BORIS PASTERNAK
I. POEZIE
1. Geamănul din nori
(1914)
2. Pe deasupra barierelor (1917)
3. Sora mea viaţa (1922)
4. Teme şi variaţiuni (1923)
5. Pe trenuri timpurii (1943)
6. Întinderea pământească (1945)
7. Când se înseninează (1959)
II. PROZĂ
DOCTOR JIVAGO (1957, Italia)O, DE ŞTIAM DE LA DEBUT...
O, de ştiam de la debut
Că versul scris cu sânge-omoară,
Că flecuşteţele de rânduri
Te-nfundă-n gât şi te doboară,
Lăsam isprăvile acestea
C-un dedesubt primejdios.
Abia se-nfiripa povestea
Şi interesul – ce sfios!
Ca Roma, bătrâneţea-i dură,
N-o-ndupleci cu braşoave doară.
Nu scapă-actorul c-o lectură:
Cere de-a binelea să moară.
Când inima-ţi dictează versul,
Ea scoate-n scenă-un rob, târându-l.
Aici se isprăveşte arta!
Respiră soarta şi pământul.
NOAPTE DE IARNĂ
Ningea, ningea pe-ntreg pământul,
În toată zarea.
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.
Cum, vara, roiesc musculiţe
În jurul luminii, noian,
Toţi fulgii, toţi fulgii din curte
Se-nvârtejeau la geam.
Lipea pe geam viscolul cercuri,
Săgeţi indicând depărtarea,
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.
Strângea tavanul luminat
Tot umbre bizare,
Destine ale încrucişării,
Încrucişări de mâini, încrucişări de picoare.
Şi doi pantofiori lunecau
Cu zgomot sec jos,
Pe rochie lumânarea îşi picura
Lacrimile, sfios.
Şi totul pierea în pâcla zăpezii,
Albă, căruntă,
Ardea lumânarea pe masă,
O rugăciune de sfântă.
Şi un ungher sufla în feştilă
Şi focul ispitei învolburate
Îşi ridica precum un înger
Două aripi încrucişate.
A nins toată luna, în februarie,
Şi mereu, ca ninsoarea,
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.
DUPĂ VISCOL
După viscol o linişte mare
De jur împrejur se coboară.
Odihnindu-mă, trag cu urechea
La glasul puştimii de-afară.
N-am dreptate, orbirea m-a prins,
Am greşit, fără minte cum sunt!
Ca o albă femeie de gips
Cade iarna cu faţa-n pământ.
Se admiră din cer lucrătura
Pleoapelor moarte, lipite strâns.
Sub zăpadă-i acum bătătura,
Pe lăstari e podoabă de-ajuns.
Gheaţa, gara şi vechea platformă,
Şanţul, şinele, pădurea uitată,
Ce ireproşabilă formă,
Fără colţuri, au prins dintr-o dată!
De acum, pân'ce somnul mă fură,
Lumea toată mutând pe sofa,
În hotare de strofă obscură,
Într-o filă o voi îndesa.
Pe hârtie sculpta-voi exact
Buturugi şi buştenii grămadă,
Malul apei, tufişul intact,
Lumea-ntreagă, oraşu-n zăpadă.
MINUNEA
El
mergea din Bitina spre Ierusalim,
Chinuit
de presimţiri şi de destin.
Tufişul
ghimpos de pe creastă era dogorât,
Deasupra
bordeiului fumul nu se clintea, mohorât,
Încins
era aerul şi stuful încremenit – şi în zare
Liniştea
Mării Moarte, fără suflare.
Şi-ntr-o
amărăciune şi mai amară decât a mării
El
mergea cu un grup restrâns de nori, în urmă, vâlvoi,
Pe
un drum prăfuit, spre gospodăria cuiva,
Mergea
în oraş la o adunare a ucenicilor săi.
Şi
atât era de abătut şi de gânduri preaplin,
Încât
câmpul, de mâhnire, a început să miroasă a pelin
Totul
stătea neclintit. Şi el la mijloc,
Iar
ţinutul zăcea parcă bântuit de-un leşin.
Totul
se amestecase: deşert larg şi foc
Şi
şopârle, şi izvoare, şi pârâu cristalin.
Un
smochin se-nălţa nu departe,
Fără
rod, numai crengi şi frunze, inert,
Şi
El i-a zis: Nicio bucurie ivirea ta nu împarte,
Cui
îi foloseşti tu, pomule sterp ?
