joi, 10 octombrie 2019

Petre ISACHI - Ştefan DINCESCU


CUVÂNT ÎNAINTE

„CINE-ŢI DICTEAZĂ, ŢAFANDACHE, VERSUL?”
 (ALTERNATIVE CRITICE: „UN POSIBIL DIALOG CU UN GRUP
 DE CITITORI SAU «RESTUL DE VEŞNICIE» AL POETULUI”)


               (Notă: Grupul de cititori se comportă ca şi cum ar fi Unul. Sunt intrigaţi de o epistolă adresată de Ştefan Dincescu profesorului său Eugen Negrici, în care Autorul susţine, de la înălţimea condorului, că ne oferă o „carte pe care nu am scris-o eu…”. Locul în care s-a desfăşurat dialogul: un amfiteatru anonim. Fondul muzical era din Carmina Burana!
            Nu-mi cereţi orchestra, dirijorul. Nu ştiu dacă interlocutorii mei auzeau acea muzică zeiască… Dezbaterea a avut loc după ce toţi cei prezenţi au citit, în manuscris, volumul Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară   de Ştefan Dincescu. Personal am citit doar două din variantele Manuscrisului. Probabil, ultimele…, dar cum o carte nu se termină niciodată…, aşteptăm la…)

            – Ar trebui să fie o carte de suflet, îmi spune o frumuseţe din grup, probabil, lider de opinie, desigur, pentru a vedea în ce ape mă scald...
            – De ce, întreb eu, cu elanul proorocului Daniil din groapa cu lei, întrerupând-o nepoliticos, spre nemulţumirea evidentă a celorlalţi.
            – Pentru că este dedicată „Profesorului meu Eugen NEGRICI” şi „Fiului meu Florin Daniel DINCĂ”, îmi răspunde aceeaşi Doamnă/ Domnişoară,    cu siguranţa unicornului adormit în poala unei fecioare care nu-i lasă nici pe zei să vieţuiască liniştiţi. Aţi reţinut: Profesorul şi apoi Fiul!
            Dacă nu aş fi ştiut că atât Rainer Maria Rilke, cât şi Lucian Blaga – intertextualizaţi de Ştefan Dincescu în Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu – au transfigurat motivul/ tema licornului, nu mi-aş fi amintit poate că Aristotel credea în existenţa reală a unicornului, iar în Istoria ieroglifică Dimitrie Cantemir şi-a ales inorogul drept simbol. Dacă mai adaug că, în Evul Mediu, cornul acestuia era socotit drept sabia lui Dumnezeu... Surprinzându-mă „suflând în diegeze”, am reintrat ceva mai ferm în dialog cu frumoasa cititoare ce reprezenta, pentru început, grupul tot mai neliniştit şi mai agresiv critic.
– Nu poţi eticheta o carte dincesciană doar cu epitetul calificativ „de suflet”, deşi acest atribut substantival prepoziţional aruncă elegiile – poetic vorbind – într-un mister divin... Şi deja aţi observat: misterul misterului rămâne Poezia – „creaţie înlăuntrul limbii şi nu în afara ei” (Odysseas Elytis), unde o căutăm noi, profanii. Totuşi începe să-mi placă opinia voastră, aruncată aşa, parcă la întâmplare, deşi, recunosc, ştiu puţine lucruri despre suflet. Ştiu că nu poate fi gândit, este veşnic, nenăscut, perpetuu, nu provine din nimic, nu poate fi omorât, nu poate fi găsit nicăieri, nu poate fi înţeles, îi cheamă pe oameni în lumea lui: „Ştiu! Sufletul îmi vine din lumea de sus./ Aşa că mă gândesc s-o şterg într-acolo” – Moulavi. Iată cum intertextualizează cel ce se pretinde „scris” de carte ideea lui Moulavi: Oh, «Doamne, tu mă chemi» de-acasă, «dar cum să plec» acasă, Doamne?”  (ELEGIA A XI-A sau ACEASTĂ VRAIŞTE DE GÂNGĂVELI TARDIVE!...”)
Vă rugăm, opriţi-vă! Daţi-ne şi nouă şansa să spunem ceva! Într-adevăr e greu de înţeles…, admite, conciliant, frumoasa cititoare. (Pare să fie o reîncarnare a Ioanei Olaru, iubită şi muză ce a „şters-o într-acolo”, când Ştefan Dincescu era zeu.) Mi-am notat şi eu pe o fişă ce spun Upanişadele... Ne citeşte cu dicţie convingătoare şi caldă, de viitoare actriţă sau poate profesoară: „De cine-i pusă în mişcare, de cine-i trimisă mintea, când aleargă spre activitatea ei? Cine dă poruncă primei vieţi, de porneşte? De cine-i pusă în mişcare vorba, când e vorbită? Cine dă ochiului şi urechii menirea?”..., încât mi se pare firesc să se întrebe Autorul: „Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?”
            – Din triunghiul misterios: corp, suflet, spirit, sufletul pare să dicteze „mistica imanenţei”, în care sunt înscrise atât „căderea” tragică, cât şi inevitabilul vector al iluziei creatoare. Da! Nu aţi gândit deloc rău. Este o carte „de suflet”! Ştefan Dincescu este, în primul rând, un artist! Este şi profesor, pentru „păcatele” sale! Artistul e interpretul tainelor sufletului şi ale timpului său. Deşi îşi imaginează că vorbeşte doar din el însuşi şi pentru el însuşi, vocea poetului exprimă în mod fatal spiritul timpului..., veacul de singurătate. Rămâne singurătatea fondul ultim al condiţiei umane? Spuneţi-mi, pentru că tot am ajuns aici, aţi constatat la Ştefan Dincescu o alunecare în însingurare, adică o despărţire de cel care a fost şi o cufundare în ceea ce va fi, un viitor veşnic „străin”...? De aici să se ivească elegiaca stare care-i străbate scriitura?!
            – Domnule profesor, – sunt interpelat, de această dată, de un tânăr din Craioviţa (după accent?) – nu ne aruncaţi în „moarte onirică”, spuneţi-ne exact ce-i spune însinguratul d-voastră d-lui prof. univ. dr. Eugen Negrici, am înţeles, mentorul poetului. Ca şi cum un scriitor ar avea un singur...
            – Înţelegi prin „moarte onirică”, probabil, toate defulările amânate?... Nici nu s-a sinchisit să-mi răspundă. Înseamnă că m-a înţeles!? Am intuit întrebarea, încât am, la mine, epistola din 1. 11. 2018, Bacău. Daţi-mi voie să citez: „În privinţa Celor din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară, ce să spun dintr-o rotire de condei? Ele se încăpăţânează să fie considerate o carte de poezie, carte pe care nu am scris-o eu, fiindcă ea m-a scris pe mine, prin urmare să se descurce Dumneaei cu Cititorul, eu nu mă amestec în jocul pe care urmează   să şi-l urzească”...
            – Diabolic! Libertate totală – cititorilor!, explodează euforic Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunilor... În spiritul lui Macedonski, pe care-l implică în ELEGIA A XXX-A: „Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.” Autonomie absolută Cărţii! Cu aceeaşi iluzie borgesiană: „Bibliotecile Orientului îşi dispută versurile mele,/ Emirii mă caută pentru a mă acoperi de aur”, pe care o intertextualizează în ELEGIA A XII-A sau „CIZMARE, OPREŞTE-TE LA SĂNDĂLUŢE!...” („îşi dispută versurile mele bibliotecile din Orient”, „mă caută cu saci de aur”), dar în ideea lui Paul Valéry: „versul îşi ascultă propriul cititor”, şi, nu întâmplător, a lui Ion Pillat din celebrele Poeme într-un vers: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.”  Îi convine lui Ţafandache?! Se refugiază în „Cine-ţi dictează (...). „Descurcaţi-vă!”, ne-o spune cu libertatea şi aroganţa lui Ştefan Augustin Doinaş: „Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi atât de-adânc acest hazliu coşmar...”  încă din „Această vraişte de gângăveli tardive”  (ELEGIA A XI-A). Daţi-mi voie să reamintesc – şi cu asta închei: „Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi adânc, adânc / acest hazliu coşmar!...”. „Împărăteasa doarme cu suzeta-n gură. Aplauzele bubuie Imperiul.” Coşmar tragic şi absurd! Mă scuzaţi, dar nu mă pot abţine!
            – Intervenţie admirabilă! Începi să-l înţelegi pe Poet! Mi se pare corectă neutralitatea lui în ceea ce priveşte procesul receptării operei, deşi simulează mefistofelic, atunci când îi spune Profesorului: „eu nu mă amestec în jocul pe care urmează să şi-l urzească”!  Tot aşa a procedat şi Umberto Eco, în capodopera Insula din ziua de ieri. Ascultaţi: „Romanele se scriu adesea singure şi ajung unde vor ele”! Poetul simte şi interpretează, simfonic, spiritul timpului alături de un cor de consacraţi ai literaturii şi ai filosofiei lumii. Merită reţinuţi, credeţi-mă! Dacă nici aceste spirite numite Sylvia Plath, Esenin, Rainer Maria Rilke, Ted Hughes, Maiakovski, Forugh Farrokhzãd, Ady Endre, Dorin Tudoran, Macedonski, François Villon, Ştefan Aug. Doinaş, Juvenal, Arghezi, Kant, Mircea Ciobanu, Jean-Paul Sartre, Octavian Goga, Salvador Dali, Jean-Pierre Schlunegger, Nicolae Labiş, Jules Renard, Sohrãb Sepehri, Moulavi, Marina Ţvetaeva, Lucian Blaga, Paul Celan, George Bacovia, Borges, Elytis, Ion Pillat, Paul Valéry, Eugen Negrici, Romulus Dianu, Rubén Darío, Miguel Hernandez, Apollinaire, Barbu Fundoianu nu i-au dictat Cele din urmă elegii ale (...), atunci cine?! L-am uitat pe Gh. Iorga, un alt mare prieten al lui R. M. Rilke.
            – Bănuiesc că Ştefan Dincescu se consideră dirijor şi prim-solist în acest cor al consacraţilor pe care-i transformă în scriitori fără domiciliu, pe care şi-i asociază – iluzoriu, estetic, creator – îmbrăcându-i cu propria-i piele. Erotismul intertextual mi se pare admirabil! Concurează poate cu cel al lui Mircea Cărtărescu din Levantul, glosează, parcă, mulţumită de cele spuse, Frumoasa grupului din Ficţiunea Ficţiunii.
– Inimitabil şi singular mi se pare stilul. Stil orchestral, polifonic, stil care „sugrumă” cititorul. Ştim, autorul este primul cititor al Operei de care este (de)scris, înscris, prescris! Aşa-mi explic de ce Jules Renard se lamenta ca o femeie îndrăgostită: „Stilul meu mă sugrumă.” Aceeaşi presiune – fatală, se pare – îl bântuie şi pe Ştefan de Craioviţa, de-a lungul şi de-a latul întregii scriituri autoreferenţiale, care nu-şi uită însă, niciodată, „Poporul, acest rege trândav” (acelaşi Jules Renard). Iată-l pe autorul Celor din urmă elegii ale (…) cum se lamentează de tirania stilului (adică de El însuşi!) în ultima strofă din ELEGIA A XXI-A sau „NIMICUL N-A SCULPTAT DECÂT NIMICURI…”  Revolta şi indignarea Aedului de Craioviţa Veche îmi aminteşte de Eminescu cel din „Împărat şi Proletar”. Stilul rămâne, în opinia mea, un dar al lui Dumnezeu, el dă măsura talentului unui scriitor: „«O, nu sicarii mă sugrumă, ci stilul, domnul meu! Da,/ stilul!» Nu limba noastră amorţeşte în limbile atâtor naţii? Nu/ dorul nostru joacă zaruri în toate pieţele din lume? Nu boala/ noastră zace boala cezarului castrându-şi plozii? Nu cântul/ nostru cântă-şi Marseilléza zdrenţarilor vuind în catacombe?/ Imperiile-şi dau duhul din osânză, din slugoşenii, din putinţă./ Şi cine moare din iubire iubindu-şi umbra patimilor satinate?”  Observaţi funcţia poetică a interogaţiei retorice..., coerenţa internă şi caracterul de necesitate al acestor false elegii şi totuşi ultimele... Să fie oare elegii politice?
– Nu, stilul nu este „însuşi omul”  (Buffon), ci „mişcare a sufletului”  (Jules Michelet), intervine, foarte grăbit, un băiat cu figură dostoievskiană. De aceea este o carte de suflet, cum a caracterizat-o într-o sintagmă Dalila (= aceeaşi cu Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunii). Îmi daţi voie, pentru că tot aţi citit din DIN CEŞTILE BOBIŢELOR DE ROUĂ!...”, să vă amintesc cum I.L. Caragiale definea sufletul în „Câteva păreri”: „bob de rouă; o infinită oglindă sferică cu conştiinţa absurdei adâncimi proprii – în afară-i şi înainte-i, oriîncotro, infinitul mare; înăuntru şi de-a-ndărătelea, infinitul mic.”  De fapt, nu poţi fi aproape de marele suflet decât prin toate iluziile vieţii! O cheie de lectură ne oferă primele două interogaţii din incipitul cărţii: „Cine m-a dat de-a berbeleacul/ de la speranţă până la revoltă? Cine m-a dus cu zăhărelul până la criza ficţiunii?”
– Se vede că nu ai citit cea de-a doua variantă a Manuscrisului! Acolo,  subtitlul DIN CEŞTILE BOBIŢELOR DE ROUĂ!...” este înlocuit cu „ACEASTĂ VRAIŞTE DE GÂNGĂVELI TARDIVE...”. Schimbarea spune multe şi ascunde şi mai multe! Paradoxal, ne aflăm mai aproape de suflet, prin limbă, cel mai mare poem al unui neam, expresie a spiritului despre care Esop susţinea că este „cel mai bun şi cel mai rău dintre lucruri”! Admirabil mi se pare definită limba, într-un proverb arab. Nici de această dată, sapienţialitatea Orientului nu se dezminte: „leu care, ţinut în lanţuri, te păzeşte; scăpat, te mănâncă!” Ce ziceţi, leul/ leopardul lui Ştefan Dincescu este încă „în lanţuri”?, ne întreabă interlocutoarea, o fată cu ochii negri luminaţi blagian, parcă împrumutaţi din tablourile lui Grigorescu sau Tonitza.
            – În opinia mea, Ştefan de Craioviţa Veche/ Nouă îşi ţine bine leul „în lanţuri”. Doar dintr-o diplomaţie estetico-poetică îşi întreabă, în spiritul lui Barbu Fundoianu, poporul de cititori, „acest rege trândav”  (J. Renard): „Care-s cuvintele de care-aveţi nevoie?/ Ce stea v-ar face vouă plăcere să vedeţi?”  În realitate, volumul are o supratemă generică: condiţia umană. Concepte precum: libertate, demnitate, alegere, conştiinţă sunt subsumate prezenţei omului în eveniment (să zicem „rezistenţei prin cultură”). Astfel „omul-contingenţă”  (Sartre) este asociat cu ideea de hazard, aleatoriu, accident, absurd, tragic, fatal, şi este subsumat demonilor Puterii. Omul-contingenţă transfigurat de „poama dracului Dincescu” , ce îşi trăieşte viaţa sub semnul surprizei şi al violenţei, debusolat de propria sa înţelegere   şi de agresiunea Istoriei.
            – Alunecăm în filosofie!, remarcă o voce alintată, de fată recent îndrăgostită de Poet. Nu am reuşit să o identific...
            – Suntem obligaţi de aceeaşi carte, care, de data aceasta, ne (în)scrie, rescrie, prescrie şi pe noi. Nu mă îndoiesc că aţi observat în ambele variante ale Manuscrisului: omniprezenţa tezei antiplatoniciene, potrivit căreia existenţa precede esenţa. Aşa se explică noutatea faţă de viziunea identitară mai veche – acel „a fi egal cu tine însuţi”, „a te manifesta coerent” nu mai sunt văzute de „privighetoare”  în spectacolul Lumii oferit, pe rând, de comunism, de postcomunism şi de fenomenul globalizării. Esenţa este acum legată de ceea ce rezultă după ce ajungi la capătul experienţelor. Dar există un capăt al (post)comunismului,  al gobalizării?
– Aşa-mi explic (sub)titlul „Această vraişte de gângăveli tardive”. Daţi-mi voie să citez chiar din această elegie, impactul asupra scriitorului: „O, «rezistenţă prin cultură»! Poete «deprimat de-un/ trandafir», n-auzi «Păcatul» fermentând sub gheaţă?/ Pe unde, tu, «Captiva» mea, pe unde se murdăreşte/ somnul noduros? «O altă naştere» a mea, se ponoseşte/ fiindul dat pomană zădărniciilor nemilostive!” ... intervine, convingător, fata cu vocea alintată. Să-i mai zicem încă elegie, adaugă ea, parcă mai mult pentru sine!
            – Implicarea lui Sohrãb Sepehri („deprimat de-un trandafir”) şi a lui Forugh Farrokhzãd („Păcatul”, Captivă”, „O altă naştere”) trădează, dacă mai era nevoie să o spun, o viziune postmodernistă asupra relaţiei dintre viaţa trăită (= „Opera minţii şi voinţei noastre” – De Sanctis), pornind de la individ, actor al propriei fiinţări, şi existenţa în care el, Poetul, este călătorul înstrăinat de destin, cel care simte „că momentu-i restul meu de veşnicie”. Povestindu-se pe sine, Ţafandache ne revelă, în subsidiar, înstrăinarea de sine şi de lume. Poate şi de aici furtivele crize de nervi tălmăcite în „limba poezească”, pe care le întâlnim de-a lungul întregului volum... Poate aşa ne-am putea explica acest „marş funebru”  bacovian ce străbate subteran o autobiografie (im)posibilă... grefată pe o eternă „eră a ticăloşilor”...
            – Să fie oare – vrem să vă încurcăm, D-le profesor! – această carte „testamentul rablagitului Dincescu, tanagră de Bacău”? Oare acelaşi cu cel ce retrăieşte nostalgic atmosfera bodegilor „Cocoşul vesel” şi „Găina spânzurată”, care cred că se laudă când susţine: „zaruri jucam în gogoşarii studentelor suicidare”, mă întrerupe o voce de fată, cu un accent fermecător, din Ardealul lui George Coşbuc şi Octavian Goga, sau este permanent trădat de „ce n-au ghicit jilavii îngeri privind pe sub combinezonul atâtor faceri/ suzerane”? Să fie un testament configurat într-o epopee a unui Eu bacovianizat şi corupt de paradoxalul Turn Babel al consacraţilor pe care i-aţi enumerat mai sus?!
            – Mulţumesc de întrebare! Ca şi cum nu m-ar fi încurcat suficient acest „tanagră” (antiteza lui viagră!?) de Bacău. Veţi fi observat deja schimbat –      în varianta a II-a – (sub)titlul şi la ELEGIA A XII-A sau „CIZMARE, OPREŞTE-TE LA SĂNDĂLUŢE...”  (în varianta I a Manuscrisului: „ÎNEACĂ-MĂ ÎN OCHII TĂI, LUMINĂ CÂRTITOARE!”). Desigur, orice Operă va avea „ochii noştri”  (Dorin Tudoran). Nici scriitura lui Ştefan nu face excepţie! Condiţia ar fi să înţelegem paradoxul exprimat de Marina Ţvetaeva: „poetul e stăpân deplin pe limbă/ şi-i pe de-a întregul stăpânit de limbă”!  Să fi intuit cumva fostul cenaclist chilug din Bănie că în acest Testament argheziano-cioranian, pe care ni-l oferă, e „pe de-a întregul stăpânit de limbă”, încât să-i declare mentorului Eugen Negrici: ea (cartea) m-a scris pe mine? Dar ca să-i răspund frumoasei noastre ardelence („icoană într-un altar s-o pui/ la închinat”) : da, este un Testament atipic (de aici aura elegiacă eseniano-rilkeiană!), dar nu doar al autorului, ci şi al (post)comunismului, când s-a impus definitiv teroarea post-adevărului. Pentru a se salva de presiunea prezentului, poetul alunecă cu graţia filosofilor elegiaci „în reveriile oltencelor scriind, pe deal, Petrarca”, deşi ştie de la Apollinaire că „amintirea-i/ corn de vânătoare al cărui zvon se stinge-n vânt”. Eruditul poet – un rara avis, azi – intenţionează să ne inoculeze (cred eu!) ideea lui Gérard Genette: „sensul cărţilor e înaintea, nu în urma lor. El e în noi”, poate şi reflecţia lui Sofocle: „Nicio minciună nu ajunge să îmbătrânească.”  Cu atât mai sigur, nu va îmbătrâni augusta minciună a Literaturii... Ce să mai vorbim de minciuna politică!
            – Cheia de lectură a acestei „cărţi de suflet”  (a acestei geometrii în spaţiu a sufletului omenesc) – aţi intuit deja cine a intervenit în dezbatere, Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunilor, arhitect în viaţa de zi cu zi, – este, D-le profesor, „privighetoarea”. Nu însă cea macedonskiană din „Noapte de mai”! Ci aceea dincesciană, cu darul profeţiei, capabilă să se exprime prin enigme şi parabole. Ce are o personalitate proteică: nu este niciodată „împotriva pleşcarei ficţiuni”, este tăbăcită „în bâzdâcuri” – of, limba oltenească! –, are „zgărdiţă de luceferi”, pare desprinsă din „Biblia furtunii”, este interogativă, traduce bine „pandaliile” Autorului, într-un cuvânt, este asemenea zeului Proteu, cel care în Odiseea conducea turmele de foci, vă amintiţi – dăruit cu puterea de a se preschimba în toate formele pe care dorea să le ia. „Albastra mea privighetoare”  pare să aibă ştiinţa psihostaziei – cântărirea sufletelor –, adică ar dispune de întregul sistem al unei justiţii divine: judecată – responsabilitate – pedeapsă... Nu mă gândesc la justiţia prezentului. Sigur se află printre noi cel puţin unul care a terminat Dreptul şi l-aş supăra, fără să vreau.
