a venit pe nepusă masă!... // Pe uricele noastre / îşi plimbă degetul Mefistofeles. / Oamenii s-au împrăştiat, parcă bătuţi cu păleaţa, / geamurile afişează orbire, uitare şi ură, / uşile mai asamblează umbre de clampe, / iar tobele anunţă defrişări masive. // Ţara s-a transferat la pompele funebre, / vasăzică perfecţiunea şi-a împlinit / «toate profeţiile politice».” (Poem [16])

            Cam așa scrie, astăzi, condeiul Dincescu și „hahalerele sale”, fără să cadă „în groapa comună a Poeziei” și, mai ales, scrie din convingerea că „fiecare generație își are cizmărușii ei”! Simulacrului generalizat i se închină un satyricon încă fără egal stilistic, în literele române: „Laudă vouă, măști ale capitulării”! Să nu uităm: ne aflăm în „dimineața” acestei apocaliptice nopți..., dar purtăm deja, ca în Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, măștile (re)capitulării.

            Titlul părții a II-a a volumului, Pumnii din plex, scrisă sub spiritul invocației „Rămâi, demența mea, rămâi!...”, configurează, în cei 90 de „pumni” (lovituri ale soartei), încălțați în „sandale doctrinare” (post)comunistoide, legile unui paradox continuu, ce confirmă teza lui Arghezi: poezia este însăși viața, adică este ubicuă, imprevizibilă și simultan comică-tragică-absurdă.

            O asemenea ontologizare a poeziei, o proiectare a ei sub specia ființelor, lucrurilor sau a stărilor naturale, mi se pare cea mai importantă particularitate a volumului Mâțe pe soclu. În viziunea organicistă a poetului debutat de Marin Sorescu, în revista Ramuri, poezia este investită cu atributele existenței: „Dacă Mister Scardanelli, soră mare, / nu îşi mai vede lungul nasului, / cine se mai interesează de coropcarii, / de bondarii şi de prepelicarii Parnasului?!... // Când toate nimburile uită să înceapă, / insomniac, nostalgic şi concret, / cine mai investeşte o ceapă degerată / într-un friabil bouţ de poet?... // Scălâmbăindu-se în cizmele unui cadet, / clocite-n falanstere glaciale, / spârc îndoit de mizilicul din anale, / Pegasul se hârjoneşte-n mahalale / şi recoltează piei de-anahoret!...” (Poem [63])

            Cam asta-i condiția „bouțului de poet”, de la Platon până în prezent, din (ne)fericire... Ferească Dumnezeu, de mai rău!... Poezia dincesciană nu e doar emoție, idee, incertitudine, presimțire, revoltă,  stare religioasă, mirare, interogație, ci este ființă și existență aflată în război etern cu nonexistența și nonpoezia. Indecis pare autorul volumului Mâțe pe soclu, dacă să-și investească poezia cu o putere cathartică sau cu o putere revelatoare. Această indecizie estetică mă face să cred că poezia la Ștefan Dincescu este mai curând o emanație a firii. Așa s-ar explica de ce poemul dincescian este alcătuit din cuvinte din toate orizonturile vocabularului și din goluri ce aparțin simultan Istoriei, dar și tăcerii primordiale: „Prin gândul apelor pleşuve, / strigat-am, Doamne, numele-mi pierdut, // aşa cum    ţi-ai pierdut ciracii într-o gară, / printre paporniţe şi printre câţe, Doamne, / când te-au făcut zdrângarii de ocară!... // Cum mi-au răspuns / trădarea şi gâlceava, sicarii, / Pitia şi detractorul, regizorul, pârţarii / şi decorul, ţarina, Potemkin şi biciul?... // Ce rezonanţă faină are, Doamne, / secunda mea borţoasă cu supliciul!...” (Poem [38])

            Interogația dubitativă, alternanța, pendularea, ambiguitățile sunt expresii autentic dincesciene ale cutremurării existențiale, ale neputinței noastre de a îndrepta sensul existenței.

            Și în Poeme într-un vârf de ac, Ursicul cel Bun rămâne tot un poet existențialist. Nu un nihilist, cum ar lăsa să se înțeleagă cele mai multe din volumele sale publicate (Fiii alambicului, 2009; Metaforă tăiată la gât, 2011; Licuricii din infern, 2013; Ultimul asalt, 2015 etc.). Și în lirismul concentrat „într-un vârf de ac” al poemelor se confirmă teza că omul poate trăi și pe marginea abisului, adică poate trăi și cu „moartea-n suflet”...

