DIN POEZIA INDIEI: RABINDRANÃTH TAGORE

RABINDRANÃTH TAGORE

 (7 mai 1861 – 7 august 1941)

Premiul Nobel pentru literatură a fost decernat, în anul 1913, unui

poet indian, pentru antologia de versuri traduse de autor în engleză:

Gitanjali (Ofranda cântecelor). Poetul se numea Rabindranath Tagore.

OPERA POETICĂ

1. Ofranda lirică (GITANJALI, Paris,1925)

2. Lebăda (Cygne, Paris, 1923)

3. Coşul cu fructe (La Corbeille de Fruits, Paris,1920)

4. Grădinarul (Le Jardinier d’Amour, Paris,1920)

5. Fugitiva (La Fugitive, Paris,1922)

„Onoarea e pentru morţi, iubirea e pentru cei vii.

Desigur că eu sunt făcut nemuritor, dacă iubirea mi se oferă."

RABINDRANÃTH TAGORE

„Există în mine un mister latent de unitate,

care are simplicitatea nemărginirii

şi care reduce imensa masă a multitudinii la un simplu punct.

Această Unitate aflătoare în mine cunoaşte universul multitudinii.

Indiferent de ce ar cunoaşte, ea recunoaşte Unitatea

 sub diversele ei înfăţişări.”

RABINDRANÃTH TAGORE

,,Această Unitate este în mine creatoare.

Creaţiile sale constituie modele ideale de unitate

 în manifestările cele mai felurite: picturi, poeme, muzică,

 creaţii în care ea găseşte bucuria numai

pentru că ele îi relevă formele desăvârşite

ale unei unităţi care îi este internă.”

RABINDRANĀTH TAGORE

PROPRIUL MEU NUME ESTE O TEMNIŢĂ

Propriul meu nume este o temniţă

în care plânge cel pe care l-am închis.

Şi totuşi, fără încetare mă strădui să ridic zidul în jurul meu.

Şi în vreme ce zi cu zi acest zid creşte spre cer,

în adâncurile beznei eu nu-mi mai întrezăresc

adevărata mea fiinţă.

Mă mândresc cu acest zid înalt

şi de teama celei mai mici spărturi,

eu o astup în grabă cu ţărână şi nisip.

Dar având mereu grijă de numele meu,

eu mă depărtez neîncetat de adevărata mea fiinţă.

ŢIE ÎŢI ESTE DAT, DOAMNE

Ţie îţi este dat, Doamne, să iei parte la bucuria acestui ritm?

Să te confunzi, să te pierzi, să te sfarmi

în vârtejul acestei imense transfigurări?

Toate lucrurile se grăbesc, fără răgaz, fără a se uita înapoi,

fără ca nicio putere să poată opri ceva în loc –

toate lucrurile se grăbesc.

Potrivindu-şi pasul cu ritmul acestei neobosite muzici,

fiecare anotimp soseşte dansând, apoi trece mai departe –

culori, sunete şi parfumuri îşi varsă nemărginitele cascade

în această supraabundenţă care se cheltuieşte şi renunţă

la ea însăşi şi moare în fiecare clipă.

CÂNTECELE MELE TE-AU CĂUTAT

Cântecele mele te-au căutat de-a lungul întregii mele vieţi.

Ele m-au purtat din poartă în poartă. Prin ele,

pipăind şi scrutând universul, am simţit în jurul meu.

Cântecele mele m-au învăţat tot ceea ce am aflat

şi mi-au arătat ascunsele cărări

şi m-au făcut să descopăr atâţia aştri pe zările

afunde ale inimii mele.

Cântecele mele mi-au fost călăuză în timpul zilei umane

către tainicul tărâm al bucuriei şi al durerii;

iar acum către grilajul cărui castel m-au adus pe înserate,

în timp ce călătoria mea se încheie?

DĂ PORUNCĂ

Dă poruncă şi voi culege toate fructele mele

pentru a ţi le aduce în coşuri pline în grădina ta,

cu toate că unele din ele s-au trecut, iar altele

sunt încă necoapte.