            – Ai dreptate, felicitări ţie şi profesorilor tăi! Se vede că eşti un artist! Stăpâneşti bine diegeza critică. Nu întotdeauna şi nu oriunde şcoala este mormântul originalităţii... Aşadar să încercăm să interpretăm proteismul privighetorii în/ din cele 22 de (pseudo)elegii. Ştefan Dincescu se include prin acest motiv într-o selectă familie de spirite. Pe moment îmi amintesc de capodopera lui Shakespeare, Romeo şi Julieta, în care cei doi îndrăgostiţi, atâta timp cât ascultă de îndemnul privighetorii, rămân împreună, dar cu riscul fatalităţii morţii. John Keats, în „Odă unei privighetori”, remarcă apariţia fatidică a soarelui ce provoacă întreruperea cântecului fermecător, fragil, melancolic şi elegiac. Nu întâmplător, J. L. Borges exclamă în „Cartea de nisip”: „Atât de mult au exaltat-o poeţii, încât a devenit aproape ireală! Mai puţin înrudită cu ciocârlia decât cu îngerul”... Această proteică „privighetoare” naşte cocteilul de stiluri, impune tehnici narativo-poetice necesare în această Epopee a Eului melancolizat de Elegiile duineze. Dar mai ales impune o structură epică de o diabolică inventivitate... Lirismul epic pare să domine cele 22 de elegii,    în fapt, tranzacţii spre ireal, compensaţii sufleteşti de o rară sinceritate. Se ştie, sinceritatea în literatură nu este o problemă de etică, ci una de estetică...
            – Înrudirea „cu îngerul” nu mi se pare întâmplătoare, intervine ardeleanca. În folclorul românesc, „privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul îi este din rai”. Să ne sugereze Ţafandache că versul îi este dictat de însuşi Dumnezeu?!  O fi îndrăgostit? Dumneavoastră, Criticul, trebuie să ştiţi tot... „Incendiază-mă, privighetoare, în cortul ţâţelor cazone!...” Provocatoare şi ardelencele, nu doar oltencele...
            – Interpretarea ta mi se pare interesantă, dacă nu uităm că în lirica populară de dragoste pasărea înrudită cu îngerul este „o solitară al cărei cântec trist, duios parcă se răsfrânge numai către sine”... În principiu, un poet trebuie să fie toată viaţa îndrăgostit. Răsfrângerea către sine a lirismului lui Ştefan Dincescu este indiscutabilă, tocmai pentru că îşi are izvorul „înlăuntrul limbii şi nu în afara ei”  (Odysseas Elytis). Ce credeţi că vor să spună interogaţiile: „Cine m-a dat de-a berbeleacul/ de la speranţă până la revoltă? Cine m-a dus cu zăhărelul/ până la criza ficţiunii?” Nu mă îndoiesc că cel „dus cu zăhărelul” îl invidiază – stare obligatorie pentru toţi poeţii Lumii – pe R. M. Rilke (din Elegiile duineze) nu atât pentru extraordinara lui capacitate de metaforizare, cât pentru fascinanta muzicalitate a celor 10 Elegii  la care a lucrat 10 ani! Între 1912-1922. Ştiu un tip care în 10 ani a scris 20 şi ceva de cărţi...
            – Şi totuşi, Ştefan Dincescu continuă cele 10 Elegii ale scriitorului austriac – modelul: Vasile Voiculescu, „Ultimele sonete...”  – fără să fi locuit în castelul Duino, de lângă Triest, adică fără să audă cum se lamentau interogativ stâncile, cu o voce pe care norocosul R. M. Rilke o eternizează în primul vers al „Elegiei întâi”. Îmi daţi voie să le citez din memorie: „Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?” Ei bine, această interogaţie pare să fie laitmotivul celor 22 de elegii pe care le scrie peste un secol poetul din Craioviţa, exilat în Bacăul (non)literar, împărăţit de Vasile Alecsandri şi de Bacovia, ne spune un tânăr profesor de matematică aflat, probabil, nu din întâmplare, sub privirile admirative ale fetelor.
            – Aşa se pare! Ca un blestem, nimeni nu-l aude pe Celălalt... Sau, dacă-l aude, nu-l înţelege! Şi mai grav, nu ne auzim nici pe noi înşine... Simulăm comunicarea. Trăim într-un simulacru generalizat! Nu mi se pare o simplă interogaţie retorică: „De când/ clamasem cine, doamnă, îşi «cântă cântece/ artificiale şi fată-şi plozii naturali»?” Implicând-o, prin intertext, pe Forugh Farrokhzãd („cântă cântece artificiale şi face copii naturali”), poetul bacăuano-craiovean sugerează fatalitatea orânduielii în care „erezia acelei buruieni contamină grădina” – „şi se gândeşte că erezia unei buruieni a contaminat grădina”  (Farrokhzãd). Se ştie: nu există grădină fără „buruieni”... Cred că este momentul să reamintesc că Roland Barthes, în Moartea autorului, ne sugerează adevărul (in)discutabil că scriitorul – este şi cazul lui Ştefan Dincescu – se naşte în acelaşi timp cu Textul său! Să fie oare acelaşi Text pe care-l receptăm noi, cititorii?...
            – Aveţi perfectă dreptate! Ca matematician, am urmărit de câte ori revine în volum motivul privighetorii, emblema lui Thamyras, bardul Traciei antice (după Platon). Revine explicit de 25 de ori. Dacă nu am greşit la numărătoare… Asta înseamnă tot atâtea măşti lirico-epice ale poetului convins că „pe pragul fiecărui secol poporul îşi aşteaptă cântăreţii”  (vezi CIZMARE, OPREŞTE-TE LA SĂNDĂLUŢE!...”)  şi care ne spune, împreună cu Miguel Hernandez, că „influenţa lămâiului din curte asupra operei mele e mai importantă decât aceea a tuturor poeţilor laolaltă”/ „influenţa lămâiului din curte asupra operei mai importantă-i decât   a tuturor poeţilor”. Prin urmare, d-le profesor, „arborii şi buruienile” din grădina (post) comunismului/ post-adevărului sunt mult mai importante pentru lirismul vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu decât corul de consacraţi ai literaturii şi ai filosofiei lumii..., decât un Gheorghe Iorga, alt rilkeian. Să nu-l uităm nici pe Nichita cu ale sale 11 Elegii..., ca şi cum Eminescu, cu elegiile sale filosofice, ar putea fi uitat!
            – Văd că nu doar poezia este o „prelungire a geometriei”, ci şi discursul critic. Ai dreptate! Întreaga scriitură confirmă „influenţa lămâiului”, dar familia de spirite a poeţilor vorbeşte în aceeaşi limbă „poezească”, încât poeţii, genul „profeţilor iritabili”, cum îi numea Horaţiu, se îmbolnăvesc toţi, oriunde s-ar afla, „de putrezitul aer”, toţi visează „o altă naştere”, toţi grăit-au „fumul jertfei pentru ei, iar pentru noi al faimei fum, amin”. Miguel Hernandez intuieşte ce cataclism s-ar întâmpla dacă privighetoarea nu ar mai cânta (= dacă poeţii/ poezia ar muri!?): „Când dispare un poet, întreaga fire se simte rănită în adâncul sufletului şi muribundă”! Dar să ne întoarcem la sufletul „preschimbat în harpă/ Cu negrăit extaz” (John Keats), adică la cele 25 de ipostaze-priviri ale privighetorii care-l incendiază pe Ştefan Dincescu, tot mai convins de distanţa infinită dintre condiţia dată – condiţia dorită: „Ce-am vrea să fim se vede ca o mare privită din acvariu”... Îmi daţi voie să vă reamintesc şi opinia lui Lucian Blaga, un frate de cruce al Autorului Celor din urmă elegii ale (...), pentru a lămuri rolul „consacraţilor”    în cel mai mare Fluviu al Lumii – Poezia: „Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt/ Un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor”...
            – Nu vreţi să ne rămâneţi dator! Profundul mi se pare prima particularitate a lirismului din vol. Cele din urmă elegii ale (...), intervine de undeva, din ultimele rânduri, o fată cu ochi albaştri ca marea ce vine „tot pescuind”. Un „profund”  ca acela teoretizat de Valéry în Tel quel: „ceea ce e îndepărtat de cunoaştere /.../ Obscuritatea e profundă, zice Ochiul. Profundă e tăcerea, zice Urechea. Ceea ce nu este – e profundul a ceea ce este.”  Pentru a nu fi imediat contrazisă, am să citez o strofă revelatoare din ELEGIA A XII-A: „Ajută-mă, privighetoare, violă imitând refrenul/ morţii, să-ţi navigăm prin defileul dintre coapse!/ Polei în testamentul rablagitului Dincescu, tanagră/ de Bacău, lumină cârtitoare, îneacă-mă în ochii tăi!/ Din cataclism renaşte-mă, privighetoare, într-o tavernă/ proletară, în care «barbar, cânta muierea aia». «Nu/ vorbele, tăcerea dă cântecului glas», glumeaţo?!”
– Începând cu ELEGIA A XII-A, privighetoarea, „lumină cârtitoare”, „stelară pumă”, „rumenă speranţă”, „taciturnă”, „velina veacului”, „cenuşăreasă la graniţele de imperiu”, „asasin celest”, privighetoarea, „cu zgărdiţă de luceferi”, „beznă aspră”, „imn din Biblia furtunii”, „dejivrată”, „de Bacău” etc. se identifică cu poezia/ muzica existenţei – imperfectă în comparaţie cu veşnica viaţă a Ideii, încât cele 22 de elegii dincesciene au „culoarea înecului”..., iar poetul parcă transfigurează o „descompunere măreaţă şi funebră a gândului”, cum ar spune Cioran. Eu cred că nu poţi fi Poet – poate doar epigon –, dacă nu ai haosul în tine, dacă nu ai un grano salis
            – Mă întreb, d-le profesor, dacă noi citim, totuşi, „o carte de poezie”?!  (Este intervenţia sociologului, prezent şi la această dezbatere!) Nu mi se pare gratuită fraza din elocventa epistolă adresată Mentorului, din 1.11.2018: „Ele se încăpăţânează să fie considerate o carte de poezie...”. Considerate de cine? Oricum, lumea nu poate fi trăită decât poetic! Mie mi se pare, mai curând, o „istorie ieroglifică”   a tiraniei totalitarismului de la origini până în prezent. Nu credeţi? Proprie sistemelor totalitare mi se pare acţiunea de înjosire şi degradare a sufletelor. Este ceea ce analizează şi psihanalizează Autorul cu acribie de psihosociolog. Transfigurează, desigur, în opinia mea, mefistofelica lege a conservării Răului. Ce ziceţi?
            – Am ajuns, fără să vrem, la Alexandr Soljeniţîn (autorul trilogiei Arhipelagul Gulag) care era convins că soluţia la problema Răului nu este una politică, ci una morală, spirituală. Scriitura transfigurează, într-o viziune subiectivă, conflictul ireconciliabil cu teroarea unei istorii babilonice, dominată de alienare, sex, voinţă de putere, ce exersează veşnic dictatura, în numele poporului, afişându-i o aparentă schimbare. Poetul reiterează, în spiritul duplicităţii bufonilor din tragediile shakespeariene, o „etică a neuitării”  (Monica Lovinescu), sugerându-ne în context că nu suntem decât ceea ce alegem. I.D. Sîrbu, un scriitor de referinţă din aceeaşi familie de spirite cu Ştefan Dincescu, era convins că „nu păşim de două ori în aceeaşi apă a Răului sau a Prostiei; nu există decât trecere şi schimbare neschimbătoare, fără de sfârşit”. Istoria neasumată, absurdă, labirintică şi infinită, dar şi propria-i soartă îi determină, probabil, scriitorului din Bacău, dorinţa de a evada, asemenea lui Isus, în pustiu: „Aprinde-mi lămpile, privighetoare! Ia-mă de mână,/ du-mă în pustie, acolo unde fluturii-ţi imprimă sexul/ pe uşile bobiţelor de rouă! Vom adormi sub troiţa/ păcătuirii tale, uitându-ne condeiul, făpturile şi fariseii.”  (ELEGIA A XIII-A sau „STELARĂ PUMĂ JECMĂNIND SALCÂMUL!...”)  
– Mă iertaţi, d-le profesor! (Acesta este, cu siguranţă, poetul Theodor  George Calcan, care nu lipseşte de la nicio polemică literară!) Spuneaţi mai înainte, sau poate altcineva din amfiteatru, că scriitorul se naşte în acelaşi timp cu Textul său. Să înţeleg că nu există un alt timp decât cel al enunţării? Ce facem cu timpul istoric, timpul operei, timpul când este receptat Textul? Cum am putea percepe – în ce „timp” – finalul ELEGIEI A XXXII-A sau „SE ÎNNOPTEAZĂ VREREA VREMURILOR, AVA!”. Daţi-mi voie să citez: Azi neamurile sar în aer. Colibele se caută-n pământ/ pe numele unor urcioare pântecoase, din care Taliarhul/ slobozi falernul. «Culesul vieţii s-a vădit cam scurt./ Mă-mbună moartea cu mai multe daruri.» Vom reveni/ aici, jelind pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?”  Mi se pare tragic...
– Dragul nostru poet G.T.C., nu ştiu cine a observat primul, poate Cioran, poate alt gânditor, dar o „societate fără tragic se intoxică”!  Nu tragicul guvernează Lumea, paradoxal, ci absurdul! O operă literar-artistică trăieşte sub umbrela prezentului etern. Celelalte faţete ale Timpului (după Platon = imagine a eternităţii, iar după Seneca: ultima înmormântare a tuturor lucrurilor) ne ajută să dăm viaţă/ să însufleţim Textul (= viaţa şi moartea ce ne sunt date!) aici-acum-aşa, dar „în joc de zaruri şi de haruri”. Acelaşi Timp (fluiditate fără masă, îl definea Novalis) îl va fi determinat pe nonconformistul poet să transfigureze în arhipelagul pseudo-elegiilor Rilke-Dincescu – care se retrăiesc de lector sub triunghiul coincidenţei, paradoxului şi inclasificabilului – Omul (nu doar românul sau austriacul!) în războiul său ireconciliabil cu „geniul morţii”  (Eminescu). Admirabilă mi se pare în cele trei părţi ale ELEGIEI A XXXII-A intertextualitatea, adică modul firesc în care poetul Olteniei implică în scriitură neîntreruptul popor de poeţi de la Esenin, Maiakovski, Forugh Farrokhzãd, Ted Hughes, Sylvia Plath, Ady Endre... De fapt, prietenul nostru, Ştefan Dincescu, ne invită să privim în Eul-pâlnie – poetic prin excelenţă – nu trăitul însuşi, ci o elegie meditativo-satirică a trăitului... Desigur, în scriitură important nu este timpul cronologic independent de subiectivitatea noastră, cel care stăpâneşte curba fatidică a tuturor existenţelor, ci timpul psihologic, cel ce ne amplifică singurătatea, aşteptarea, sentimentul de orice fel, catastrofa care ne cuprinde etc. Te asigur, George, că timpul din această Epopee a Eului este cel psihologic, un timp subiectiv, căruia arta scriitorului îi dă aparenţa obiectivităţii.
            – Dragii mei, ni se adresează, cu tandreţe de fecioară botticelliană, Dalila, mi-am amintit de autorul Florilor răului, care recomanda, în stilu-i caracteristic şi inconfundabil, celor de nebunia noastră: „Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul!”  Vă mărturisesc, suntem totuşi o familie, avem acelaşi viciu – lectura –, am căutat toate aceste „leacuri” recomandate de Ch. Baudelaire. Vinul – pentru că este spiritul pământului, de aceea intră în împărtăşanie (spunea G. Călinescu – mi-ar fi plăcut să am un asemenea Profesor!), virtutea – pentru că este însăşi sănătatea sufletului, iar poezia – pentru că este misterul misterului. Rămâne oare vinul cel mai bun sfetnic? Ştim cu toţii: „In vino veritas”! Mă gândesc, D-le Amfitrion, să ne permiteţi o pauză de ţigară, vă amintiţi, şi autorul acestei Istorii despre „fiii noştri de Canal şi de Aiud”, Istorie ce îşi „demontează leii”, fuma ţigară după ţigară...
            – Exact la aceeaşi pauză mă gândeam şi eu! Telepatia funcţionează... continuu eu să mint, cu tupeul unui critic postmodernist, francez, deşi în mintea-mi răsare brusc, din Scrisoarea V, versul ce încheie celebrul poem: „De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila!”  Brusc am rămas singur... Au ieşit, deşi nu-i ştiu fumători, şi prietenii Adrian Lungu, romancier (care nu a intervenit până acum?), şi Theodor George Calcan, poet cu rădăcini în mitologia şarpelui Glycon. Au ieşit atraşi, probabil, de luciditatea şi cerebralitatea Lolitelor şi Penelopelor, care – se ştie – asigură eternitatea literaturii şi „mântuirea trupului”, îmi spunea, nu ştiu când, acelaşi Adrian Lungu, într-o discuţie despre imaginarul poetic în literatură!
            Mă întreb dacă nu trebuia să fiu mai didactic! Să le fi spus că proteismul estetico-filosofic al scriitorului bacăuano-craiovean este prima lui calitate! Măştile poetului sunt de fiecare dată altele cu fiecare nou volum apărut de la Străjer, 1988; Turnir cu Demostene, 1991; Viaţă în pielea goală, 1993; Lancea lui Ahile, 2002; Cel de pe urmă Laocoon, 2003; Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, 2004; Ieşirea din cetate, 2005; Decesul trompetei, 2005; Fiu al Maicii Lot, 2005; Pandaliile fericitului Iov, 2006; Se spânzură condeiul!, 2007; Clóţele Şeherezadei, 2009; Fiii alambicului, 2009; Jelind mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere imaginară, 2010; Adio, Mister Bashô!, 2010; Metaforă tăiată la gât, 2011; Licuricii din infern, 2013; Ultimul asalt, 2015; despre vocaţia lui (egalată, poate, de Ion Pillat) de a se înstrăina într-un limbaj inimitabil şi-ntr-o suprapunere de genealogii şi semnificaţii, în orice tip de gândire poetică. Bine că am insistat pe „ne-mpărţitul şi neîntreruptul popor de poeţi”. Eul-pâlnie, postmodern exacerbat expresionist, cameleonic, interogativo-exclamativ îi permite să transfigureze, simfonic, o problematică etern-umană: iubirea, moartea, ratarea, eşecul, greaţa existenţială, iluzia, conservarea Răului, prostituţia intelectuală, delaţiunea, condiţia artistului, senectutea, aspiraţia spre nemurire, trădarea, istoria, provincialismul, complexele de superioritate/ inferioritate, speranţa, resemnarea, dezrădăcinarea, înstrăinarea, prietenia etc.
            Istoria transfigurată în cele 22 de elegii filosofico-existenţiale (cititorul este invitat să [re]citească Elegiile duineze de R. M. Rilke, apoi să se întâlnească cu Cele din urmă elegii ale [...]) este, în viziunea scriitorului, editorului şi conducătorului de reviste Ştefan Dincescu, un univers semiotic ce i se revelă Eului poetic, simultan ca o urmă, absenţă, diferenţă şi indiferenţă/ distanţă. Afişata emfază a poetului (narcisismul auctorial) este în realitate o pluralitate de măşti sub care se ascunde candid un suflet de artist. Olteanul „nărăvaş şi abrupt”  (E. Negrici), cu o personalitate macedonskiană, adoptat cu suficientă invidie de scriitorimea Bacăului, poate să spună, parafrazându-l pe autorul capodoperei „Luceafărul”, „Eu rămân ce-am fost: Dincescu.”  Mi se pare cea mai importantă particularitate a unui scriitor: aceea de a nu-şi pierde identitatea, unicitatea estetică, viziunea, filosofia de viaţă, personalitatea, valorile.
            Se întorc fumătorii... Veseli, cu o lumină lăuntrică, inefabilă, parcă mai conectaţi la Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu. Decişi! Primul a intrat romancierul Adrian Lungu, deschis şi gata să-i asculte şi să-i înţeleagă pe ceilalţi, nu şi pe sine. Ultimul revine poetul Th. G. Calcan, protejând-o din priviri pe Dalila. O fi şi ea poetă?! De ce o fi proscris totuşi Platon, Poeţii? Sunt curios cine intră primul în această (a doua) dezbatere-dialog, polivalentă, interminabilă, tranziţie permanentă spre ireal, compensaţie sufletească rilkeiano-dincesciană ce ne ajută să jucăm idei pe marginea prăpastiei, sfidând căderea... „Despre Dincescu? Nici bune, nici rele!” Nimic din ce-i ascunde Opera. Adică, sufletul! Na! Am ajuns şi eu la spusa Dalilei...