            Chiar scriitorul Ștefan Dincescu este un model în acest sens. A găsit, în existentul predestinat, motivația de a se autodepăși și de a crea o operă remarcabilă, chiar și sub dictatura comunismului și, în mod fatal, sub dictatul finitudinii vieții. Persecutat, ca orice creator, de geniul morții, care nu recunoaște niciun merit omului – teza nihilismului –  poetul rămâne un învingător, tocmai pentru că privește moartea din perspectiva vieții, își construiește un sens, nu doar personal, în ciuda fatalității și a presiunii / Istoriei, realului. În acest sens îl ajută și umorul specific olteanului autentic, ironic cu sine și cu lumea: „Ce vor face zilele cu mine, în cazanie / mi-ai deslușit. Cum mă prăvălești / în iad, jupâne, fără o țăpligă de chibrit?!” (Poem [4]); // „Cezarul cel roșu îți cinsti, cu biciul, nopțile / de agonie și-ți tufli – rotund, la iconiță – / dreptul tău la suicid,  la nebunie.” (Poem [5]); // „Scatiul a uitat să cânte, dar înjură. / L-a inundat scursoarea comunistă. Vin anii / cu scurmeicile în gură și cu biștarii în batistă.” (Poem [12])

          Îmi place să cred că lectorii vol. Mâțe pe soclu au observat că scriitorul continuă, într-o altă concepție nihilisto-existențialistă,  o întreagă literatură a viziunilor de sfârșit apocaliptic, de tipul celei scrise de Hermann Hesse, Lupul de stepă, sau Feodor Mihailovici Dostoievski, Însemnări din subterană etc., fără să ajungă la concluzia dostoievskiană „că omul n-ar renunța niciodată la suferința adevărată, adică la distrugere și haos”.

            Cu sau fără intenție, Ștefan Dincescu se implică în dezbaterea dintre concepția schopenhaueriană asupra superiorității inexistenței și cea nietzscheană asupra eternei reîntoarceri: „Zambila de la geamul mamei s-a otrăvit / c-o frumusețe arogantă. Turnându-i fulgere / la rădăcină, azi o invită Dumnezeu la cină.” (Poem [14]); // „Pe-o buturugă din cetate ieri / gâtul mi l-am așezat. Călăul încă mai / prânzește. Nu eu îmi sunt călăul patentat?...” (Poem [38]); // „Cât de uituc mi-a fost poetul ăsta, mamă, / de și-a uitat și mâna în poeme, de nu am loc / să-mi împletesc cosița, când libovul dictează-mi teme!...” (Poem [55])

            Implicit, poetul ne spune că e de datoria noastră să ne bucurăm de viață. S-o irosim fără niciun sens înseamnă să profanăm marele dar al lui Dumnezeu.

            În integralitatea cărții citim o poezie-fluviu cu 272 de cascade legate subteran de volumele anterioare. Toate textele au drept nume „Poem” însoțit de un număr; 38 de poeme au 3 numere identice   în cele trei secțiuni ale volumului; 90 de poeme au două numere identice, în cele două părți ale cărții, iar poemele „într-un vârf de ac” au 54 de numere unice, de la 90 +, la 144.

            Numărul e necesar ca reflectare a esenței lucrurilor și reglator al ritmurilor cosmice, aceleași cu ritmurile sufletești – se știe, același ritm străbate și suflete, și stele. Dubla și tripla coincidență de nume și de numere potențează aritmosofia volumului și deschide criticii literare / cititorilor, posibilitatea interpretării diadelor polare / complementare (yang – yin; masculin – feminin; frumos – urât etc.), triadelor dinamice (Tatăl – Fiul – Sfântul Duh; Brahma – Vișnu – Șiva), tetradelor sau pentadelor etc. Poemele numerotate de autor au ținut cont de întrebarea românească referitoare la nume: „Ce lucru este în toate și fără el nu se poate?...” Nu atât pentru a diferenția identități poetice, stări, cât pentru a ascunde și a revela ideea heraclitiană: totul curge. Rămân în integralitatea volumului deschise întrebările: „Cu frică și cutremur lucrați la mântuirea voastră...?” (Filipeni, 2) și / sau alternativa ei, nietzscheană: „Cu voință și plăcere, / curaj lucrați la mântuirea voastră?”

            Ca alternativă la somnambulismul românesc / european, poetul băcăuan pune, implicit și explicit, accentul pe (re)nașterea conștiinței de sine. Individul are libertatea și, desigur, responsabilitatea de a pune stăpânire pe sinele său, într-un mod care să-i asigure o existență reală, demnă, armonioasă cu sine, cu Lumea și cu Dumnezeu.

            După lectura fiecăruia din cele 272 de poeme ale volumului, am avut impresia că îl aud pe autor, repetând versul eminescian din „Odă (în metru antic)”: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării.” Civilizația noastră să fie oare sortită să se petreacă în virtual și în interior, cum credea Mateiu I. Caragiale, adică doar în inimile / sufletele noastre se cade să întemeiem ideea, mântuirea, frumosul, fericirea etc.?

