ÎN VIE
„Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă,
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?
Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod
Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie.
Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie
Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.
Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul iia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia…
S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud
– Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.” (ION
PILLAT, Pe Argeş în sus)
Termenul de pastel provine din
fr. pastel, it. pastello, unde el defineşte un procedeu de
pictură bazat pe efectele de culoare ale unor creioane moi. În literatură pastelul este o specie a genului
liric, eminamente descriptivă. Sentimentele autorului sunt vizualizate prin
intermediul descrierii unui peisaj. Dacă pictura este o artă a
simultaneităţii, tabloul fiind receptat în totalitate,
în acelaşi timp, pastelul este artă a succesiunii în spaţiu. Pastelul confirmă
ideea că ut pictura poesis. Pastelurile lui Ion Pillat se încadrează în categoria pastelului psihologic. Peisajul devine
pretext de meditaţie asupra trecerii timpului, asupra copilăriei şi asupra
înstrăinării; amintirea particularizează pastelurile apropiindu-le de meditaţia
melancolică, ordonată în ritmuri elegiace. Pillat are rafinamentul notaţiei picturale, plăcerea cuvântului vechi, cu
efecte stilistice remarcabile („Tot mai
miroase via a tămîios şi coarnă, /
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de
nuc… / Vezi, din zăvoi sitarii spre
alte veri se duc; / Ce vrea cu mine
toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?”); în evocarea locurilor
natale, poetul comunică, sub interogaţia retorică „Ce vrea cu mine toamna…?”, o vibraţie sufletească, o undă de
melancolie subordonată unui ideal de armonie, de echilibru. Peisajul argeşean
transfigurat într-o cromatică specifică toamnei – cromatică potenţată olfactiv
prin adverbe (mustos, crud), imagistic prin comparaţie („Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar”)
şi prin personificare („Cu galben şi cu
roşu îşi coase codrul iia”), prin simetria primelor trei strofe încheiate
printr-o imagine auditivă („Ca un ecou al
toamnei răspunde tocălia...”) – comunică o atmosferă de nostalgii, de
presimţiri. Sufletul bântuit de amintiri care se înfiripă nostalgic sub efectul
stilistic al imaginilor vizuale, auditive, olfactive şi motorii confirmă ideea
că trăim poetic şi muzical ecourile a ceea ce vizualizăm:
„S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud
Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.”
ITEMI DE EVALUARE
1. „Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod / Şi
soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie. / Acum – omidă neagră – spre poama lui se
suie / Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.” (În
vie)
♦ Care este măsura
versurilor din aceată strofă?
♦ Ce tip de rimă se
realizează în aceste versuri?
♦ Ce figuri de stil
identificaţi în aceast catren?
2. „Ce vrea cu mine toamna, pe
dealuri de mă-ntoarnă?”
♦ De ce în finalul acestui
vers apare verbul întoarnă?
♦ Exprimaţi-vă opinia în 4 –
5 rânduri.
3. „S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud /
– Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată – / În inimă cum prinde o toacă-ncet
să bată / Lovind în amintire ca pasărea-n agud.” (În vie)
♦ Cum se motivează apariţia punctelor de suspensie în această strofă?
♦ Exprimaţi-vă opinia în 4 – 5 rânduri.
4. „Nu sunt al lui, dar satul e în mine; /
Trăieşte-n sufletu-mi cu toţi ai săi. / Simt cum mustesc în sângele din vine: / Copaci şi
case, oameni buni şi răi. // Amestec fără seamăn: cer şi glie, / Iubiri, dureri
şi chiot şi blestem – / Tot universul strâns într-o moşie… / O, Doamne, fă să-l
deapăn ca pe-un ghem!” (Ion Pillat, Poetul)
● „Evocând mai ales locurile natale, propria-i familie, poetul pune
vibraţie sufletească. El are tactul de a îndepărta orice impresie de imitaţie,
alegând versul învechit al lui Alecsandri, căruia îi
respectă chiar stângăciile. Totdeodată devine un cântăreţ al roadelor
pămîntului, pe care le expune cu voluptate. Priveliştea autohtonă este
zugrăvită cu imagini locale…”
(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent)
♦ Cum vă explicaţi obsesivul raport dintre eul poetic pillatian şi
spaţiul natal, satul?
♦ Are poetul conştiinţa că realitatea devine temelia unei viziuni poetice
specifice?
♦ Exprimaţi-vă opinia în 8 – 10 rânduri.
5. „Suie cu iarba pe plaiuri străvechi / Turmele. Plouă lumină pe ele. /
Ape de munte le cântă-n urechi, / Sună amurgul fluier de stele. // De ziua de
azi, de jalea de azi, / De zbuciumul lumii, lor ce le pasă! / Suie în pacea
poienii sub brazi – / Stau cu potopul ce crâncen m-apasă. // Păsul meu, păsul
vremii de lut. / Pasul lor, pasul zodiilor clare. / Ceasul meu, ceas în nisip
desfăcut, / Veacul lor, veac cu vecii în izvoare. // Turme coboară din plaiuri
străvechi. / Galbenii toamnei plouă pe ele. / Foşnet de frunze
le-adoarme-n urechi, / Sună sub fluier brumă de stele.”
(Ion Pillat, Transhumanţă)
▲ Argumentaţi, în 18 – 20 de rânduri, că Transhumanţă aparţine genului literar liric, încadrându-se în specia literară a pastelului, că „Pillat nu mai zugrăveşte peisaje, ci se autoexprimă în peisaj” (D. Micu), că „marea temă a liricii lui Ion Pillat este
contemplarea trecerii iremediabile a timpului, căreia numai spaţiul organizat i se poate sustrage, în vreme ce omul este supus unei fatale
evoluţii” (Roxana Sorescu).
PETRE ISACHI