Petre ISACHI

JOI, 22 NOIEMBRIE 2018, BACĂU                          

(Din vol. ALTERNATIVE CRITICE)


ELEGIA A XI-A

sau ACEASTĂ VRAIŞTE DE GÂNGĂVELI TARDIVE!...”

Nenorociri, socotitorul ştie câte, sculptaseră
mustind în floarea mea, tăcuto! Cine m-a dat
de-a berbeleacul de la speranţă până la revoltă?
Cine m-a dus cu zăhărelul până la criza ficţiunii?
Mi-aţi tălmăcit în limba poezească furtive crizele
de nervi? De când clamasem cine, doamnă,
îşi „cântă cântece artificiale
şi fată-şi plozii naturali”?

Cât flămânzişi, privighetoare, plăpândă
sora mea zbicită, oblojitoarea daliilor
din leprozerie? Cui, Leyli, i-ai răcnit în toiul
nopţii? Ştiu că momentu-i restul meu
de veşnicire, că sunt din neamul arborilor
mă învăţ, că, respirând, mă-mbolnăvesc
de putrezitul aer”. „La naiba, păsările,
peştii!”, strigară epoleţii duşi cu pluta.

İncendiază-mă, privighetoare, în cortul ţâţelor
cazone! Duhovnicii mă dau tărâţe plăvanilor
cu doctorate în operele de la Chichirleşti.
Mai crezi că erezia acelei buruieni contamină
grădina? O, Leyli, tu, orfelinatul acestor suflete
tumefiate, pănuşile când le-ai strivit, vitează,
sub şaua călăreţului, albastră, de ce ne-au
spânzurat cotonogitele iluzii? İeri necrozaţii
şi-au vărsat veninul din şipul Araratului,
pruncie! Precum progenitura Penelopei
cocârjate, aşa jucatu-ne-am de-a
peţitorii pe-aceeaşi gaură a cheii?
Of, rezistenţă prin cultură! Poete „deprimat
de-un trandafir”, n-auzi „Păcatul” fermentând
sub gheaţă? Pe unde, tu, „Captiva” mea,
pe unde se murdăreşte somnul noduros?
„O altă naştere” a mea, se ponoseşte
fiindul dat pomană zădărniciilor nemilostive!

Ca pluvianii ciugulind dejunul din boturile
indolenţilor aligatori, veneau – şivoaie! –
peste suflet estropiaţii, demonii Puterii,
de-ai fi crezut că fiara lui Caragea Vodă
n-a fost decât glumiţa unui an mai hâtru.
Pe verbul tragerii la sorţi, pe dedesubt,
briceagul se ascute. De când agheasmă
dau tiranii, şerbet, scovergi şi acadele?
De ieri satrapii şi aezii doar sieşi
îşi plătiră vamă?!

Cât costă oare scăfârlia curajului umflându-se
în pene aidoma turturelelor unui pojar de toamnă?
Dându-şi cu tifla, viitorul îţi memorează testamentul?
„Adevărata poezie este-o creaţie-nlăuntrul limbii
şi nu-n afara ei.” Prea bine, bună „soră mare”!
Menade câte, miorlăito, îţi jupuiseră
rapsozii, cocoşate?  

Acolo, la Cocoşul Vesel ori la Găina
spânzurată, bodegile din Craioviţa Veche,
zaruri jucam în gogoşarii studentelor suicidare.
Nu pauperii se-nsurară cu reveriile oltencelor
scriind, pe deal, Petrarca? O moară,
vânturând sonetul, sporise orcul fiarei
Asuerus pe scenele improvizate.
Tu de câţi ani ţi-admonestezi împuţinatul belfer
trebăluind prin casă, cherchelit, şi poticnindu-se
prin oţioase, celebre aşchii de orgolii triple?
Care-s cuvintele de care-aveţi nevoie? Ce stea
v-ar face vouă plăcere să vedeţi? Azi moşneguţul
cu prostata bătută-n pioneze rupe file din cronica
acelui templu de-a pururi botezat „Dintr-o schimbare”.

Citind în palma cui, trădează scribul
ce n-au ghicit jilavii îngeri privind pe sub
combinezonul atâtor faceri suzerane?

„Nu milă mi-e de poetarzii care-au rămas 
fără Zoili, mi-e milă, zău, de cititorii
care-au rămas fără poeţi!” Plusând
pe „Catârgiii” lui Elytis, „grăit-a fumul jertfei
pentru ei, iar pentru noi al faimei fum, amin.”

Această vraişte de gângăveli tardive
cui i-ai dictat-o micşorându-ţi ceasul
şi graiul răsucindu-l pe mânerul
unui stilet scalpându-ne odihna?

Că voi mi-aţi cântărit, cu biciul, imperiul
străgheţat în călimară, cum vor putea să uite
deportaţii? Pictaţi în vişinul pictând veranda,
acelui bătrânel mustrându-şi caii prin gămălia
vadurilor speriate îi neteziră guguştiucii ziua
ori i-au mâncat ficaţii detractorii?

Neprimăveri, Musaios ştie câte, în ţeastă
ţi-au mecit avântul. Din ceştile bobiţelor
de rouă salcâmul te-a sorbit, privighetoare!
Nu aripile-ţi răsucite pe osiile unui vânt  
isteric au înghiontit prăsila aţipită în boaşele
acelui taur ţinându-şi Desnăţuiul între coarne?
Nu cenaclistul cel chilug (prin 75 ori 76?),
acolo, în Bănie, câştigase antologia de haiku-uri
– la Teatrul de Păpuşi – cu mâţâita Lady Cleo?

Oh, „Doamne, tu mă chemi” de-acasă, „dar cum
să plec” acasă, Doamne? „Mare greşită – nu există”?
„Tot pescuind vine şi marea”? „Ce-am vrea să fim
se vede ca o mare privită din acvariu”, Potemkin?
„Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi adânc,
adânc acest hazliu coşmar!...”  

Împărăteasa doarme cu suzeta-n gură.
Aplauzele bubuie İmperiul. „Ce strălucire,
Doamne, plânge înăuntru şi ce pustietate,
Doamne, râde pe afară!”

ELEGIA A XII-A
sau CIZMARE, OPREŞTE-TE LA SĂNDĂLUŢE!...”

İeri – când dulceaţa botului de şarpe şi-n laptele
lehuzelor, aposul, ne răvăşise mefienţa – cum răsunase
pe Terek strigarea acelui Martinov, încornoratul duelgiu?

Nu dumnealui trimisu-şi-a epistolia împachetată
în odorurile ţevii de pistol, prin George D'Anthès,
duduiei Verzilin? Privighetoare, tiza ţi-o iubeşti?
„De azi cu sufletul, urechile plecate pe pragul
fiecărui secol poporul îşi aşteaptă cântăreţii!”
Forugh, ce latră neofitul?

Cine – sediţiosului fierbând ciubote în chiupurile
de la Alicante – i-a spus: Dacă dispare un poet,
întreaga fire este muribundă.”„influenţa lămâiului
din curte asupra operei mai importantă-i decât
a tuturor poeţilor” din lume, Forugh,
votează evidatul Pyrrhus?!  

Când „îşi dispută versurile mele bibliotecile
din Orient”, emirii când „mă caută cu saci de aur”,
când „versul îşi ascultă propriul cititor”, nesăbuitul,
altul, nu poama dracului Dincescu, strigase-n
Teatrul „V. Alecsandri” din İaşi, în 78:
„Cizmare, opreşte-te la săndăluţe!...”
Sicarii şi-au scuipat în sân: „Ptiu, drace!”

Nu ştie vameşul de sânge, privighetoarea mea,
că, tupeist, scatiul „s-a mistuit, cu toate,-n cântec”?  
Suflând în corn de vânătoare, lehamitea pretinde
pâine, sare, aidoma sugativelor din sanatorii
bându-şi cocliţii firfirici de-nmormântare.
Ajută-mă, privighetoare, violă imitând refrenul
morţii, să-ţi navigăm prin defileul dintre coapse!
Polei în testamentul rablagitului Dincescu, tanagră
de Bacău, lumină cârtitoare, îneacă-mă în ochii tăi!  

Din cataclism renaşte-mă, privighetoare, într-o
tavernă proletară, în care „barbar, cânta muierea aia”.
„Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”, glumeaţo?!

Un epilog cu patru afluenţi ţi-ar conveni, Eupalinos?
„Cum să sugrume leii-n bătălie cel care toarce, sclav,
din furca slabă?” „Căţelele lui Asuerus şi-au înghiţit,
din aşternuturi, pruncii!” Ori: „Poetul ce se adresează
cu Dumneavoastră florilor de crin îşi inventează
ucenicul?” „Vom reveni aici din când în când.
Oh, amintirea-i corn de vânătoare al cărui
zvon se stinge-n vânt!” Poemul? „Un singur
nai, dar câte ecouri în păduri. Se poate,
domnule?” „Se poate!” „Bravos!

De când secătuişi, privighetoare azurie,
epistolia de la Tecumseh?!... Post-scriptum:
Cel ce nu încearcă să vindece cu fierul roşu
bubele poporului său, ci le ascunde, minţindu-se
pe sine, pe-ai săi şi pe străini, îndeajuns acela
nu-l iubeşte: acela, mucea, îl trădează!”

Mister Motoarcă, şuguieşti?!”

ELEGIA A XIII-A
sau STELARĂ PUMĂ JECMĂNIND SALCÂMUL!...” 

De unde-ai picurat, privighetoare, stelară pumă
jecmănind salcâmul? Sub palisandrul cel fictiv
din geamuri, pe care disperările şi greaţa
de-a înflori îl iau adesea la refec,
acelaşi trist pensionar înghesuit în pandaliile
unui poet întinde-şi-ar covorul scurt, de rugăciune,
să-şi dea o mână peste veacuri cu-acelaşi
Dumnezeu ducându-şi vorbele
în stelele-şi posomorâte!

De ieri te-ai născocit, privighetoare, o rumenă
speranţă împărţită prin cartiere paupere? Ale Bacăului
în care, iată, „ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,
ori ca Verlaine, topit de băutură”? De zăpuşeala
ponosiţilor aezi de-o vară cât crezi
că verbelor, în rut, le pasă?

Pe unde-ai nălucit, privighetoare? N-auzi
încărunţind tăcerile ursuze în dramoleta lui Ulise?
De azi încondeindu-mi sufletul cu veşnicie, ia-mă
pe aripile-ţi infidele şi zboară-mă la cerurile arţăgoase!
Presară-mă polen în pragurile Rohiei, cuminte, de-acolo
să mă lingă pacifiste – venind, pâş-pâş!, cu puii lor
la denii – ursoaicele strângând, de cină, spelb
mărunţiş: odorurile scriptomanului palustru.