PETRE ISACHI

---

[1] Marin Sorescu, în Ramuri [Craiova], nr. 7 (193), 15 iulie 1980, p. 15

[2] Prof. univ. dr. Constantin Parascan, în Istoria Junimii postbelice, 1975–1990, Editura Timpul, Iaşi, 2011, pp. 488-489

[3] Mircea Ciobanu, Postfaţă, în Prier, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988, pp. 355-359

[4] Eugen Simion, Magdalina şi Carolina, în România literară [Bucureşti], nr. 6, februarie 1989, p. 10

[5] Radu Comănescu, „Prier”, în Luceafărul [Bucureşti], nr. 9, 1989, p. 2

[6] Ioan Enea Moldovan, Starea de veghe, în Steagul roşu [Bacău], 11 martie 1989, p. 2

 

[7] Alexandru Ţone, Exigenţe şi autoexigenţe, în Astra [Braşov], nr. 4, aprilie 1989, p. 10

[8] Radu Călin Cristea, Puzzle (III), în Familia [Oradea], nr. 5, mai 1989, p. 14

[9] Gheorghe Iorga, Poeţii „Prier”-ului, în Ateneu [Bacău], Anul 26, Nr. 5 (234), mai 1989, p. 7

[10] Petru Cimpoeşu, în Pur şi simplu [Bacău], nr. 11, octombrie 1991, p. 2

[11] Laurenţiu Ulici (Mircea Moga), în Luceafărul [Bucureşti], nr. 41 (89), 9 octombrie 1991, p. 6

[12] Gheorghe Iorga, în Catedra [Bacău], Anul II, Nr. 23-24 (35–36), noiembrie 1991, p. 2

 

[13] Eugen  Budău, în Pur şi simplu [Bacău], Anul III, Nr. 36 (145), 12-18 octombrie 1992, p. 3

 

[14] Victor Mitocaru, în Ateneu [Bacău], nr. 1, ianuarie 1992, p. 4; preluat în vol. Un expirat în Agora, Editura PIM, Iaşi, 2009, pp. 181–182

 

[15] Eugen Budău, în Ştefan Dincescu, Viaţă în pielea goală, Editura Plumb, Bacău, 1993, pp. 7-10

[16] Ioan Vicoleanu, în Catedra [Bacău], nr. 11-12, iunie 1993, p. 4

[17] Ştefan Radu, în Deşteptarea [Bacău], nr. 35, 2 septembrie 1993, p. 5

 

[18] Prof. univ. dr. Dumitru Micu, în Literatorul [Bucureşti], Anul III, Nr. 2, 7-14 ianuarie 1994, p. 3

 

[19] Ioan Enea Moldovan, în Ateneu [Bacău], nr. 1 (292), ianuarie 1994, p. 7

 

[20] Sebastian Drăgulănescu, în Neamul românesc [Iaşi], Anul II, Nr. 7 (20), 1994, p. 9

 

[21] Petre Isachi, în Viaţa băcăuană [Bacău], nr. 29, 9-15 februarie 1995, p. 3; preluat în Jocul de-a adevărul. Din poezia lui Ştefan Dincescu, Editura Amphion, Bacău, 2020, pp. 3-4

 

[22] Avangarda 21, în Viaţa băcăuană [Bacău], nr. 45, 1-6 iunie 1995, p. 6

 

[23] Eugen Budău, în Zburătorul [Oneşti], Anul VI, Nr. 1-2-3 (28-29-30), 1995, pp. 23–24

 

[24] Prof. univ. dr. Dumitru Micu, Ştefan Dincescu, în Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000, p. 366

[25] Eugen Budău, Ştefan Dincescu, în Bacăul literar, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2004, p. 723

[26] Gheorghe Iorga, în Ştefan Dincescu, Lancea lui Ahile, Editura Amphion, Bacău, 2001, pp. I-VIII; preluat în Anteu [Bacău], 2017, pp. 47–50

[27] Gheorghe Iorga, în Ştefan Dincescu, Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, Editura Amphion, Bacău, 2004, pp. 5-20; preluat în Anteu [Bacău], 2017, pp. 55–69; în Ateneu [Bacău], An 55, nr. 584, aprilie 2018, pp. 18–19

[28] Cornel Galben, în Poeţii Bacăului la sfârşit de mileniu: debuturi 1990-2000, Editura Studion, Bacău, 2005, pp. 40–42

 

[29] Gheorghe Chiţimuş, în Vitraliu [Bacău], Anul XIV, Nr. 3-4 (22), decembrie 2005, p. 18

 

[30] Prof. univ. dr. Dumitru Micu, în Ştefan Dincescu, Pandaliile fericitului Iov, Editura Amphion, Bacău, 2006, pp. 5–6; preluat în Athanor [Bacău], 2017, pp. 5-6

