ALEXANDRU MACEDONSKI
(14 martie 1854 – 24 noiembrie 1920)
E ARTA PURĂ, FĂRĂ FRAZEE
VERSURI
Prima verba (1872)
Poesii (1882)
Excelsior (1895)
Flori sacre (1912)
Poema rondelurilor (1927)
PROZĂ
Dramă banală (1896)
Cartea de aur (1902)
Le calvaire de feu (1906)
Thalassa (1915)
Nuvele (1923)
TEATRU
Moartea lui
Dante Alighieri (1916)
De acum, efect al condiţiilor
de viaţă, Macedonski apare invadat
de psihoza de persecuţie.
Poetul e sub trăsnet, lovit, sfâşiat.
Aci el jură răzbunarea cea
mai cruntă veacului, aci, resemnat la ideea destinului fatal al oricărui poet,
se înseninează şi se abstrage.
Nu mai este un „poet”
răstignit, este Poetul, Geniul neînţeles de contemporani. Fără profunditate,
Macedonski ar fi un cabotin ridicul, plin însă de o vibraţie de sine adâncă el
îşi compune o mască tragică de o extraordinară expresie. Sacerdotal, declamatoriu, cu o părere despre
valoarea sa nebună, simţindu-se din esenţa aurului, diamantelor, eterului,
divinităţii, poetul se extaziază de gloria eternă.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Şi-n faţa dorinţei – ce este – dispare...
Iar el e emirul, şi toate le are. (NOAPTEA DE DECEMVRIE)
RONDELUL TRECUTULUI
Iată Pometeştii, iată Adâncata,
Scurtul pod de bârne este retrecut.
Reînviază mama, îmi zâmbeşte tata…
Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut.
Jar şi vâlvorare soarele urcat-a.
Arde grâu-n flăcări pân’la brâu crescut.
Iată Pometeştii, iată Adâncata,
Scurtul pod de bârne este retrecut.
Iarba pe tot şesul de cosit e gata.
Apele-şi deşiră graiul nentrecut.
Pentru viaţa de-astăzi mi-a sosit răsplata:
Copilandru vesel din nou m-am făcut…
Iată Pometeştii, iată Adâncata.
RONDELUL
ROZELOR CE MOR
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine --
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.
În tot, se simte un fior,
O jale e în orisicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, si mor si-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăsaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.
RONDELUL MEU
Când
am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârşire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.
Eşti mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ţi-este inima iubire,
Când ţi-este sufletul iertare.
Ştiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viaţă trecem în neştire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar restriştea cât de mare,
Şi înalţarea e-n iertare.
RONDELUL CONTIMPORANILOR
Aceşti contimporani ai mei
Fac nencetat acelaşi sport
De treizeci de-ani îmi tot zic mort
Tot mai pizmaşi şi mai mişei.
Strigoi, adesea-mi zic tot ei -
Bătrân, în ultimul resort
Aceşti contemporani ai mei
Fac nencetat acelaşi sport.
Deşi par lei şi paralei,
N-au cu talentul vreun raport,
Şi n-au nici sfinţi, nici dumnezei,
Trântiţi în viaţă de-un avort...
Dar sunt contemporanii mei.
Fac nencetat acelaşi sport
De treizeci de-ani îmi tot zic mort
Tot mai pizmaşi şi mai mişei.
Strigoi, adesea-mi zic tot ei -
Bătrân, în ultimul resort
Aceşti contemporani ai mei
Fac nencetat acelaşi sport.
Deşi par lei şi paralei,
N-au cu talentul vreun raport,
Şi n-au nici sfinţi, nici dumnezei,
Trântiţi în viaţă de-un avort...
Dar sunt contemporanii mei.
RONDELUL CUPEI DE MURANO
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.
E dătătoare de extaze,
Cu ea-n onoarea ta închin.
În scânteierea-i de topaze
Cuprinde-al nemuririi vin.
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.
E arta pură, fără fraze,
E cerul tot de soare plin.
Talaze largi, după talaze,
E sufletescu-avânt deplin,
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.
E dătătoare de extaze,
Cu ea-n onoarea ta închin.
În scânteierea-i de topaze
Cuprinde-al nemuririi vin.
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.
E arta pură, fără fraze,
E cerul tot de soare plin.
Talaze largi, după talaze,
E sufletescu-avânt deplin,
Nu e de aur: e de raze.
RONDELUL APEI
DIN OGRADA JAPONEZULUI
Apei lui de prin ogradă,
Prea domol curgând la vale,
Bolovani, dintr-o grămadă,
Japonezu-i pune-n cale.
Spumegată, vrea să vadă,
Împrejurul casei sale,
Apa lui, ce prin ogradă
Prea domol o ia la vale.
Şi schimbând-o-ntr-o cascadă
De consoane şi vocale,
Uită-a vieţii grea corvadă,
Dând răsunet de cristale,
Apei lui de prin ogradă.
Prea domol curgând la vale,
Bolovani, dintr-o grămadă,
Japonezu-i pune-n cale.
Spumegată, vrea să vadă,
Împrejurul casei sale,
Apa lui, ce prin ogradă
Prea domol o ia la vale.
Şi schimbând-o-ntr-o cascadă
De consoane şi vocale,
Uită-a vieţii grea corvadă,
Dând răsunet de cristale,
Apei lui de prin ogradă.
NOAPTEA DE MAI
(FRAGMENT)
Astfel:
fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Şi primăvara când se-ntoarce şi astăzi ca şi alte dăţi,
Şi preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâţi-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze,
Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpeneşti virginităţi
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ş-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit;
Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.
Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.
Se poate crede ca vreodată ce e foc sacru se va stinge,
Când frunza ca şi mai nainte sopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?...
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit...
Iubirea, ca şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie...
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit.
Când poartă cântece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Şi primăvara când se-ntoarce şi astăzi ca şi alte dăţi,
Şi preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâţi-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze,
Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpeneşti virginităţi
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ş-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit;
Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.
Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.
Se poate crede ca vreodată ce e foc sacru se va stinge,
Când frunza ca şi mai nainte sopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?...
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit...
Iubirea, ca şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie...
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit.
Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru adâncul, şi codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou,
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se veştmântă,
Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar...
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. – Veniţi: privighetoarea cântă.