De când s-a dirijat, privighetoare, această
triplă noapte clipocind în toiul zilei? Nici pielea
nu-şi mai ştie sfântul, nici oasele nu-şi mai ştiu
carnea, nici timpul nu-şi cunoaşte ora,
nici fumul nu-şi revede athanorul!
În câte dropii supurează impiile braşoave
despre noi? Tardivele scrisori ferfeniţite puiatu-s-au,
dojenitoare, în coliviile lui Robinson Crusoe?  

Aprinde-mi lămpile, privighetoare! İa-mă
de mână, du-mă în pustie, acolo unde fluturii-ţi
imprimă sexul pe uşile bobiţelor de rouă!
Vom adormi sub troiţa păcătuirii tale,
uitându-ne condeiul, făpturile şi fariseii.

Moarte murită cu blândeţe în maştere
extaze încâlcite, înveşmântează-mă-n
călătorii de seară, când lotcile din puf
de păpădie se trag la ţărmurile
noastre. Haidem!

Din zvonuri arcul Talistradei înţeapă ochii
lui Socrate. Cine-şi forjează anii în cucută?
Pe ape vânturi triviale! În scorburi fiare
mistuindu-şi puii şi-n temple hierofanţii
prescurtaţi c-o viaţă!

În ringuri meciuri cu fantasme!
Din hărţile atrizilor, Casandră,
ne-am construit o clocitoare!

ELEGIA A XIV-A
sau „ISTORIA ÎŞI DEMONTEAZĂ LEII?!...

In memoriam
RAINER MARIA RILKE

I. SUS, LA MIORCANI, AHILE ÎŞI PÂRLEŞTE PORCII…

Dar cât de calp poate să fie calpul
cel cocoţat pe soclurile de Sorbona?
Când rinocerii, în ceainărie, îşi dau în cărţi
umflând schizofrenia, Musaios face
trotuarul, Leyli! Ce ştiţi, prologuri de zaveră?

İstoria îşi demontează leii?!... Sus, la Miorcani,
Ahile îşi pârleşte porcii, în incunabule arzând.
Fiilor noştri de Canal şi de Aiud stropiţi-le
memoria cu licăriri de fluturi!

Ce bazaconii calde mai încap în ţestele
lupoaicelor pe-Acropole valsând? Încinsă
elegie suptă de râsul unui megafon clonat
în broşuricile unui scapete sculptat
în scaunul papal, cin ţi-a cântat
pe străzile Craiovei, porceşte
înjurându-şi viitorul, o, roză,
care, din născare, în răspăr imiţi
o stare-a moleşelii şi a morţii?

İubirilor date cu şmirghel,
ne luăm întruna bun rămas”,
ducându-vă cocoaşele
de mână!

Privighetoare, în castelul din Duino marea
fandează în oglindă! Îşi vede stelele şi pescăruşii,
îşi vede peştii, vagile furtuni dialogând cu Rilke,
nu Christoph, stegarul, ci alchimistul Clarei,
sculptoriţa, poneiul cuvioasei Ruth,
jucându-se sub trandafirii din Raron,
pe care-i udă stropitoarea
Luiza Gustavovna Salomé.

„Ucis sub soare de un trandafir, muri
poetul” în Muzot? Ce nerozii croite de orfevri!
Opaiţ de priveghi, privighetoare, de trişerii
şi de muţenii, poeţii, blânzii, au murit în puşcării!

Unde-ai citit aceste trăncăneli, colega?
Să fie „moartea un maestru dintr-o germană ţară,
Sulamita? Se cască în nedemn văzduh sfioasa
neamului fântână. Mai dă-le, Doamne,
„o fărâmă de coacere acestor poame
din care ţi-am gustat nevolnicia”!

Zău, degetul acesta care astăzi scrie
va mai rămâne la sfârşit doar un cotor!

„Fiindcă aici, în tinda morţii, nu moartea
o zăreşti şi-n felul necuvântătorului tu, în afară,
îţi pironeşti neobosită iscodirea”, condeiule
cu unghii de iconoclast, sătulule
de tiribombele de bâlci, evisceratule
din orice noimă, cu lebedele negre
ţi-ai ginit cărarea în sorbul Akheronului
albastru, dositule din veacuri
altor veacuri!

II. CINE ÎŞI BATE PITULICILE CU BICIUL...

Cine renaşte undeva, în lume, mă naşte
pe mine. Cine casă face-şi undeva, în lume,
o face în mine. Cine îşi bate pitulicile
cu biciul pe mine peste gând
mă bate, nesăbuitul strâns la mână,
vedea-l-aş uşă-n strai
de Bălăceanca Veche!...

Cine cântă undeva, în lume, cântă
în mine. Cine pâine fură undeva, în lume,
fură din mine. Cine sărută inorogul
pe mine, coşcovitul, mă sărută!

Cine salută tărăboanţa pe mine,
tizul, mă salută. Dansează-i nopţii
forfotind în mine cine dansează,
Doamne, fragede lupoaice!

„Cine plânge undeva, în lume,
fără rost plânge în lume, mă plânge
pe mine. Cine moare undeva, în lume,
în mine licăr, demolatul, moare!

III. SUAVUL CLOPOŢEL DE RAZE...

Ce voroveşte vipera Puterii cu danii
decorând odaia? Nu altfel pedalează împăratul?
Decapitează-l, dacă-ţi stă în fire! Ai fost
briceagul unui puşti scobind o trişcă
în răchită? Ai fost imberbul ghid din
Patmos, dormind, flămând, între jivine,
decorticând tăcerile din ochii veveriţei?
Parcă ai fost terţet într-un sonet, strunindu-şi
peanul Guy de Vere. Parcă ai fost balonul de săpun
suflat din paiul piciului desculţ: suavul clopoţel
de raze legat c-un şnur de vis la brâul
maicii tale, spice strângând
pe o mirişte într-un amurg
scuipat în anevrism.

Poate ai fost un şuietar concupiscent
în fiecare noapte răsfoind „Sonetele
mâniei”, ediţia din Gurahonţ.

Poate „mă simt acasă între zi şi vis”.
Poate sărace „lucrurile cărora mă dau,
devin bogate şi mă cheltuiesc.

Când numele ţi l-am vânat pe la răspântii,
uitaseşi să te naşti de-o primăvară?! De-a lungul
epocii siflante nici Desnăţuiul n-a clocit păunii-şi.

„Rămâi în prag!” Cine ordonă?
„Seminţele se murdăresc, amarnic,
de bolile intrărilor în lume.”

Oh, nebunia de a fi cântând: sânge
şi oase, nervi şi carne, vorbire şi închipuire!
Oh, nebunia de a fi bocind: psaltire
implorându-şi rugul, o ciutură
trecând din mână-n mână
până ce Domnul o răstoarnă-n
vârtejurile chiuind în febra
acestui curcubeu sălbăticit,
molâu turtit într-o senilă
primăvară!
IV. VA VENI OPERA ŞI VA AVEA OCHII NOŞTRI

Va veni fulgerul şi va avea ochii tăi.   
Vor veni furtunile şi vor avea ochii voştri.
Va veni privighetoarea şi va avea ochii tăi.

Vor veni sicofanţii şi vor avea ochii voştri.
Va veni sitarul şi va avea ochii tăi.
Vor veni vânătorii şi vor avea ochii voştri.

Va veni moartea şi va avea ochii noştri!

Va veni cuvântul şi va avea ochii mei.
Vor veni drumurile şi vor avea ochii tăi.
Va veni rugul şi va avea ochii mei.   

Vor veni colindele şi vor avea ochii noştri.  
Va veni amnarul şi va avea ochii tăi.
Va veni şaraşka şi va avea ochii voştri.  

Va veni îngheţul şi va avea condeiele noastre!

Va veni zbilţul şi va avea ochii lor.
Va veni ploaia şi va avea ochii tăi.  
Va veni râul şi va avea ochii mei.

Va veni fluviul şi va avea ochii tăi.
Va veni marea şi va avea ochii mei.
Va veni Ahab şi va avea faima noastră.

Va veni poemul şi va avea ochii noştri! 

Vor veni ţambalagiii şi vor avea ochii voştri. 
Va veni gazelul şi va avea ochii mei.
Va veni casida şi va avea ochii tăi.
Va veni haiku-ul şi va avea ochii mei.
Va veni rondelul şi va avea ochii tăi.  
Va veni sonetul şi va avea ochii mei.

Va veni opera şi va avea ochii noştri!
„Vor veni tălmacii şi vor avea ochii lor!”

Vor veni iernile şi vor avea ochii voştri.    
Va veni greaţa şi va avea ochii tăi.
Va veni anonimatul şi va avea ochii mei.

Va veni uitarea şi va avea ochii noştri. 
Va veni recviemul şi va avea ochii tăi. 
Va veni epitaful şi va avea ochii mei.

„Vor veni cititorii şi vom avea ochii tăi!”
Vor veni coautorii şi vom avea ochii lor!


ELEGIA A XV-A
sau „CA MÂŢA ÎNTR-UN SAC UMPLUT CU ŞERPI...”

Când toţi fanaragiii moţăie, lihniţi, în beznele
fătându-şi certăreţii porumbei, când mercenarii
rănile-şi astupă cu fumurile roasei dictaturi,
ca mâţa într-un sac umplut cu şerpi, o inimă
se zbate într-un piept. Melancolia Casei
«Paul Verlaine» îşi pune poalele în cap
şi logodeşte rimele din călimară.

Dintr-o fântână-ntr-alta degetele picură
discret, bondari de lapte într-o gură de sugar,
bănuţi scăpaţi de alogenii afumaţi
în „Neagra temniţă” de la Cetatea Neamţ,
aşa cum ai văzut şi tu odată, când
te zvântai de-afacerile Corbului lui Poe
în vorbele măicuţei ajustate, oh, vorbe limpezi,
largi şi afânate, voi, vorbe zugrăvind
pelticăriile de Scorniceşti!

Ce trubadur sediţios, pre numele Domniei Sale
Dincescu Rainer de Constanţa sau Maria Rainer
von Dincescu, începe, doamnă, să înveţe scurt
alfabetul morţii, pe sărite?! Balcâza dăscăliţă
de la Boca îl arde cu nuiaua peste ochi.

Când focul duşilor pălălăieşte în ogradă,
când bocitoarele îşi dreg, cu ceai de prune,
mieunatul, când moaşele îmi spală grâul de colivă,
pe când groparii-mi încropesc o altă casă
de vacanţă, ce faci matale sub cearceaf,
flogistică privighetoare, lipie dogorind
chindia păstorilor de pe Sinai?
„Nu-i peniţă grebla, nici condei nu-i coasa”,
de ce toiagului înfipt de Moise într-o ureche
de izvor îi zis-ai? De când „poetul e stăpân
deplin pe limbă şi-i pe de-a-ntregul
stăpânit de limbă”? De ce priviţi,
înverşunaţi în nepăsare, şişcorniţa
tăind zulufii ficţiunii?

De ce râvneşti să înfloreşti prea slobod
în cântecul zorind pe o tocilă mânată
de un fulger insipid? De ce-ai rămas
să-mi fii o lampă în farul perforat
de-o umedă pelagră, în farul păcălind
năierii, când paznicul de far, luxuriosul,
căpşunii parfumaţi şi-i recoltează
într-un bordel cu parlagiul
Sancho Panza.

Când marea îşi deschide uşile scârţâitoare,
când eu şi naufragiul ne ciocnim şi, speriindu-ne
de înşine, fugim prin alţii, alţii, mai departe,
mereu lipsindu-ne de forme şi de noime,
mereu grăbindu-ne spre vietatea
concupiscentelor nefiinţe,
mereu spre alţii şi prin altul, altul,
mai departe, mereu îngenunchind
pe vârful unui ac, mereu
trecând prin gămălia celorlalte.

Neveacule, pramatie lemnoasă, ajunge-vom
păreri în şubreda placentă, în care noaptea
(jupuindu-şi fiinţa, mereu o alta şi o alta,
şi dându-i rânza la zăvozi) pluteşte-ntr-o bărcuţă
de hârtie pe dincolo de Akheron: hemoragie!
„Cu sufletul înrourat, Marie, trezeşte-mă,
dacă mai poţi, şi smulge-mă din sloiurile
argăsite, doamnă! Târăşte-mă pe grinduri,
costelivo, şi scoate-mi peştii din urechi!
Suflă-mi zefirul în plămâni,
că m-am uscat
în dragostea de tine!

Înfige-mi razele în ochi!
Dă-mi cântecele tale în auz!

Dă-mi jocurile tale în picioare, că m-a rărit
prăsila neamului din tine! Renaşte-mă,
privighetoare aiurită! Întoarce-mă
din morţi mai mort ca Făt-Frumosul
din pântecele moartei Penelope,
sinucigaşa din Bănie, narcisă deflorată
pe un săpun la Năvodari.

Scânceşte-mă, privighetoare! Oglinzile
odăii să-mi astupi cu negrul bobotind abisul!
Să legi urciorul lângă uşă, pribeagul dalb
venind, pâş-pâş, să-şi dibuiască
vechiul chip tocit în apa moartă,

din care drobul cel de sare
maliţioasele oiţe şi l-au lins,
mârlindu-se cu berbecuţii
din İtaca!

Ce memorează, Mister, inocenţii?
„Când vine timpul şi să mori, tu, cântecul
de moarte cântă-ţi şi mori ca un erou
care acasă se întoarce!
O telegramă de la Tecumseh.
Să fie ultima scamatorie? Citim:
„Când moartea s-a obişnuit cu tine,
nu ţi-ar strica să te deprinzi
şi tu cu ea.”

Răspundem grabnic: „Multe
cuvinte-am pierdut, multe poeme
s-au stins în urechi adormite,
însă, dragule drag, mult este

că pot să îţi scriu
chiar şi-ntr-o limbă de râs
şi de pomină!

Cu bine, drepţii mei, cu bine!


ELEGIA A XVI-A
sau DAR UNDE-I VISTIERNICUL RAPACE?”

In memoriam
prof. ION DINCĂ

I. ACOLO, MORTUL CEL MAI PROASPĂT...

Venit-a vremea să-ţi restitui ce-mprumutatu-mi-ai
tu, moarte, mie, nesăbuito, din iubire? Puţin ori mult,
cine mai ştie – de azi scăzând, nu adunând, şi vamă
dându-i risipirii cununile cele de lauri – să calculeze,
Dumnezeule, băbeşte, în palme degetele
adunându-şi-le: melc? Privighetoare

taciturnă, dar unde-i vistiernicul
rapace? Unde sunt casele Măriei Sale?
Grimează-mi, surioară, chipurile nopţii
ce-mi bate lipitori în daliile delirând în pieţe!

Cedează-mă nemilostivelor plecări din nume,
din prag în prag pierzându-mi ţesătura veche,
în care amintirea maicii noastre invită
moartea iarăşi la chermeză!

Şi care-i chichirezul vieţii noastre? De când
ajuns-ai mai îngust, băiete, mai demodat decât
idila morfolită într-o provincie duhnind a epigoni
şi a urină? Acolo, în otacele de la Bacău, acolo
unde (pe internet, reţii) şcolăriţele îşi vând fetia
bobotită, acolo asistaţii social s-au căţelit
cu scriitorii, omniprezenţii sporulaţi. Mogulii
de la mititica? Refrenul mucilor în barbă!
Ce veşti asasinează mesagerul?  
De ce te-ai zgribulit, privighetoare
făinoasă? Dezbracă-te de-apăsătoarele
poveşti din mahalalele înghesuite-n
telenovelele turceşti! De mâine piatra-i
va răspunde la telefon acestui nume
ce azi se scâlciază în oglindă?

De mâine viul, nefiindul (azi: călimara noastră
pusă în atele!), la Bălăceanca va semna autografe.
Câţi grauri număratu-ne-au sticleţii? İată! Dă-le
la cap cu opere originale!...Poporul mişună
în zdrenţe şi în foame.” „Tu, Doamne, apără-ne
de victorii!... Tu, Doamne, dă-ne împăraţii proşti!...”
„Cuţitul când ţi-a obosit, cizmare, te-a apucat
nevoia de-a fi iubit şi lăudat, tataie?!”

Triumf al deznădejdii, leyli simplă,
au înflorit cireşii la Greceşti? Coclind
gorgan cioplit de vânturi sumbre,
de când s-au pitulat cârsteii sub ţestul
fratelui dormind în frigurile ţăndărite,
în frigurile măcinându-i sternul?

Velina veacului privighetoare, acolo,
într-o amforă de la Greceşti, acolo pripăşit
într-un decembre cu paginile mâzgălite
de cotoarbe, acolo mortul cel cuminte,
acolo mortul cel mai proaspăt rugatu-şi-a
măicuţa lui, străveche, la vaduri cu mâloase
ape: „Du-mă la Domnul, maica mea
robace, el ghicitorile din palmă
să-mi dezlege! Haidem!”
Ce-ar trebui să cânte o cenuşăreasă
la graniţele de İmperiu? „De la ţâţă
la mormântu mi-a-ngheţat în gând
cuvântu. De la ceardă pânla moară
a-nvăţat moartea să moară.”

II. PANTOFUL SCÂLCIAT ŞI PĂLĂRIA PARADITĂ

Nucul şi dudul, vişinul, salcâmul de câte ori
şi-au vernisat gingaşele pinacoteci, străinule încărunţit?
Reci dezmembrări! Privelişte mulatră! La căpătâiul
scribului anchilozat, de rod se-ncovoiase indecent
grădina, aidoma dirigintei cu breton strângând
bucăţile de cretă, pe jos strategic azvârlite
de liceeni cicălitori, pozându-i chiloţeii roz,
scăpaţi (şerpeşte!) între fese.

Opreşte-te, pleşcară ficţiune!
Ce mama dracului, ai luat-o razna?