Mie
mi-e foame şi mi-e sete de apă,
Dau
de tine, parcă m-aş întâlni cu o piatră.
O,
cât eşti de jignitor şi nedarnic!
Rămâi
aşa-n veac, sterp şi amarnic!
Prin
coajă trecu un cutremur de cârtire,
Ca
prin paratrăsnet, scânteia trăsnetul subţire.
Smochinul
fu prefăcut în scrum.
O
clipă de răgaz de s-ar fi găsit acum,
Numai
una, şi pentru frunze, trunchi şi rădăcini
Ar
fi putut legile firii să intervină.
Dar
minunea-i minune şi ea-i Dumnezeu.
Când
suntem în panică şi ce să faci nu mai ştii,
Te
înhaţă ea, cât ai clipi.
ZILE RELE
Când, săptămâna trecută,
îmi pare,
Intra în Ierusalim,
uşurel,
Osanalele tunau în
întâmpinare,
Se ţineau cu lacrimi după
El.
Dar zilele, – tot mai
îngrozitoare.
Inimile nu le îmblânzeşti
iubind.
A dispreţ sprincenele-s,
a încruntare.
Şi iată postfaţa,
sfârşitul venind.
Întunecoasele forţe din
templu
L-au dat pe mâna
lepădăturilor, la judecată,
Căutau probe fariseii,
vreun exemplu,
Ca vulpile i se furişau
în jur, roată.
Mulţimea, pe
terenul de-alături,
Privea, de la
poartă, stângace,
Se îmbulzeau în
aşteptarea deznodământului,
Şi foiau încolo
şi-ncoace.
Umblau şoapte de la unul
la altul, ca solia,
Şi zvonuri din toate
părţile, deschis,
Fuga în Egipt şi
copilăria
Abia şi le mai aducea
aminte El, ca prin vis.
Vag şi-amintea de acea
coborâre măreaţă
Din deşert, povârnişul
acela ca geana,
De atotputernicia lumii,
într-o dimineaţă,
Cu care-l ispitise
Satana.
Şi masa de nuntă la Cana,
Mulţimea, la minuni cu
gura căscată,
Şi marea, pe care, prin
ceaţă, de-a valma,
Ca pe uscat înainta către
barcă.
Şi de adunarea săracilor,
în bordei,
De coborârea cu lumânarea
în subsol, păzit de străjer,
Unde feştila pălise de
spaimă,
Până-nviase, iar,
urcând la cer.
MARIA MAGDALENA (I)
Cu noaptea-n uşă o
să-mi bată
Iar demonul,
acuşi-acuşi,
Să-mi ispăşesc o
desfrânată
Pornirea mea, din anii
duşi,
Când, roaba inşilor din
gloată,
Eram o proastă
apucată,
Şi trotuaru-mi fu
culcuş.
Câteva clipe să mai fie
Până la liniştea din
larg,
Dar, mai nainte de vecie,
În faţa ta, aşa cum ard,
Viaţa mea, cu bucurie,
Ca pe un vas de lut o
sparg.
O, ce s-ar fi ales
de mine,
Învăţătorule, Isus,
De nu aş fi simţit
că vine,
La pat, în nopţile
senine,
Un nou vizitator de
sus:
El nesfârşitul ce
ne ţine,
Căzut în mreje-mi
şi sedus.
Dar ce-s păcatul,
iadul, chinul,
Cu tine când m-am
contopit,
Precum puietele cu
pinul,
Şi-n văzul lumii
te-am iubit,
C-un dor nespus de
infinit?
Când tălpile-ţi
îmbălsămez,
Şi simt că îmi
ating genunchii,
Eu poate-nvăţ
să-mbrăţişez
A crucii bârnă-n
patru muchii,
Şi-nvăţ să cad spre
trupu-ţi sfânt,
Gătind de punere-n
mormânt.
MARIA MAGDALENA (II)
Deretică lumea
nainte de praznic.
Tu, stând la o
parte de-acest balamuc,
Îţi spăl cu
aghiazmă din găletuşă
Picioarele arse de
drum ca de rug.
Tot caut, tot caut, nu-ţi
dau de sandale,
Ceţos e pământul, prin
lacrimi văzut,
Pe ochi îmi stă vălul de
păr lung şi moale,
Un văl de păr negru în
val desfăcut.