Căci anotimpul se face mai greu de frumuseţe

şi fluierul păstorului suspină în umbră.

Dă poruncă şi voi pune să se umfle

pânza corabiei pe râu.

Vântul de martie s-a ridicat

şi a tulburat valurile care lâncezeau.

Grădina şi-a exhalat tot sufletul şi în ceasul mâhnit al serii,

o chemare a sosit de la casa ta,

pe plaja aurie a soarelui apune.

NU, NU STĂ ÎN PUTEREA TA

Nu, nu stă în puterea ta de a face să se deschidă mugurele.

Scutură-l, loveşte-l ; nu vei avea putere de a-l desface.

Mâinile tale îl ucid ; tu îi desfaci petalele

şi le arunci în  ţărână.

Dar nicio culoare nu se arată şi niciun parfum nu apare.

Ah! nu-ţi este dat ţie să-l faci să înflorească.

Dar natura care face să se învoalte floarea,

lucrează atât de simplu!

Ea aruncă o privire – şi seva vieţii curge prin venele sale.

La răsuflarea ei, floarea-şi desface aripile

şi le leagănă în voia vântului.

Ca un dar al inimii culoarea sa izbucneşte,

şi parfumul său dezvăluie o dulce taină.

Natura care deschide floarea o face atât de simplu!

CINE EŞTI TU, CITITORULE

Cine eşti tu, cititorule, care mă vei citi peste o sută de ani?

Nu pot să-ţi trimit măcar o singură floare din coroana

aceasta primăvăratică,

nicio singură rază de aur din nourul acela îndepărtat.

Deschide uşile şi priveşte în depărtare.

În grădina ta înflorită,

culege amintirile parfumate ale florilor vestejite

de acum o sută de ani.

Fie ca să poţi simţi în bucuria inimii tale

Bucuria vie ce a cantat într-o dimineaţă de primăvară,

Trimiţandu-ţi graiul plin de încantare dincolo de veac.

AFLATĂ PE SFÂRŞITE

Aflată pe sfârşite, ziua devenea tot mai frumoasă.

Cea dintâi stea apăru, şovăitoare,

la marginile singurătăţilor mohorâte ale cerului.

M-am întors ca să contemplu înapoia mea drumul străbătut,

gândind că zile de-a rândul el a fost folosit doar

pentru o singură călătorie

şi pentru a nu mai fi nicând umblat a doua oară.

Istoria venirii mele aici zace prin urmare astfel, mută,

în acea dâră de nisip!

Aşezat deoparte, meditez încă.

Drumul petrecut este poate asemenea unei harfe;

poate că el aşteaptă să fie cântat ceea ce a fost,

degetele divine ale Maestrului şi ale umbrei mai adânci

decât amurgul.

O, PĂMÂNTULE, ATUNCI CÂND VOI FI PLECAT

O, Pământule, atunci când voi fi plecat,

inima mea va lăsa câte puţin din nuanţele sale

în toate alcătuirile tale.

Câteva ecouri ale sufletului meu se vor adăuga

la armonia anotimpurilor;

gândul meu veni-va, necunoscut, pândind ciclul

luminilor şi umbrelor tale.

În zilele ce vor veni,

când vara va izbucni în grădina îndrăgostiţilor,

ei nu vor şti că florile boschetelor lor împrumută

o mai vie frumuseţe cântecelor mele,

nici că iubirea lor pentru această lume creşte,

îmbogăţindu-se cu iubirea mea.

PĂMÂNTULE, DRAGULE!

Pământule, Dragule,

Lumina ta n-ar fi putut să-ţi arate toate comorile tale

Atâta timp cât nu eram în iubirea ta!

Astfel, tot acest timp

Larga ta întindere

Aştepta şi căuta cu lămpile sale fără de număr

Prin abisuri şi abisuri!

Atunci dintr-o dată iubirea mea apăru cu muzica sa

Şoptind – nu ştiu ce mărturisire;

Inima sa,

Buchet parfumat de flori,

Le-a depus pe inima ta, Pământule al meu!