Nucul şi dudul, vişinul, salcâmul, insomniacii
nopţilor isterice de iarnă, se-nghesuiau în grija lui
călâie, aidoma cerşetorilor în gară, lihniţi de foame,
dârdâind atroce! Nucul şi dudul, vişinul, salcâmul
ieşeau din harţă arţăgoşi. Ce naşpa! Când bunul

îşi fuma ţigara, îşi scuturau, regeşte, floarea
în balcon! Atunci petalele se fofilau printre consoane
şi vocale, umflându-se cuvintele din cartea ce-i moţăia
calină pe genunchi, ciorovăindu-se cu birmaneza.
„Vântul acesta este bun. Cu marea-i bunătate
şterge toate.” „Chiar numele vitejilor călduţi
sub numele-i cu sânge îl vom zice.”
Răul cel bun va da în clocot, impiule Ahab,
citeşte, frate! Ce face ochiul? Zilele îşi stoarce,
trecând din raft în raft ca gimnaziştii plini de coşuri,
umblând din spiţerie-n spiţerie. Ce face mâna?
Fratele îşi vinde, fugind în rău din jeg în jeg.

Întreabă de poet troheii, casidele şi călimara?
Şi le răspunde epitaful? Se screme prichindelul pe oliţă,
iar Tom şi Jerry-şi dau la gioale. Adoarme iar. Visează
de-un auş, călare. Vestibul cu oglinzi cleioase!
De când dă meditaţii moartea unui coşmar
văzând Gomora zbătându-se într-un opaiţ?

Vai, tu, copilăria mea, cât de netrebnică e fiinţa
ce s-a scurs din tine!” El, F.D.D., poştaşul prichindel,
umflându-şi ghiozdănelul cu lovele, târăşte, după el,
pantoful scâlciat. Îi zice gioarsei scârţâind în lesă:
Bunelule, să mergem la plimbare! Şi-o pălărie
paradită: „Haidem!”, zice-i. De când resuscităm

tridentul care-a scuipat cu sânge în arenă?
„Noi, brav popor al Shawneelor, am existat
vreodată?” Noi, „ca şi moartea, fiind motivul
cultural” de care s-au tocit pereţii închisorii,
pe care-am scris „cu unghiile de la mâna stângă”:

„Veac păcătos, cu demoni stând la pândă,
cu tineri delatori păşind agale pe urmele bătrânilor
lor dascăli.” Răul ce rău stipendiază răul! Servus!
Plusează cel mai bun. Fiţi fericiţi, păduchi ai zilei!

ELEGIA A XVII-A
sau CUI M-AI VÂNDUT PE-O PUNGĂ DE SEMINŢE?!...”

Atât de repede te-ai primenit în ţoapa zilei
nepăsare! Atât de repede i-ai ascuţit vederea
acestui leu învârtoşat în odăiţa în care Arhimede
nu-şi găsea compasul, în care ceas de ceas
mi-am exersat căderea, când, zi de zi,
s-au fiert truisme, butade, meme şi lozinci
în samovarele puicarilor ce răguşeau în piaţă,
acolo unde celovekul (să-i cumpere comând,
toiag şi copârşeu acelui bătrânel spoit
de Asuerus) de-a valma îşi vându rinichii,
cu zaibărul, cu pecia, cu prazul.

Privighetoare rotunjindu-ţi necăinţa, m-ai tras
la subţioara unui râu, de cum bătură tobele asaltul
asupra împăratului lucrând la calapod o ţară,
în timp ce greierii bolboroseau sub căpătâie:
„İar vine cineva şi-mi spune: «Eu sunt apărătorul
tău: priveşte-mă şi-nchipuieşte-ţi lumea doar

prin mine!» Ce-i de făcut, măi ţafandache?
Vâna de bou ne pipăie obrajii, iar deştele  
vorbesc pe la ţâţâna uşii, când pe ecrane
trec poruncile cu mâna la vipuşcă. Privighetoare –

asasin celest! Ca Venus, „curviştina cea mulatră,
ţinând Parisul sub buric, iar stelele în mâna dreaptă
şi Lesbosul în mâna stângă, sfădita zeilor privighetoare,
cui m-ai vândut pe-o pungă de seminţe? Acestui
golănel bătând Luceafărulla tobă? Acestui
dadaist bălos şi hâd, mumificându-şi găinaţul
de pe limbă? Acestui muc sfinţind Academia
din situl Cacaleţilor-de-Vale? Bravos! Tanagră
de Bacău, măsoară-ţi, soră, necredinţa, cum
Goliat cărările dintre omoruri, şi dă-mă iernii
de pomană să-i încălzesc ursoaicele

din vizuini! Cum japiţa Galina cea sculptată
pe-acel mormânt setos de reunire cu utopiile
aedului gătit de sărbătoare, la gât cu papionul
unui ştreang dintr-un hotel din Rusia
ţicnită, dusă la montă de tiranii scunzi
la suflet şi linşi de criminali pe cerul
gurii, hei, doamnă, tu, sorita mea

furtună, veni-vei cu dezmăţul dimineţii
în pauza dintre milenii să-mi făţuieşti
ecluzele cuvântului prea slobod la cuvinte?
„Am fost doar o-ntâmplare ca toate celelalte?”
„Nici propriul revolver nu te mai vrea.”
Nu mai lupta; prea mult tridentul tău îţi place!

ELEGIA A XVIII-A
sau TU NU EŞTI PENELOPA, NICI EU NU SUNT ULISE!...”

Ne cheamă cornul răguşind pe zidurile
din İtaca. Voi, fii ai zeilor cu maţe de asfalt,
văzurăţi crimele serafilor de ieri? De când
„vijelios eroul popasurile dragostei
le străbătu? Discipolul furnicilor, muiere,
altar cu greierii cântând în beciul lăbărţat
de la Sinope, în toiul zilei urmărisem omul,

cu lumânarea zugrăvind butoiul,
din care-şi adăpase calul Alexandru,
un poponar înfumurat, amarnic pilangiu
şi asasin destoinic, plătind o ceapă degerată
pe nouă capete tăiate, zece, unşpe.

Lumina cântecele-şi dezbrăcase în cala
unui templu în derivă. Mici vânturile, puturoase,
s-au spânzurat de velele din Aulida. Sporindu-şi
seminţiile din orii, zăceau pescarii din Micene
pitiţi pe sub lămâi, pe grinduri. Sub farul bâlbâit,

delfinii târau puştanii înecaţi, muşcaţi de peştii
şiroind luceferi. Aidoma ţiitoarelor plătite,
zbârcite bocitoarele-şi dădeau în stambă.
İluminează-ne, poete! Ne sutor ultra crepidam!  

Ce-ţi aminteşti, privighetoare, din zorii
îndulcirii noastre cu păcătoasele păcate
săpate-n carnea de infantă cu ochii jupuind
tavanul? Ce-ţi aminteşti, privighetoare, din
ghepardul care încet îşi scoase botişorul,
împodobit cu floarea unui crin albastru,
printre zăbrelele unui sărut clonat?
De ce murim în delta altui drum, când
orice drum celest nu fi-va, doamnă,
decât periplul unei curve de la
un şanţ la monastirea Căpriana?

Venind pe-o şa de inorog puiandru,
o letargie ponosită ne iscălise epoleţii.
Ungându-se cu mir din şipul verde,
trimisul cui plesnise vestea în cetate?
Şi cui vânduse cine decalogul
acestei glorii mijlocii?

Noi, goi, trebăluiam pe o colină, în pumni
strângând poşircile lui Dumnezeu, trântiţi
într-un potop de-njurături, cu oasele
încolăcindu-se: ruină! Marea strica

pamflete, dreaptă doamnă, în gresia
falezelor de aur! Acelaşi mesager striga
ucazul de îmbarcări pe minionele corăbii.

Prăpădul corigent la isihie ce afişă
la scotocit? Vezi mamele efebilor dormind
în tocătoarea morţii ramolite? Vezi mâinile
bătrânilor bocind în iarba simulatelor
morminte? Treziţi-vă! Aprindeţi lampa!

M-am săturat de-aceste mici păţanii
trecând docil cu dangăte de clopot
din viziunea unui ieftin cronicar
în tolba altui cronicar nesăbuit.
Şi-am obosit privind în sânge şi mestecând
cu nuieluşa în oalele stăpânului dement. Nu gros
măcelul fost-a gologanul războiului cu tirania?
Captivilor, din ce ruşine-aţi izvorât? Hopliţii  

rezemaţi în plăgile încercănate râdeau
scobindu-se-n fâsneaţă! Săcuţii cu talanţi
îi promiteau unor naiade cu fetia ruptă-n
zece. Hei, cine-i dăscălea pe idioţii ăia?
Ardea pe vatră sexul fiţoasei Penelope,
când mă-nvelea-n hamac nădejdea clară
de-a potoli pojarul din visele lui Erostrat
din Efes. Te-am aşteptat, preacuvioasă

doamnă, să-mi dai pe săbii cu sacâz,
duşmanii să le guste din tăişuri acolo,
între zile bubuind, acolo, între mituri
zăngănind! Scai mă ţineam de pandalii!

Nu soarta mirmidonilor mi-am dat-o
pe târtiţa unei feştile?! M-am antrenat să-i
fiu iubirii o tobă tăbăcită în bâzdâcuri?!
Cârpita cvadrigă prin amfiteatru istoria
cât şi-o roteşte? Ce fiară îi sorbi tăria
din venele anchilozate? Ce demagog,
certat cu nenorocul, a strâns o ţară
în frigare, Doamne? Cel de pe urmă

auriga muri cu sângele răcnind în gură?
S-au moleşit cei de pe urmă leoparzi?
Pisoii! Şi nu înghit aceleaşi hălci de carne
ce până ieri au fost zeiţe? Pe-atunci
İmperiul mai avea şi ceva boaşe!
Ce-apocalipsă sfârâie din veacuri! Auzi,
sub rugul vâlvorând, jelind trăpaşii lui Ahile?

Cum lacrimile picură în valuri, lacrimi
sunând ca nişte clopote peste coline,
le-auzi, albastra mea privighetoare,
cheie de carne şi de sânge, vinovato!

Tu nu eşti Penelopa, nici eu nu sunt Ulise!...
Doar iarba apăsându-ne pe sternuri, doar iarba
adăpându-se din gura noastră, terorizată

bate în lumină, mereu aceeaşi iarbă, iarbă,
iarbă, în care Sepehri şi Farrokhzād, în care
Plath şi Hughes desculţi dansează,

când Dumnezeu, scârbit de veşnicie,
îşi pune pălăria clovnului pe ţeasta
pe care muştele şi-au scris rondelul.

ELEGIA A XIX-A
sau LAMPA CELUI MAI PĂRELNIC SUFI”

Lui GHEORGHE IORGA

Fiindcă „trebuie să alergi până la capătul existenţei,
deoarece „trebuie să ajungi la încrucişarea arborelui
cu Dumnezeu, pentru că trebuie „să lăsăm
sentimentul să ia aer, din pricină că „trebuie
să ne spălăm ochii şi să privim altfel,
din moment ce „nu ne dorim
ca leopardul să dispară din creaţie,

tu, doctore în chirurgii verbale, tu,
alchimistul recoltând eternul din păpădii
şi din baloane de săpun, eliberează-ne
din oligantele poveşti!

De la Bacău pânla Kāşān, de la Kāşān la Nişāpur,
din Nişāpur la Bābā Bāghi, să repezim o caravană
haidem, cu porumbeii dibăcindu-i steagul!
Grimându-şi acrobaţii de pe sârmă,
n-auzi inexistenţa răbufnind din triburi?

„Ce mici gladiatori într-o arenă mică, mică!
Alergători spre uşa altor temple, ochi călărind
pe melcii îngâmfaţi, răstălmăcind ceaslovul
morţii pe limba oii secerând scaieţii
acelui epitaf bubos, îmbrăţişându-ne
cuvântul şi dezghiocându-ne
prăsila proastă până îi sare vipera
cotcodăcind din gură!”

Toate lăptucile se cred toreadori.
Să punem cheile sub covoraşul de la uşă,
să strângem mezelicuri, de-ale sorţii, în slabele
trăistuţe peticite, să înşfăcăm toiegele de marş,
căci drumurile noastre cer sudoare
picioarelor stâlcite de porunci trăsnite.

Să văcsuim ardoarea ciuboţelelor de sărbătoare,
căci vom dansa-n bazaruri şi-n geamii, în bâlciuri,
în taverne şi în pieţe, plătindu-ne ulcelele
cu vin şi străchinile cu orez.

„Adio, prietenă, adio!”, să-i zicem călimării noastre
şi penelor borţoase, de credinţe, să le gătim sertare
grijulii! „O rezistenţă prin cultură?!” „Purifică
şi întregeşte?!” Gogleze iar! Mai fi-vor dumnealor
vreodată amantele jucându-ne lăptoase vedenii
imature pe genunchi? Adio, flecăreţilor, adio!,
să-i zicem mascaradei de Găgeşti,
de Bârca şi de Butimanu.

Să azvârlim la groapa de gunoi suflaiul micilor
cuvinte şi lampa celui mai părelnic sufi! Adio,
viscoliţilor, adio!Din lumea cea de sus îmi
vine sufletul, îmi vine, aşa că mă gândesc
s-o şterg spre-acolo. Haideţi!

„Adio, sora mea, adio!”, îi zis-am clipei
îmbufnate, care trecu prin noi, balcâza,
cu fierul înroşit în foc! Cine mi-a smuls
din ochi grădina bolborosindu-ne păuni
şi sălcăriţe, zefir, miresme şi culori?

Cine mi-a dus cuvintele în târg
şi le-a vândut pe ciori, pe cucuvele?
Cine mi-a pus Pleiadele la creştet
şi mi-a legat, la degetul cel mic,
luceafărul de răsplătit plutirea
de-a lungul degetelor lui İsus?

Adio, fraţii mei, adio! La jilţul Judecăţii de Apoi –
că poposirăm în tavernă, la Nişāpur, tăifăsuind
c-un străbunic chirpic, lăsându-se, cândva,
zălog la cârciumar pe rubiniu şi pe orez,
podeaua cu mustaţa măturând-o
în chicote de ignoranţi – cui da-vom
socoteală, frăţioare, şi de ce?

Hei, Dumnezeul nostru, te-ai prostit?
De ce ne baţi la tălpi, cu reteveiul,
când îndrăznim să fim ce fiecare este
din pântecele sfânt al maicii sale?

Mă doare-n cot de pravila satrapilor de sus, de jos!

De când zburară lumile din lume secând-o
de esenţe şi de nume? Jurând pe temelia
neamurilor, Doamne, cine-ar depune mărturie
c-am fost condeiul Maicii Lot, trecut
printr-o găluşcă din Sodoma?

Nu flăcările îşi rodeau rizomii? Nu grota
îşi striga incestul prin zece naiuri zdruncinate?

De când ne-ai călărit cu „demonii şi proştii”,
Doamne, şi ne-ai ţinut pe-o vatră cu cărbuni
aprinşi, bătându-ţi toba, fluierându-ţi
ritmul? Nu astfel procedau ursarii
când învăţau puiganii să danseze?
De ce bodogăneşti, liliputană ficţiune?!

Mereu ajungem prea târziu.
Nu ştim nici să murim în pace.
Nu vreau oceanul viselor visate.
Eu nu-s vioara celor fără vlagă.

„Hei, domni, mai bine-ar fi să staţi de vorbă
cu cei ce poartă coasa, căci vara e de jar.
Poporul dacă vine, hei, domni, ce va mai fi?

De ce rânjeşti, schiloadă ficţiune?!

Într-un mehrãb prin care se iţeşte
buruianul, când sufletele-şi fac bezele,
ce fredonează uguisu?

„Dacă veniţi să ne vedeţi, veniţi încet,
înceţişor, să nu crăpaţi suavul porţelan:
singurătatea noastră-nchisă
în cerul nostru auriu.”  

Când o mierlişi, uscată ficţiune?!

ELEGIA A XX-A
sau „DACĂ «ACASĂ» DEVENI «NICIUNDE»!...

Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi,
de ce mi-ai răzuit livada în care bălăriile-şi
toceau albastra feciorie? Pe unde vor umbla
cicălitoare, insidioase cântecele tale?

Dacă „acasă” deveni „niciunde”,
dacă acum devine niciodată,
pe când erou făcutu-s-a gândacul,
pe când sicar ajuns-a orice înger,
de ce-am cârti, înfumurata mea lucire?!

Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi,
cel ce­-ţi servi căuş într-o zorea incertă
(să fie Jiménez ori altul?), din el
să-ţi ciuguleşti erzaţul de incarnaţii deghizate,
aşteaptă harului, palustră fiară, să-i fii o toartă
de urcior, să-i fii o pâlnie în care suflă
Sfântul Petru! Lumină decupând esenţa
stoarsă, rescrisă-n muşchii umbrelor
din peşteri, închide-ţi poftele-n padoc
şi ţine-ţi leoarba pe acasă!

Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi,
cu mătăsoase dolii cine n-a pavat İmperiul?
Ce sfântă n-a ajuns bordel? Ce trâmbiţă
n-a devenit pârţan? Cum se chemau
scapeţii debitând braşoave,
de-au avortat statuile pe Capitoliu,
când incunabule semnau puţarii?
Nu zorile-şi borşiră imnul?
Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi,
cine ţi-a muls văpaia aripilor? Cine?
Cu smoală cine ţi-a podit vederea? Cine?
Cine ţi-a stors pe limbă lipitori? Hei, cine?

Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi,
cine-a murit de-un veac în sorbul foilor nescrise,
bătându-şi disperarea pe osânza caldă?

Mici crize de hârtie sau petrol, mici crize de limbaj
sau demnitate ţinură cheia casei noastre, făcându-te,
melancolie, o lampă de la Bălăceanca, surioară!