Picioarele tale în
poală-mi, Isuse,
Stropescu-le-n lacrimi de
jale şi rugă.
C-un fir de mărgele
le-nfăşur, supuse,
În părul cel negru
le-ngrop ca-ntr-o glugă.
Şi limpede totul acuma
mi-apare.
Oprişi viitorul să-şi
ţeasă din iţă,
Să fac chiar preziceri
simţi-m-aş în stare,
Cu clarviziunea de
proorociţă.
În templu, perdeaua
cădea-va, deci, mâine.
Acolo cu toţii, noi,
ceata lumească.
Pământul va-ncepe sub
tălpi să se mişte,
De mila mea poate
pământul se cască.
Şi rândul se strânge din
nou. Călăreţii,
Buimaci, pe la case se
vor risipi,
Ca tromba furtunii spre
cer suie crucea,
Din capul mulţimii de
parc-ar ţâşni.
Atunci eu cădea-voi, sub
crucea cea mare,
Din buze tot da-voi
mereu, ca uitucii.
Pentru o prealargă
îmbrăţişare
Arunci sfinte braţe pe
braţele crucii!
Căci nu-i pentru cine
atâta lărgime,
Şi chinuri atâtea
şi-atâtea sforţări!
Să fie pe lume atâta
suflare?
Atâtea păduri, râuri
mari, aşezări?
Vor trece asemeni trei
zile, lung timp –
Şi golul le cheamă şi
bezna le cere,
Şi eu în trei zile de
chin mă tot schimb,
Crescând pân’ la moarte
şi pân’ la-nviere.
GRĂDINA GHETSEMANI
Cu licărirea stelei
ce-o privim
E cotitura drumului
de-o seamă.
Drumul cotea spre
muntele Măslin.
Iar jos – un râu
care Kedron se cheamă.
Şi dintr-o dată drumul se
opri:
Calea de lapte-aici hotar
şi-a tras.
Măslinii-ncărunţiţi şi
argintii
În aer dau să facă primul
pas.
Era grădina nu ştiu cui
aici.
Le spuse El, deodată: Nu
plecaţi.
Sunt trist de moarte
astăzi, ucenici,
Rămâneţi pe aproape, mă
vegheaţi.
El renunţase
fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru
de-mprumut,
La slavă, la minuni,
dumnezeire,
Şi-acum era ca noi, un
om, şi-atât.
Păreau îndepărtările, în
noapte,
Ţinutul nefiinţei,
pustiit,
De parcă toată
lumea era goală,
Grădina doar fiind
de locuit.
Şi tot privind în
hăurile negre,
Ce nu încep şi nu
sfârşesc defel,
Să-l ocolească
implora pe Domnul
Acest pahar ce-l
bănuia spre El.
Abia sfârşi, aşa,
de nu ştiu unde,
O şleahtă de golani
– oşteni, popor,
Făclii şi săbii –
iar în faţă Iuda,
Pe buze cu sărutul
trădător !
Dar Petru-atunci
sări la cuţitari,
Zbură chiar o
ureche, ce să facă ?!
Aude: Nu cu sabia
repari.
Tu, Petre, fiule,
ţi-o bagă-n teacă!
Şi El le zice: V-a
fost dat anume
Pe vremea mea să
fiţi, şi voi dormiţi!
Bătu şi ceasul
Fiului de Lume.
El se predă celor
nepocăiţi.
Şi-n rugăciuni a prins să
nu-l mai doară.
Se-ndepărtă oleacă de
ceilalţi.
Discipolii, cuprinşi de
toropeală,
Tot moţăiau pe margine de
şanţ.
Socoţi că legiuni de
îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul
a-mi trimete?
Şi nu-mi clinteau un fir
de păr hainii
Şi toţi ar fi în praful
Palestinii.
Ci cartea vieţii tocmai a
ajuns
La pagina aceea când
murim.
Şi trebuie acum să se
întâmple
Aşa cum este scris în ea.
Amin.
Vezi, secolele merg
şi merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele
să se-aprindă, jar.
Spre slava ei cea prea
înfricoşată
Pogor în chinul groapei
voluntar.
Şi mă înalţ apoi după
trei zile,
Şi, tot aşa, ca plutele
pe apă,
Convoi prelung, ieşind
din întuneric,
Vin veacurile-n şir la judecată.