[31] Petre Isachi, în Ştefan Dincescu, Pandaliile fericitului Iov, Editura Amphion, Bacău, 2006, pp. 175–188; preluat în Jocul de-a adevărul. Din poezia lui Ştefan Dincescu, Editura Amphion, Bacău, 2020, pp. 5-16

[32] Petre Isachi, în Ştefan Dincescu, Se spânzură condeiul!, Editura Amphion, Bacău, 2007, pp. 5–22; preluat în 13 Plus [Bacău], Anul X, Nr. 7-8-9 (107), Iulie–August–Septembrie 2007,  pp. 40–43; în Spaţii culturale [Râmnicu Sărat], nr. 47, 2016, pp. 52-55; în Docuficţiuni critice, IV, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2018, pp. 203-217; în Jocul de-a adevărul. Din poezia lui Ştefan Dincescu, Editura Amphion, Bacău, 2020, pp. 29-38

 

[33] Prof. univ. dr. Dumitru Micu, în Ştefan Dincescu, Cloţele Şeherezadei, Editura Amphion, Bacău, 2009, pp. 5–12; preluat în Athanor [Bacău], 2017, pp. 19-22

[34] Prof. univ. dr. ing. Vasile George Puiu, în Ştefan Dincescu, Fiii alambicului, Editura Amphion, Bacău, 2009, pp. 5–10; preluat în Simpozionul Internaţional Cucuteni – 5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte (ediţia a VII-a). Culegere de lucrări, Editura „TEHNICA-INFO”, Chişinău, 2012, p. 267

 

[35] Eugen Negrici, în Ştefan Dincescu, Jelind mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere imaginară, Editura Amphion, Bacău, 2010, pp. 5–6; preluat în 13 Plus [Bacău], Anul XIII, Nr. 7-8-9 (143), Iulie–August–Septembrie, 2010, pp. 44–45; în Athanor [Bacău], 2017, p. 67; în Tecuciul literar-artistic [Tecuci], Nr. 49, Anul 12, 2018, p. 128

 

[36] Prof. univ. dr. Dumitru Micu, în Ştefan Dincescu, Jelind mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere imaginară, Editura Amphion, Bacău, 2010; pp. ???????????; preluat în 13 Plus [Bacău], Anul XIII, Nr. 7-8-9 (143), Iulie–August–Septembrie 2010, pp. 45–46; în Plumb [Bacău], An 11, nr. 112, iulie 2016, p. 4; în Tecuciul literar-artistic [Tecuci], Anul 12, Nr. 49, 2018, pp. 129–130; în Athanor [Bacău], 2017, pp. 33-35

 

 

[37] Laura Frâncu, în Ateneu [Bacău], Anul 48, nr. 4 (500), aprilie 2011, p. 6

 

[38] Gheorghe Iorga, în Ştefan Dincescu, Adio, Mister Bashô!, Editura Amphion, Bacău, 2010, pp. 5–10; preluat în Anteu [Bacău], 2017, pp. 107–108

[39] Petre Isachi, în 13 Plus [Bacău], Anul XIV, Nr. 4-5-6 (152), Aprilie-Mai-Iunie 2011, pp. 54–55; preluat în Docuficţiuni critice, IV, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2018; pp. 186-189; în Jocul de-a adevărul. Din poezia lui Ştefan Dincescu, Editura Amphion, Bacău, 2020, pp. 45-47

 

[40] Prof. univ. dr. Dumitru Micu, în Ştefan Dincescu, Licuricii din infern, Editura Amphion, Bacău, 2013, pp. 5–8; preluat în 13 PLUS, Anul XVIII, Nr. 177, 2015, pp. 40-41; în Athanor [Bacău], 2017, pp. 71-73

 

[41] Prof. univ. dr. Dumitru Micu, în Ştefan Dincescu, Ultimul asalt, Editura Amphion, Bacău, 2015, pp. 5–10; preluat în Plumb [Bacău], An XI, aprilie 2015, nr. 97, pp. 4-5; în Athanor [Bacău], 2017, pp. 93-96

[42] Nicolae Mihai, în vol. Însemnări critice, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018, pp. 50-52

 

[43] Petre Isachi, în Cartea-Sfinx şi deriva hermetică: alternative critice, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2019, pp. 5-83

[44] Mihai Botez-Stîncaru, în 13 Plus [Bacău], Anul XXIII, Nr. 198, 2020, p. 6

 

[45] Petre Isachi, în Ştefan Dincescu, Mâţe pe soclu, Editura Amphion, Bacău, 2021, pp. 3-12; preluat în Spaţii culturale [Râmnicu Sărat], nr. 79, 2021, pp. 50-52; în Plumb [Bacău], An XVIII, nr. 183, iunie 2022, pp. 5-6