Când seminţia mi-a intrat cu neamurile-n scăldătoare,
cine-a trecut cu porcii prin cultură, aplaudându-­i
vraiştea şi hoitul? Privighetoare cu zgărdiţă
de luceferi, de ce-aş deschide ambasade
în măruntaiele stricatului İmperiu tuciuriu?

Nu spaima ne-a dictat muţirea, îngenuncherea
şi prăsirea? Nu Mengele prescrisu-ne-a otacul?
Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi, cine-ar
dona un ort, o melusină, să-mpace
demonii cetăţii noastre?

Mic cimitir cu ochi smeriţi, şi totuşi
de-ndrăzneală grei, se uită drept în ochii mei,
cine-mi rescrie, Ava, în pustie pe-o clară
sete de smochin sub uscăciunea căruia
bolise Fiul, când binele-şi uitase
mătreaţa pe pământ, în vracuri.

ELEGIA A XXI-A
sau „NIMICUL N-A SCULPTAT DECÂT NIMICURI!...

„Nimicul n-a sculptat decât nimicuri, ţineţi seama!...”
Bătrânul – arătându­-şi mecla într-un dreptunghi dintr-o
fereastră ce nu-şi decolmatează nicio limbă – îşi pune
iernile în cap. „Azi străzile şi-au deversat closetele
în poezie!...” „Azi crimele depun coroane la căpătâiul
victimelor şterse din terfeloagele Puterii!...” „Azi sărăcia
şi-a încins cuptorul şi coace foamea pentru muţii lumii!...”
„De ţi-ai putea tăia şi gâtul, azi este cea mai bună vară.”

„Nimicul n-a sculptat decât nimicuri, ţineţi seama!...”
Când bătrâneţea dă cu visul de pereţi, ce basm îi pârpăleşti
privighetorii minione? Bătută cu vărguţa peste deşte,
memoria repetă două-trei cuvinte (aşa cum papagalul
lui Crusoe?!): Fă-ţi seama!... Cât a rămas, muiere, din
hoplitul ce-a scărmănat împurpuraţii lumii? O găoace?!

Cât a rămas, bădie, din aedul ce-a înnădit sirenele
cu zeii şi colunii, ce-a pus gheparzii-n jug, arându-ne
moşiile ferine? Aţi chiţcăit, feline?! Gloată suduită!
Sau „umbra unei frici a lunecat pe drum”
şi s-a-nţepat în ceasurile hâde?

„Poporul? Regele trândav!” „Ptiu, drace!”

„Nimicul n-a sculptat decât nimicuri, ţineţi seama!...”
Când dimineaţa îşi cloceşte păuniţa în ochii măgăruşilor
din Galileea, când sar lăcustele-n urciorul Botezătorului
încovrigat de teamă, când şerpii năpârlesc, la umbră,
sub ţâţele Mariei din Magdala, când El, Cuvântul,
îşi luceşte – în puţul din Samaria – îngrijorarea
friguroasă, când se reped în coacerea de sine toate,
când toate-s burduşite de-nţelesuri despicate, când
toate zidurile sunt uşi de-alarmă, când toate
beciurile sunt ferestre, când toate, toate sunt
vedere, vedere chipeşă, vedere largă,
pe unde-o cotigeşti matale, privighetoare,
beznă aspră, de letargia lumii perforată?

Hei, cronicare, ţi-ai notat? „Şi pe noroc
s-a bizuit poetul ca pe o grindă putrezită.”
Bineee!... O, nu sicarii mă sugrumă,
ci stilul, domnii mei! Da, stilul, nene!

Nu limba noastră amorţeşte în limbile
atâtor naţii? Nu dorul nostru joacă zaruri
în toate pieţele din lume? Nu boala noastră
zace boala cezarului castrându-şi plozii?
Nu cântul nostru cântă-şi Marseilléza
zdrenţarilor vuind în catacombe?

İmperiile-şi dau duhul din osânză,
din slugoşenii, din putinţă. Şi cine
moare din iubire iubindu-şi mâzga
patimilor satinate? Valea!

ELEGIA A XXII-A
sau „DE CE, AHAB, GODOT SE SPÂNZURASE?!...

In memoriam
MIRCEA CIOBANU

Ce silă mi-e de tine, noapte, ce greaţă mi-e de tine,
ziuă, că n-am ştiut ofiofagi să fim pe-o scenă năclăită
de Putere!... Fugiseră-n Arcadia actorii? Regizorul
plecase în Maldive? Sufleorul se scrumise-n colivie,
iar frazele-i scrâşneau în beznă. De ce Godot
se spânzurase în baia târfelor, cezare?

Asemenea căputelor din vestiare, ale pifanilor,
să ţineţi minte, aplauzele gângăveau, pestriţe,
în ieslea templelor în care nici dracul nu-şi
punea piciorul. Cine-a trăit pe veresie,
plătind leoaicei preţurile-n sânge?

La Mekka, zis-a cronicarul, dădeau
din coate sicofanţii, deodată mozolind
tainul servit într-o matriţă de blacheuri.
Între lipiile de Scorniceşti, muiere,
ofiţii îşi căzneau buhaiul!

De ce pieriseră gheparzii? De ce zburase vipera
pe-o rază, ca puful păpădiei, pifo? Balada timoratului
Orfeu (din care ieri menadele îşi recoltară cina,
precum ar fi, de plidă, ciuma lui Caragea)
s-a logodit cu cioclii, cu aparii.

C-ai fost poet în vremea lui Ahabcui i-ai vestit,
mâhnit, în Vinerea cea mare? Cui i-ai mutat destinul
într-o bubă ce-şi puse poalele în cap? Câţi
ne-au clocit damblaua şi infarctul?
Noi am văzut, scornit în pribegie, un cin
de guguştiuci albaştri slujind în vişinii de la
fereastră. Ploua strunit, vedeam vedere
şi fulgere se dezmembrau pe ghioluri.

Vai, cum se zgâlţâia curajul! În paiele celulei
Alicante se bălăceau livezile cu putregaiul
şi moartea îşi dădea onorul. O forfotă
de zboruri întru cântec îşi luase inima
în dinţi şi se dădea de ceasul morţii
ca morţii să-i rămână-n gât.

Ploaia căzând în nesilinţă, lampa bătrânului
s-a întremat. „Pământul care-a fost tot apă”,
o apă covăsită cu-ntuneric, pe-o poliţă
asudă, iată, o pită într-o traistă de cioban.
Paloarea altui rug, Sodomă, s-a
strâns în cinul altui peşte!

Din vorbe cine îşi căznea cenuşa în laptele
lehuzelor toride? Pe drumul de la şişuri la spărtură,
cine-i năimea risipei înflorirea? Cine peţea
muţenia din ziduri şi pietrei îi zicea pruncie?
Pe uşa cărui schit citisem, barde, Analele
Logofetesei, pe când secundele
dădeau în bâlbâială?!

İeri ochii-ţi se piteau în farfurie: Doar
eu sunt, iar, sărac şi gol de vorbe, doar mie,
iar, mi-au mai rămas în palmă vreo două-trei,
şi-acelea vechi, de-acasă, din anii când
şi eu eram o vorbă măruntă printre
vorbele mărunte de care
mama şi-aducea aminte.
Cine vorbea cu vorbă ghintuită?
Cine-şi dădea cu pila pe ambiţii?
Un ţap ispăşitor al satrapiei?
Pe când tăcerea se bolea tăcere,
în zori furtunile-şi dădeau în stambă.

De ce-ai sărit din gândurile lipicioase,
aşa cum sar ţiparii din melasa acelui Desnăţui
pe care l-au spovedit ţeparii Craioviţei? Ce preţ
plătise neschimbarea să-i fie straşnică fetia?
Momitele nădejdi ţineau sub piele tăria
slăbiciunii lor. Şi mă propteam într-o credinţă
din care cucuvăile goliseră căldura
cu baniţa şi cu ibricul.  

„Nesăbuitul, Tăvălugul” de ce mi-au zis
goglezele cetăţii? O, vorbe mici de-acasă,
vorbe limpezi ca unghia copilului, o, vorbe
cu-un singur înţeles şi fără umbră ca flăcările
sferice-ale amiezii, poveste, ieri v-am fost
poveste! „Şi am vorbit de tine, Doamne!”
„Cu ocolişuri?” „Nuuu!... De-a dreptul!”
„Nerozie!” Nu imnuri ţi-am clădit, nu psalmi,
irmoase, ci grelele şi lungile dojane
de fii uitaţi şi biciuiţi de-o lume
ce ne-ai promis-o pâine caldă.

Risipitor ai devenit, cezare, dar nu de drahme,
de dinari, de rupii, ci de prăsilă, de feciori, de fiice!
Necugetatule, tu, Doamne mare, ce-alunecoase
cărărui le-ai dat printre străinii negri-n cerul
gurii! Cu câte chinuri, umilinţe să-şi frigă
bucăţica lor de clisă, Ava?

În jurul vetrei milenare adună-ţi, Doamne, fii şi fiice!
Învaţă-i iarăşi scurta rugăciune a neamului împuţinat!
S-au strâns torţionarii la banchete. Cămaşa noastră
o împart la zaruri, în coasta noastră slobozesc
cuţitul să ia dovada viului din urmă.

Ce-i de făcut o ştie sapa, o ştie piatra
şi gorunul ştie. Dar unde ţi-e alesul, Doamne,
buldog să stea drept pălimar în lună?

Îngenunchează, suflete, în fapte! Cine s-a dus
cu turma de mioare „pe Argeş în jos, pe un mal frumos”
şi-mbobocind visează că el doarme tot în odăile
prunciei sale, când el îşi toarnă răzvrătirea
într-un pahar la Cina cea de taină,
când el călătoreşte printre stele,
când vremile îi plouă pribegirea,  
când vânturi îi curbează faima conabie.

Când rugul mistuia cuvântul, cine în piaţă
a strigat că fiara a ajuns prea mare? Şi l-au crestat
cu briciul peste frunte! Şi l-au lovit cu reteveiul
peste ceafă! Cine-şi culege muma dintr-un
spin de rouă şi-o duce, strălucind,
în podul palmei speriate?

Cine se scoală-n toiul nopţii să-şi ude iarba
sfredelindu-i sternul? Treceţi uşor, nu stăruiţi!,
voi, muritorilor, sporindu-vă comândul
din stearpă umbra crucilor în floare,
de care îşi agaţă învrăjbirea
surâzătorii solzi de lostriţă cheflie!

ELEGIA A XXIII-A
sau „ŞI LIMBA ŢOAPELOR ÎMI DĂ CU FLIT!...

Trezeşte-te, privighetoare! De unde vine bezna asta,
belalie, care ne-astupă ochii, pipăitul şi auzul? N-auzi
cum zbârnâie pe sub zăbrele bătrână inima unui poet
ce s-a mutat (de când?) la Domnul cu gândurile,
fapta şi cuvântul? Nu vezi că n-a rămas pe lume
o singură fereastră cu lumină, una frăţească,
potolită, una sfidând pietroasele culori
şi hohotul de cuţitar al surlei cu ţidulă?
O singură fereastră cu lumină,
de care să m-agăţ cum deşirata mea pruncie,
în tremurul acelor pulpe cât pitulicile,
se agăţa de fusta mamei
de cum dulăii se dădeau în zaot.

Treziţi-vă, privighetoare! De unde vine somnul ăsta
cu pofta lui de ucigaş sadea? Pe unde clipoceşte nebunia
asta, din care se aude plânsul doicii mele cum se-auzeau
bănuţii ăia, pe care-i azvârleau răcanii în fântână?

De când se-ndoapă largă moliciunea din mădularele
subţiri, o poftă de cădere-n goluri căzând şi ele-n alte
goluri, aşa cum se zburleau din datorie-n datorie
sfioasele bunicului sprâncene, când sărăcia
îl striga la poartă ucaz domnesc să-i pună-n
palme, cote şi cote peste alte cote,
Doamne,-al răbdărilor prăjite!

Trezeşte-mă, privighetoare! Azi râde râsul proştilor
de mine şi limba ţoapelor îmi dă cu flit. Suflaiul poeziei
noastre n-ar fi decât icneala ţapului cel roşu lingând
o capră indolentă? Salvează-ne, privighetoare!
Azi măjile naivilor bufnesc din golurile bălmăjind
în ele. Azi cina mălăieţilor din Cana rămâne văduvă
în farfuria goală. Buric al nopţii de pe Desnăţui,
ieri sălcăriţele mureau de ciudă privindu-ţi bucile,
tanagră, pe care fluturii ardeau tămâie,
aşijderea prigorilor, şi cu bondarii!

Îmbrăţişaţi-vă, privighetoare! N-auzi
cum undeva, pe-o scară, curgând din lumea
cealălaltă, plimbându-şi colţii pe aorta
noastră, dreaptă şi hâdă şiroieşte bezna?

Îmbrăţişează-mă, privighetoare! Nu vezi cum
arestez în podul palmei, din İnvincibila Armada,
numai bănuţul cel legat c-o sfoară, pe care-l ţin,
prin zestre, de la maica? Tu, imn venind din Biblia
furtunii, n-auzi cum oasele, privighetoare, îmi
clipocesc în visurile bâlbâite? Mi-a spart
timpanele ţipând, în grotă, prâsnelul
Maicii Lot, privighetoare!

În rest – altminteri zis: ce-am pus deoparte
pierdui de tot. Şi, Doamne-al muncii grele»,
mă crucesc, «ce răi stăpâni mi-ai dat,
ce strânşi la mână, din cei ce vor să secere
de-acolo de unde n-au arat şi vor s-adune
de unde nimeni n-a-ngropat sămânţă.

ELEGIA A XXIV-A
sau „FUDUL NEVOIE MARE ŞI ŢÂFNOS!...

Din care vremuri vremuind, nefraţi călduţi,
m-aţi alipit cu-această bătrâneţe necesară,
ca muştele din botul vacii, la clanţa de la uşa
voastră? Rupt de-o corvoadă pe bănuţi puţini,
fudul nevoie mare şi ţâfnos, când spice adunam
să-mi rotunjesc o pâine, cât rândunica din marchiza
maicii, am poposit la casa voastră: un cârtitor
pe veresie, o jalbă fluturând într-o prăjină!
Scuipând hoţeşte dintr-un spin,
amăgitorilor, de ce tăceţi?

De uşa cui (nepricopsit, nedarnic?) sufletul
meu (spălat în nouă ape!) s-a agăţat ca un zăvod
de umbra căruţei scârţâind parfum de mere?
Îţi aminteşti merarii de pe uliţi, mumă, când
oul, tot avutul vostru, îl risipişi în schimbul
unui măr domnesc, din care m-am ales
c-un vierme?

Cu rănile deschise pescuirăm ploaia
şi vara o sorbirăm dintr-o-nghiţitură.
Cocleam, pitaci, la umbra stogului de grâu
şi-am aţipit, năplai, alături de căţeii ghiftuiţi.
Bănuitorilor, de ce rânjiţi câineşte?

Nu m-aţi văzut cotrobăind prin zestrea
voastră? Nu m-aţi văzut jucându-mă cu ţâncii
voştri în toiul bolilor geroase? Nu m-aţi văzut
plângând în ţintirimul vostru la crucea nimănui
chemându-l soră, frate? Nu m-aţi văzut
rugându-mă-n bisericuţe plânse?
Aveaţi atâtea de făcut, netreburile mărunţele,
cum să băgaţi în seamă o poveste scrisă cu biciul
de zăltaţii satrapiei? Cum să primiţi la vatra
voastră atâtea răbufniri de fiară cu ţeasta
sângerând sub cizma călăilor cu papion?
Se face noapte până-n bulb de veşnicie,
deşi ar fi să fie soare, să fie vrăbii,
guguştiuci şi rândunele.

Suflând în trişca unui vers, ca vulpile
mai pofticios, apare în balcon imparul belfer,
al cărui viitor s-a dus cu peştii pe-o apă
fără ţărm şi fără nume, pe-o apă fără deltă
şi izvoare, pe-o apă care curge pe sub alte
ape, mânată de ispita întâlnirii cu geamănul
domniei sale, de care fuge căpriorul, de care
vipera asudă, în care clopotul îşi rupe limba,
o apă fără măduvă şi fără nume, o apă
fără nuferi, fără stele, o apă care
neagră-ar fi, de n-ar fi albă, o apă

care albă-ar fi, de n-ar fi verde,
o apă care verde-ar fi, de n-ar fi albăstrie,
o apă care-albastră-ar fi, de n-ar fi purpurie,
o apă care-şi zice apă doar în atlasul
puştiului uitând în pântecele maicii sale
o roză de a fi nefiindul pe unghia scârţarului
Ulise ce Troia n-a cernit-o niciodată.

Chemaţi-vă la cina de pe urmă să împărţiţi,
frăţeşte, nenorocul de-a odrăsli, zevzeci, într-un
subsol de secol de care râd şi gâştele muierii
care-şi văzu fetia răsturnată de fierbinţeala
unui popă tandru ca buturuga de pe malul
apei ce vine noroioasă pe sub sălcii
şi-n sălcăriţe bate cuie. Primiţi-mă la cina
de pe urmă să împărţim, frăţeşte, impavid
norocul de-a mânui cuvinte înţărcate,
de-a mântui cuvinte deşelate, de măduvă
secate, cu ibricul, de-o tiranie nătăfleaţă,

ce fost-a poreclită soră, pe care zi de zi
o tot cărăm cu tărăboanţa într-un muzeu
de vechituri, în care moartea îşi dictează
doctoratul. Bezmetic neam ne-am înăcrit
pe-o hartă găurită, pe care moaca
şi-o plimba diliul cel mai tare.

Când pruncii noştri şi-au cerut botezul,
noi ce noroi le-am pregătit de scaldă?
Cât sânge s-a plătit pe-o inocenţă
de care Dumnezeu a divorţat de-o viaţă?
Înseninează-te, trufie, strivindu-ţi
roiurile în picioare!