Zâmbind, cu ochii fermecaţi,

Ţie, iubirea mea

Ţi-a făcut un dar tainic

Care în cămara tainică a sufletului tău

Va străluci veşnic – sub veşnica ghirlandă a stelelor.

O, PĂMÂNTULE…

O, pământule, răbdătoarea şi întunecata mea mamă,

bogăţia ta nu este nesfârşită.

Tu te oboseşti să-ţi hrăneşti copiii;

dar hrana este rară.

Bucuriile pe care ni le dărui nu sunt

niciodată desăvârşite.

Jucăriile pe care tu le închipui pentru copiii tăi

sunt fragile.

Tu nu izbuteşti să mulţumeşti nesăţioasele

noastre nădejdi.

Dar te voi tăgădui eu pentru toate acestea?

Zâmbetul tău umbrit de către suferinţă este dulce

ochilor noştri.

Dragostea ta, care nu cunoaşte împlinire,

este scumpă inimii noastre.

Sânul tău ne-a hrănit cu viaţă şi cu nemurire,

de aceea veghezi asupra noastră.

De veacuri tu compui armonii de culori şi de cântece

şi cu toate acestea paradisul tău

nu-i decât o tristă înseilare.

Plăsmuirile tale de frumuseţe sunt învăluite

în ceţuri de lacrimi.

Am să-mi revărs cântecele în inima ta mută

şi iubirea în iubirea ta.

Am să te ador prin faptă.

Am văzut duioşia chipului tău

şi mi-e dragă ţărâna ta săracă,

Pământule – Mamă!

CÂND CREAŢIA…

Când creaţia era nouă şi toate stelele străluceau

în prima lor splendoare, zeii ţinură sfat în cer

şi cântară: «O, tablou al desăvârşirii! O, preacurată bucurie!»

Dar unul dintre zei strigă deodată:

«Mi se pare că undeva este o ştirbire în acest lanţ

al prealuminii şi una dintre stele s-a pierdut!»

Struna de aur a harfelor divine se rupse;

cântarea încetă şi îngroziţi zeii începură să se tânguie:

«Fără îndoială era cea mai frumoasă steaua

care s-a pierdut, gloria tuturor cerurilor!»

Din ziua aceea este căutată fără încetare

şi tânguirea unuia trece la celălalt:

«Cu ea lumea şi-a pierdut singura sa bucurie!»

Dar, în liniştea adâncă a nopţii, stelele surâd

şi murmură între ele: «Zadarnică este căutarea!

O desăvârşire neîntreruptă este pretutindeni!»

PE ŢĂRMUL NESFÂRŞITELOR LUMI

Pe ţărmul necuprinselor lumi se strâng copiii.

Azurul fără sfârşit se adună deasupra lor.

Lângă ei valurile murmură întruna.

Pe ţărmul nemărginitelor lumi se strâng copii

dansând şi strigând.

Ei îşi clădesc case de nisip; se joacă cu scoici goale.

Cu frunze veştejite îşi împodobesc bărcile cu pânze,

pe care le lasă apoi să lunece pe marea adâncă.

Copiii se joacă pe ţărmul lumilor.

Ei nu ştiu să înoate. Nu ştiu să arunce năvodul.

Pescuitorii de perle se cufundă, neguţătorii ies din port.

În acest timp copiii adună pietricele şi apoi le risipesc.

Ei nu caută comori ascunse, ei nu ştiu

să arunce năvodul.

Mareea se înalţă râzând şi strălucirea palidă

a plajei zâmbeşte.

Valurile încărcate de moarte cântă copiilor

balade neînţelese,

la fel cum cântă o mamă ce-şi leagănă copilul.

Valul se hârjoneşte cu copiii

şi palida strălucire a plajei surâde.

Pe ţărmul necuprinselor lumi se adună copii.

Furtuna rătăceşte în ceruri fără drum, vasele dispar

în marea fără brazde, moartea pândeşte

şi copiii se joacă.

Pe ţărmul nesfârşitelor lumi are loc

marea adunare a copiilor.