Unde-am citit, prea timpurie doamnă,
că poezia este-o boală de care se prăjeşte
Stagiritul? Unde-ai citit, mototolită doamnă,
că frumuseţea este-o melusină care-şi
ucide hierofanţii, când văzul parcelează
infinitul şi toarnă fluviile în borcane
cu etichete de Tecuci?

Sub care piatră dorm îţi zice bezna
pe care zilnic o inviţi la prânz?
Sub care filă dorm confirmă
insomnia ce-ţi râgâie poeme
în urechile vetuste?  
„S-a pus la cale pâclă şi tăcere,
cuvântul stă-n văzduhuri, nerăsfrânt!,
când ai notat în marele Jurnal de bord,
pe care-l iscăliră brotăceii,
lascivi rechinii, frăţioare?

În pragul crematorului dulăul cu ochii
ţurţuriţi în stampa aşteptării doarme
cu botul închircit în cizma corăbierului
urcând la ceruri în febra zarurilor
măsluite şi care i-au prescris
corvoada stropirii rozei
din oglinda seacă.

ELEGIA A XXV-A
sau „CINE-A UITAT DESCHISE UŞILE, ŞARAŞKA, BABU?

Pentru BABU DINCĂ

Cine-a uitat deschise uşile, şaraşka, Babu?
N-auzi cum noaptea merveleşte în duhul irosit
în cărţile de rugă? Nu vezi cum se destrăbălează
secerişul pe unde nu s-a cheltuit sămânţă,
pe unde n-a gemut în brazdă plugul,
pe unde n-a muşcat pârloaga sapa,
pe unde rouă n-a băut prigorul?

N-auzi cum chirăie gâlceava lovindu-se-n
fotolii colţuroase? N-auzi în spatele cortinei
mefitic clănţănitul de măsele? Nu vezi în pălăria
trapezistului, piticul, simbriile acelei bale care ştia,
plus rusa, 7 limbi, zevzecul? Văzându-se Olimp
pe Muntele Găina, de ce bolea, înţepenit în ură
şi-n trufie, să dea (pe şest!) privighetorilor
la cap, cu barda, strigând de pe-un muscel
de mămăligă: Băieţi, aceasta este arta!”
Zău, Mister? Bâlbâit cezarul trecea
scuipând din uşă-n uşă, lipindu-ne
portretul dumisale pe zilele
scurtate cu satârul.

Ceaslov vomat de zâne delicvente, o, veacule,
să-ţi pui coşciugul pe un afet de tun înzorzonat
cu şotii! N-auzi în solda trişeriilor domneşti cum
jaful îşi transpiră scutierii? N-auzi cum clanţa vinde
uşa? N-auzi cum uşa îşi reclamă clanţa?
Ce zis-a umărul icnind în uşă?
Ce spus-a gheata mestecând o clanţă?
Pe cine suge lipitoarea silei? Colinda secerilor
verticale blacheuri bate în timpane! De când
ne zdrăngănim marmita prin calpele
tranşee ajustate pe limba
calapodului mimetic?

De când şi-au prăpădit prăsila
„îndrumătorii către îndărăt”, de-auzi
tromboanele răgind în piaţă, acolo
unde porumbeii joacă ţintar
cu senescenţii cu băscuţe?

„N-auzi cum zumzăie pojarul morţii
în sabia năvrapului, măi celovek?”
„Cretine!” N-auzi cum scârţâie lumina
în drojdiile altui suflet? N-auzi cum nopţile
îşi tăvălesc berbecii într-un poem
cu pielea sâsâind pe dealuri?

N-auzi bătrânii viermuind la cină,
când scăfârliile le scapă între mituri?
Apasă-mi policarul peste buze! De-acum
îşi plimbă limba-n gura noastră această
moarte ilicită, această moarte agramată,
această leyli bişniţându-şi duhul la Skopje
pe o străduţă, când între ţăndările
de maşină se înecase melusina Cleo.

De când lumina nu mai dă lumină,
ci întuneric priponit de bale, care uitatu-şi-au
să-şi călărească maţul? Am fost un vers rescris
în paranteză dintr-un poem de paranteze
din care Borges a citat o ţâră într-un tractir
deschis în Cana, acea hodorogită strălucire
din vrăfuitele vedenii ciumpăvite.

Acolo hamsterul se cuibărise, uitându-şi
libertatea la intrare, înfiptă-n cuiul cel înfipt
în uşa ce nu fusese uşă niciodată, ci un decor
în care dadaiştii ieşeau la picnic coţăindu-se
pe biciclete, în care păşuniştii îşi coceau turtiţe,
iar Pitia-şi rodea buricul, la trepied târâtă
de mânia cezarului plătind, c-un clenci
de ţară, izmenele lui Diogene din Sinope.

Curajul se aprinse ca pojarul, Babu,
într-un popor al disidenţilor de chiseliţă?
De ce ţi-ai evirat cuvântul, Doamne?
De ce ţi-ai priponit tăcerea de pălimarul
limbii noastre? Ce flecăreală sparse
pânza acelor fapte costelive,
pe care-n uşă veacul le strânsese,
zorindu-le de sindrofie?

Un auriga în arenă îşi dă cu stângul
peste dreptul. „İmperiul? Doar o ceapă
degerată! Întoarce-te pe partea cealălaltă,
acolo unde, ecluzând năravuri, îţi aminteşti
c-ai fost toiagul în care îşi zdreleau
ideologiile năduful.

Ce vină, Babu, ispăşim? Palavre mici,
palavre grase, palavre reci decorticând
nonsensuri! Erzaţ al Maicii Lot, borţoasă
comedie! Pe-aici se reportează nenorocul
acestui neam rău plătitor la creşele
recunoştinţei, acestui neam – poliorcet
al defăimării şi-al vinderii seminţelor
de seminţii într-o uzină de calvar!

Buimacă, tu, înmiresmato, încolăceşti
absenţa care sunt, îngrijorată cerbicie belalie!
În ce năvoade intră fătălăul, zero pătrat lovind
în ceafă, dintr-un urcior cu tescovină? O poftă
de bocit joacă şeptarul pe muşamaua din bucătărie,

acolo unde, dimineaţa, Bayard îşi savura
ţigara şi recitea anunţuri funerare, acolo unde
voce de subrete avut-au fumul şi Ulysse,
Rimbaud, Baudelaire et lexpérience du gouffre.

       De când silfida de pe diguri cu fulgere
îşi dirijează marea? Şi cum în melopei zimţate
transmută fluvii athanorul, oglinzi îngemănate,
curcubeie, cimbale roz şi parfumate ritmuri?

Acolo unde stele aguride şi pescăruşii
mătură în temple, acolo unde pluta de zăpadă
şi blonde brigantine dau cu zarul, acolo
mesagerul patriei fictive cămăşi de borangic
ţesut-a pentru mire. „Natura se agită,

omul face.” Ori: „Es ist gut.”
Aplauzele, doamnă, altă dată! Ave!

ELEGIA A XXVI-A
sau PECCAVIMUS, MARIE PREACURATĂ!...”

In memoriam
prof. univ. dr. DUMITRU MICU

Mi-ai scris, Domnia Ta, odată: „Poete, nu mă aştepta!
De-acum: «Îmi cântă moartea la fereastră.» De-acum
vom prefaţa nefiindul, poemele Sfinţiei Sale, cu toatele
în forme fixe: sicrie, clopote şi cruci. De-acum,
ca beţele bătând în tobă, nefiindul bate-mi în auz.
Cruzimea ierbii îmi apasă pieptul cu vârfurile cizmelor
înfipte în gâturile unor disidenţi, când dă în clocot
răzvrătirea în pieţele schimbate în tranşee.

Văzuşi copiii cu suzetele în gură, bătrâni gazaţi
şi scăfârlii crăpate şi pumnii răsuciţi în guşa legii?
N-o dorlotară dipsomanii sărind din coliviile
lui Erostrat din Efes?Mi-ai scris, Blândeţea Ta,
odinioară: Nu-i ziua zi, nici noaptea noapte!
De ce ne divorţează somnul, flendurosul?

Un vis, oricât de friguros ar fi, cine-ar putea
să-mi lege în pridvorul casei în care mi se expiază-n
temeri pana, în panegirice şi în fixaţii? Când mi-au
stârpit zorzoanele pleşcarii, mi-am strâns copilăria
pe genunchi şi m-am jucat de-a v-aţi ascunselea
cu iezii, pe când poştalioanele acelea,-n doliu,
mutau o ţară-n puşcării în toiul nopţii, pe când
intrară sămădăii în Alexandria cu porcii,
pe când cuptoarele-nghiţeau «Les Fleurs du mal»,
«Alcooluri», «Caligrame», «Girafa-n flăcări»,
«Corbul», «Guernica», «Întoarcerea
poetului asasinat», «Tamara».
Mi-ai scris, Prea Înălţimea Ta, odată: Ce-ai fi făcut
mata, evghenis, un Goliat să fii la Maraton, în ciuboţele
de pitic înghesuit, şontâc-şontâc, să fugi către Atena,
să-i urli nu victoria lui Miltiades, ci năruirea neamului
sub răngile Pantiuşa Bodnarenko? Cei ce strigară
«Eleleu!», băiete, de când s-au radiat din roiul rasei,
ticsind în beciuri miorlăitul, vânzarea, bişniţa
şi miglişitul? Nu simplă arta «vărsătorilor de sânge»
ne-a pipăit din pântecele maicii noastre
grumazii, beregatele şi sternul?
O, «meserie de-a muri», fulgerător
ţi-am învăţat prologul!

Ţi-am scris, Măria Ta, odinioară: „Pe-aici
s-a dizolvat orice credinţă. Condeiul unse zbilţul
cu săpun. Posteritatea avortă în sanatorii.
E bine, Mister? Respirăm?” „E bine!

Pe străzi «Divinul» dă din coate şi de genunchii
Galei bate-şi clopoţeii. «Mă duce-n goană carul
de triumf în care-au pus maşina infernală!»
Peccavimus, Marie preacurată!
Din cerga fiinţei lexicul s-a dezlipit
ca pieile bătrânelor prăşite de pelagră.

Ţi-am scris, Mărinimia Ta, odată: La Skopje
grăit-a moartea în foiul străzii răsucite. Nu roţile-au
scrâşnit pe osul silfidei Cleo mlădiindu-ţi somnul?
Nu sângele plăti cu sânge mânia de a fi-n picioare
în vara celui an statornic în calicie şi în lamentaţii?
Vai, pletelor o clipă răvăşite de şoimii unui licean
imberb, acolo,-n ’76, prin Craiova, când mahării
dădeau cu reteveiul în peştişorii din acvariu,
când urma ţi-o lingeau ogarii cu limbile legate
în petliţe, când i-am turnat «trompetei: focă»
albastre coarne într-o seară.  

Cu degetele mâinilor zobite nu s-au jucat căţeii
prin boscheţi? Nu pietrele din caldarâm, în iunie
din ’96, ca mâţele se ondulau sub vipii?
Luxurioasele se înfruptară din creierii
amestecaţi cu găinaţ de turturele!

Vai, buzelor spălând jargonul boemilor
cu gloria-n turbincă! Sub ceasul morţii invocară
acelaşi vers plesnit în două? «Prea am iubit
dezastrul şi beznele şi spinii, să vieţuim
ne-ar place şi sub un cer senin!»
«Sărută-mă, sunt rană: arde rana.»”

Mi-ai scris, Luminăţia Ta, odinioară: «Dacă
natura-ţi trage clapa, chiar indignarea-ţi face versul!»,
bagă la devlă, sir Dincescu! Deci «pentru un cuvinţel
de-al vostru, aşijderea unui hamal, căra-veţi tonele,
cu mia, de minereu sordid, verbal.» Tu, «fiind
cu toate-n veac nepotrivit», ce le-ai transmis
palavrelor turbate? Daţi iama, impavidelor,
daţi iama din toate limburile limbii,
ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte,
cu lucrurile să vă mântuiţi!

Hemoragia, necrozarea lumii şchioape, clonţul Puterii
când îi sparge jugulara, cin’ le sistează, Parmenides?
Lipici turnaşi în chiupuri şi-n glosare, legându-le
mai strâns decât în zilele dintâi, când măritişul
îşi vedea buricul, iar noimele-şi
filmau procesiunea.
Lemnoasa inspiraţie rotind bagheta
acelui faraon impudic, de când ajuns-a
«Ulalume» la Căpriana de la Secu?
De ieri în gălbenuşul piramidei Pleiadele
din călimară se uscară. De astăzi clona
umbrei timpurii se-ncaieră
cu mâţele-n talcioc.

De mâine debutează farsa Penelopei
scrâşnind în osiile unui strigăt ieftin: «Azi
n-ai nici pâine, n-ai nici crez, vei stăpâni
ca mâine totul, numai să vrei, doar
să cutezi.»

Dă-i cale înstelată pribegiei noastre,
lină Marie, năruire pomădată!

ELEGIA A XXVII-A
sau „CÂND AM AJUNS, POETE, LA SPOON RIVER!...”

Când am ajuns, Maestre, la Spoon River, îţi aminteşti
că leşinau livezile de-atâta floare? Plesneau urcioarele
tăcerii sclipind peste colinele din noaptea socerală.

Cu ugerele scărpinând bujorii, se frăsuiau văcuţele
printre morminte. Tuşicile îşi dichiseau coliva şi clopotele
se credeau ţipari plutind pe Desnăţui, sfădindu-se
cu undiţarii de o şchioapă.

Ce suflet descleiat, de calzii demoni călărit,
la Domnul se ceru să-mi fie călăuză, precum
Vergilius odinioară, când cerberul mi s-a părut
o mâţă cu botişorul ciuruit de fluturi?
Nu lira-mi astupase, zăpăcita, spărturile
celebrelor butoaie?

De grele pieile unui nesuflet, mai greu ca greul Mării
Moarte, n-am jupuit jivinele pădurilor jilave de gloria
ignarului prâsnel prelins din viermăria de la Scorniceşti?

Nu le zdrobiră vipiile capul sicarilor din loteriile măririi?
La vadurile înfrăţirii noastre, dintr-un septembrie din ’54,
întoarce-te, pruncie morbulentă! Acolo galeşa olteancă,
amirosind ca deniile dintr-o mănăstire, îşi desfăcu
tiparniţa plodirii. Şi-am respirat prin gămălia
acelor oligante versuri, „soră mare”?

Când am ajuns, poete, la Spoon River, îţi aminteşti,
Petit, că în Bănie petalele bătrânului, albastre, îşi corcoleau
scăderea lămpilor de veghe? Nu limba tremurată îşi scăpă
strigarea vânatului orbecăind în curse? Iar eu? Dar tu?
Citiţi-mă din Condica Logofetesei: Spital
prin care moartea mălăiaţă se hârjonea şi aduna
în coşul ei de inutile rufe infime sufletele
rablagite, foşnind la Rohia într-un pomelnic,
când Babu edită Apocalipsa.Când am ajuns,

juvete, la Spoon River, nu Bobonete, nu Săpânţa,
îţi aminteşti cum melcii mari şi blânzi ai maicii noastre
se întreceau cu harfele în armonii? Cum pictorul
storcea, în colivie, colinele portocalii?

Acolo unde păsări nătăfleţe uitaseră clocitul,
euritmiile şi zborul, acolo unde „plopii fără soţ”
se oglindeau în condica Dalilei deşucheate,
acolo unde arcul lui Ulise se lacera
sporindu-şi amorţirea, acolo s-a întors
cu spatele la fiinţă o poezie mai bătrână
ca bătrâneţile acelor nuferi giniţi,
la 1 Mai, odinioară.

Azi, cronicare, în Spoon River rugămu-ne:
În focul bunătăţii tale primeşte-ne, Măicuţă
Preacurată! Cum suntem tipăriţi de viscol
şi povârniţi de muncile rotirii, cu limba
îngerilor să ne cânţi cântările înmiresmate,
sfinte cântări de leagăn şi de nuntă,
Marie, orie învolburată-n plânset!

ELEGIA A XXVIII-A
sau „FĂTAŢI SĂ FIŢI TĂCERE, NEMIŞCARE?!...”

Nu?! Nu se aude vilanela, casida vântului sagace,
nici şuierul de osii, tămbălăul. Maşinăria s-a gripat,
Maestre? Nu se mai dau salcâmii, ulmii în ţiţeică?
Nu-ngenunchează turtureaua în faţa măcinişului
de soare? Nu-ngenunchează teii pe Copou
în faţa plămădirilor de lună? Parcă în plex
o boală ne-a trăsnit flacidele grădini
primordiale. Mă crezi, melancolie repetentă?

Fătaţi să fiţi tăcere, nemişcare?! Aţi învăţat
o lecţie: îngheţul, voi, promotorii plagierii! Ce-am
fost mai ştim? O semnătură dezlânată pe-o pagină
de Biblie uitată de un călugăr într-un bar de curve?
Provincie, paporniţe cu raţe, cu praz şi lapte covăsit!
«Puţoiul zilei» trece prin vitrină, furtiv zdrelindu-şi
bombăneala în ragilele Tezelor din 71, «Tudorache»!

În colivia cu obloane, muşcatele s-au ciuciulit
în forme morbulente. Nu iscălişi epitalamul nebuniei?
Nici recviemul înfrăţirii? Nu gloria se râncezi în tâmpele
anunţuri mortuare? La Boca, de dalac plesnind,
scriindu-ne în farfuria cu nisip, cu pana sturzului
fumist, plăpânda uscăţivă învăţă ce-a învăţat
la Königsberg tăcândul, grea „meseria de-a muri”.

Nu?! Nu se aude nici izvorul, nici tropăitul râului?
Desnăţuiul? Pe malurile căruia copilăria fugea cu sita
după fluturi, pe malurile căruia baboii se hârjoneau
cu undiţarii, pe malurile căruia trăpaşii păreau biserici
în miniatură, pe malurile căruia ciobanii „îşi aprindeau
ţigara de la cer”, pe malurile căruia berbecii mârleau
seinele cu gândurile fracturate, pe malurile căruia
dulăii muşcau lipiile năplaiului de august, pe malurile
căruia porneam popicul şi purceaua, pe malurile căruia
înzorzonatul fulger se răsucea în degetele paparudei,
pe malurile căruia puţarii se înţepau în stelele
amorezate, iar prepeliţe şoşoiau:

„İo-s Francis Jammes şi, iată, pornii spre Paradis.
«Doliul primulelor» şi «Georgicele creştinate» le duc
asinii în panere, între căţei şi opincuţe.”

Privighetoare dejivrată de-a cerului strident
strigare, rouă de toamnă belalie, ia-mă pe aripile tale
şi zboară-mă, cântând, până la Domnul şi-n palma lui
fă-ţi un cuibar de stele, acolo să dormim iubire,
iertare, linişte, uitare, până veni-va ceasul revenirii

la chipul irosit în tinereţe, până vom strânge-n
mădulare ispitele pedepsei de a fi iarăşi o clipă
rotitoare pe care-o răsfoiesc şoldanii fugind
cu sita după fluturi pe limburile
Desnăţuiului obraznic!

ELEGIA A XXIX-A
sau ÎNEACĂ-MĂ-N TIPAR AIDOMA ŢIE!...

In memoriam
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

„Ursita creaturii-i să-L învie pe Creator.”
O vorbă goală? Bine! Bună de dus cu preşul
pe cei fraieri, ajunşi, necârtitorii, la chindie,
când soarele scăderea-şi fulardează
prin recile poeme de explozii poliflore.

De ce mi-e frică să rodesc între oglinzi,
Marie? Orice triplare: semnele împotrivirii noastre
la imnul mâzgălit de-o existenţă
care îşi varsă icrele albastre
în toate colţurile zilei trădătoare?

Revino, Maică,-n uşa coliviei noastre,
de unde te salută inorogul cel chel, cel ştirb!
Pe unde, hei, îşi face veacul satârul măcelarului,
privighetoare? Pe unde nebunia cea borţoasă
îşi poartă fătul cu mândrie, proasto?!

Pe unde, vămuit, cezarul îşi cheltuieşte
vrednica fărâmă din omenia sa livid stresată?
Pe unde auriga dă cu biciul în preotesele
acelei glorii cu cârlionţi, cu dinţişori de lapte?

„Şi Te surprind întruna punând piedici,
Doamne, în spiţele-alergării mele! Dar nu
spre Tine-alerg întruna? Şi nu de focul Tău
îmi ard vederea”, nesăbuitule, prea pofticios
de sânge, de prapori şi de tămâieri?
Cărările ţi le-am bătut, o, Doamne, de când
fusei o slută ghicitoare cărând lumină cu urciorul
în pântecele maicii mele, punându­-şi cânepile
la topit în scocurile Desnăţuiului cel iute.
Dar, Doamne, care-mi fu răsplata
acelor dăruiri şi arderi cu miile de afluenţi
rotindu-se în estuare? Un blid cu jir?!
Ce greaţă, Doamne! Şi ce mânie expandată!

„Născându-mă, m-aş fi dorit ca pruncul ieşind
din baie, curăţat de toate”, Marie Preacurată, însă,
iată, venind în toiul fiinţei sale turbează viul din păcate,
iar penitenţa, rugile-s decor, ipocrizie fătătoare
de alte guri muşcând desfrâul, delirul
pomădându-şi pe lovele grase, când ele,
vechi altare, scriu autografe pe filele
unui deşert irecuzabil.

Îneacă-mă-n tipar aidoma Ţie, leprosul
din periferie, Doamne, scuipând în panaceele
pe care le bişniţează fiii tăi cu fustă!

Din teatrul Carpenului, „Doamne, vino
batem amândoi această ţară de jale
şi de cântece” înfuriate! „Pe jos, băiete?”
„Sigur, Doamne!”

Din Turnul cel mai strâmt mă strigă cine,
Marie, jertfă priincioasă? Îmi dă în clocot spaima
de târâşul prin Valea Umbrelor, maică? O ţin
în colţi acele fiare cu nume neştiute, nevânate,
săgeţile fugind de ele. Pe unde umblă nenorocul
cu haitele-şi de epigoni, Marie? Pe unde arde
cântec din caiele bătute-n sânge cu toporul
din mâinile cezarului, Marie? Nu l-au
mâncat hoitarii-ntr-o cazarmă, când pe la
uşi roiau colindătorii cu păleaţa? Ave!

O strigă-mi strigă sufletul prin vaduri: Fără
valtrap, fără căpăstru, copile,-ncalecă-ţi destinul!
«Doar nouă, oamenilor, numai nouă oglinda
ne aruncă-n faţă chipul schimonosit», Marie
scămoşată? «Mai lasă-mă o zi de toamnă»
(nu astfel se rugase duinezul cel fără casă,
fără lampă?) «să mi se coacă fructele
pe crengi, oh, Doamne!» 

De mierea-ntoarcerii la nefiindul cel spornic
şi acrit de aşteptare să mă satur aidoma golănaşului
flămând, retras la vatră, acolo unde în clondire
vinul cântă aşa cum cântă cerşetorul în răspântii,
când ploile-i îndeasă, fără preget, puţina carne
pe ciolanele trudite, scârbite de venitul-dusul
printre speranţele mucegăite, care-au
mierlit-o în padocul umplut
cu greierei, cu levănţică.

N-auzi cum ţârâie,-n urcioare, anii? N-auzi,
bolborosind în alambicuri, cleioase memele durate
de trist năravul de-a fi psalmistul Demiurgului
cel rău din tribul cel învăţat cu înjosirea,
cu datul peste ceafă, peste deşte?

„Născut în cer, dar exilat de Tine pe-acest
pământ de spaime şi înfrângeri, ce-ai vrea
să fac, preabunule ostatic al crimelor
vuind în vadurile şagrinate?
Ţinându-mi vulturii în teacă, mă întrerupi
fără să-mi iei credinţa, paharnice jucând
pe-o mână moartă, fără să-mparţi
cine-i învinsul şi cine-nvingătorul,
frăţioare!

Mai lasă-mă o primăvară, Doamne,
să versuiesc între ortaci şi rubedenii,
să aţipesc sub aripa privighetorii
ce bagă luncile în balamuc,

cântându-le sub pălăria unui
înger pe care, Dumnezeule, îl dai
cu spray pe gânduri!

ELEGIA A XXX-A
sau „NOTARUL MASTERS DIN SPOON RIVER”

                                            In memoriam
MARIN SORESCU

İnsomniac al bătrâneţii calde, timpurii, îngroapă-mă,
privighetoare de Bacău, în duioşia-ţi parfumată! Ferestrele
din cea mai strâmtă lume, tu, surâzând, deschide-mi-le,
surioară! Azvârle-mi florilegiile într-o râpă, la Finca Vigia,
când căcădara şi potârnichile îţi pomădează primăvara.

Cu pitulicile ieşind la drumul mare o gureşă
livadă fie-mi casa, când fiul îţi ucide peţitorii
şi când din gură zelatorii îţi beau luminile cu paiul,
când ploaia îşi sărută amintirile impii, când teii,
înflorind, şi-aud mireasma cum oxidează-n cafenele.
Acolo versul dă cu rânza într-o rimă, iar rima
dă cu oiştea într-un rondel. Nu-i stoarsa liră
samovar stricat?” „İluminatule mâlos, ce naşpa!

Ritos trecând pe scurtul pod de bârne,
mekkaşul îţi pictase măgăruşii cu lipărul suavelor
zambile. Nu-ţi dăruise, drept chirie, urciorul
de mărgăritar? Cântaţi: nimic din ce e nobil,
suav şi dulce n-a murit.”

Ce timpuri dezlânate-mi roboteau în moară!
Nu se umfla, ca o băşică de beţiv, delirul inspiraţiilor
fezandate? Ce line cazne mi-au încins pumnalul
aşa cum plita se încinge când bate-n ea
văpaia cu arcuşul? Ce răzvrătire nu-i pisoar?
Pe unde umblă saltimbancii înţepeniţi
(pardon!) în marmelada legii?  
Frumoasă fui şi tare mi-s frumoasă ca verdele
păun de mescalină!, unde-am citit, îţi aminteşti,
puţică, aceste baliverne tandre ca mieunatul mâţei
pe acoperiş? Într-un closet din piaţa Campo dei Fiori,
pe-o uşă spartă, pe un zid olmec, pe jaguarul
din La Venta? Pe-acel jugastru din Craiova?
Din Santa Fé? Din Parcul Romanescu?

„Să fii o sabie trăind din opoziţii!”, cine mi-a stors,
în gât, corasla acestei propoziţii dehiscente? Pe cine
iscăli – cu ruj de buze, la Scopia – dumnezeirea?
O moarte îşi tocise prăşitoarea prăşind bujorii străzii
Caminito. Voi cui i-aţi dat pojarul Mona Lisei
decorticându-se în piaţa din La Boca,
voi, retiarilor, urlând pân’ vă plesneau,
între vitralii, pomelnicele sângerii?

Şi unde-i pistruiata amăruie, studenta cu crăcanele
de-un stânjen şi ţâţele depănuşate de trupeţii cu buletin
de Montparnasse? Şi unde-i Cleo Domozină? La Scopia,
magiun, sub roţile unei maşini? Olteancă oacheşă,
o liceană, İoana Olaru unde-i, Ava, sorbind din sticlă
Verde de Paris, când preotul Răzgabără bădădăia
prin şanţ, când preoteasa îl căra, cu tărăboanţa,
într-un şopron cu picheri şi purcei.

Şi unde-i Tiolin, muiercea, dosind cuţitul la ciorap,
mierlind-o, Dumnezeule, pe-acolo, pe Desnăţui,
cu scăfârlia destrămată sub maiul altui jarcalete?
Şi unde-i curvăreţul Pârciu, jucându-şi hora
cu şuriu-n dinţi? Nu el îşi cheltui bojocii
în sanatorii, prin closete, fumându-şi
„Mărăşeştile”, „Carpaţii”, puţind a târfă
răsplătită c-o strachină de bolbotine?
Dar unde sunt zăpezile de altădată? De când
au năpădit colina notarul Masters din Spoon River,
trombonul Whitman, clopotarul Poe, certându-se
cu Mister Nevermore? Ce hărmălaie de relaţii,
de meme, de pelticării! Cinmi-a spălat
destinul pe picioare cu apă chioară,
nu cu mir, şi-apoi cu pletele m-a şters,
scatiilor cântându-le Ave Maria?

Ce grase-ntunecimi răscoc în suflet! Ce înţeles
să-ţi dau, vorbire cu mădulare decimate? Sub clopul
fanteziei leşinând, cine-mi traduce moartea-ntr-o
şaradă? Cine-mi împuşcă Saturnalia în ceafă
la Finca Vigia, bădie? De-acum, tempestelor
impii, voi lăstări la subţioara voastră, acolo
unde stelniţele şi păduchii ospătărie
şi-au deschis, acolo unde margaretele
şi macii, narcisele şi guguştiucii
îşi pârpălesc blazoanele
sub felinarul acelui Diogene
şlefuit cu biciul.

„Dar unde sunt zăpezile de altădată?” Acolo
manglitorul, în celulă, îşi strânge dinţii risipiţi
în paie. Acolo umblă şobolanul ca episcopul
printr-o dieceză. Aci nu-i loc de râs vreodată,
deci vă rugaţi s-avem de Sus iertare!

Şi iată-mă, smintitule,-n genunchi! La pragul
tău de milă, de cruţare boleşte zidul meu de silă,
de uitare. Retează-mi, Doamne, ţara hărăzită
din ostenitul veacului capan de manechine,
prin care umblă şulfele cu covrigei în coadă!
În vârfu-acestui stâlp aştept Cuvântul.
Se va rosti? Ori sunt sortit, ca vântul, să fac
zadarnic gesturi de-nviere?Dă-mi, Doamne,
ceasul lebedelor negre să-mi întremez
gâlceava cu căinţa, să-mi vindec plăgile
crescând, buluc, din stele! Cine-mi
extirpă muschetarii din Bănie, Doamne?
Cine-mi sudează sicofanţii cu sicarii?

Vom trece, părinţele, vămi şi fluvii, vom poposi
într-un iglu, acolo unde focile şi pinguinii vor ospăta
la cina noastră, acolo unde urşii, retiraţii, primi-vor
Colindiţa”, „Capra”, „Ursul”, când într-o piaţă
decreţeii vor auzi rafalele de AKM, când oamenii
de bine, reşapaţii, de la tribună îşi pompează
udul peste portretele într-o ureche, când

sângele grăieşte sânge, când crima  
se declară fată mare, când inspiraţia
atârnă într-un brăduţ cu colindeţi,

când sapă sobolii, în temelii,
cântări cu piei de vulpe fulardată!

ELEGIA A XXXI-A
sau „SĂ-MI VINĂ FRACUL MORTULUI: MĂNUŞĂ!...”

Celui mai iubit dintre pământeni,
fiului meu Florin Daniel DINCĂ

Veni-va, fiule, şi ceasul? A şi venit, copile? De ce
tremuri? Hai, stinge-mi, mâţâitule, făclia! Azi barcagiul
intră-mi pe fereastră, azi bocitoarele s-au strâns în uşă.
Azi scăldătoarele îmbobocesc pe vatră, azi şnaidării
măsoară şi măsoară, să-mi vină fracul mortului:
mănuşă!... Azi din brădan măieştrii îmi improvizează
o colivie-n care intră (muşca-l-ar reveriile!)
ghepardul trecând prin gămălia acului
prin care nici ieri scatiul nu-şi filtrase naiul.

Firavule, închide-mi ochii! Apasă-mi nuferii
în gură! Cine-mi comandă grivii emigrării, Doamne?
Cine-mi deschide pragurile dintre neguri? Şi zidurile
cin le schimbă pe filele brânduşilor de toamnă?

Azi trece-mi rana rănilor prin toate (oh, ziduri
putrede, oh, ziduri scelerate!) ca aburii prin nările
de miel jucându-se cu mâţele şi cu groşteii,
cu picherii şi cu brabeţii. Întoarce-m-aş,
copilărie, la farurile scărmănate de brizele
pe care pescăruşii ouă, pe care fulgerele-şi
tipăresc diata, încercănată „soră mare”!

Ce primăvară mă atârnă de insomnia
clopotului mare? Ce trăsurică poartă-mi
plodul renaşterilor la azil? Ce bătrânică
lacerată scânceşte într-o iconiţă?
Se strică apele pe la cişmele, pe unde se adapă
cocoşata-mi umbră, de care intră-n sperieţi dulăii,
pe unde, Dumnezeule, ar fi să curgă belşugul bulbucind,
nu snaga sărăciei! N-o protejează retiarii cezarului
cel prizărit, pe care-l inserează moartea în pomelnic,
într-un decembrie cu piţărăi la uşă? Notează,
scribule, cedează, strunindu-ţi pana
împroşcând cu sânge!

De unde-ncepe deşirarea vocii? De unde-ncepe
văzul să bolească pe riviera dintre zi şi noapte, pe liziera
dintre mare şi furtuna mare, pe soclul dintre asasini
şi genii? De unde-ncepe-auzul să audă cum fătul
chirăie în turnul maicii sparte şi cum foşnesc
regretele strămoşilor cusuţi în piatră?

De unde-ncepe să ghicească pipăitul cum
stelele se polimesc în Hathor, cum haturile
vremii haşurate se prăvălesc prin alte frontiere,
cum spaţiile îşi înghit buricul, prâsnel,
sărind în borta altor spaţii fugitive?

Aici nu-s anotimpuri, nici izvoare, nici inorogi
şi nici mârţoage, doar un pământ răsturmentat
de forme ilicite, de răstigniri, de faceri fără ziceri,
pe când tăcerile fac ţurţuri, când graiul
îşi reneagă condeierii, când gloata îşi lăţeşte
somnul, când legea-şi linciureşte ciorăpeii-n stradă,
când lerfele şmotresc călugării în schituri, când
mahării, la mititica, dictează evanghelia hoţiei,
când de la Nistru pân la Tisaroiesc   
marfarele cu plagiate, când combinatele-şi
dublează exporturile de păduchi, când
Ghilgameş şi Enkidu vând gogonelele
în Piaţa Amzei, când Penelopa şi Ulise
İtaca şi-o închiriază pe o sticloanţă
de rachiu, când gloria îşi ostentează criza
cu şapte sexe în blazon, când face mucegai
imaginarul, legându-şi epigonii la cutia milei
pe care o sfinţiră hăndrălăii cu patrafirul
prins în sodomiile pârgave.

Chiştoc mi-e, Doamne, cerul arătării tale!
Zgârcitule, prin ce ne-ai păcălit? Nu divorţarăm
din tiparele primordiale? Nu am ajuns colegi
de haită cu mâţele, prigorile şi câinii, cu şuiţele
şi cu hoitarii? Spăla-m-aş, Dumnezeule,
de toate nu cu regrete, nu cu greaţă, ci,  

uite-aşa, cum ciocârliile îşi uită de ele
însele când zboară, ci, uite-aşa, cum fluviile-şi
uită pâraiele când se proptesc în mare, când
se aud secundele lovind în spumă aidoma
clopotului de la Putna lovind timpanele
uscându-se într-o mansardă!

Acolo revenim? Acolo unde incendiile
au rărit recruţii, acolo unde taurii-şi ţinură
cuţitele-n borcane cu formol, acolo unde
„Bălălăul maichii” ne fost-a imn naţional,
acolo unde mestecarăm pingelele unui tiran
tembel, acolo unde ne scăldarăm în chiseliţa
de la Sfânta Secu, acolo unde şi-au halit
bojocii aezii cu săpun în gură, acolo unde
morţii hotărâră să fie-nghesuiţi în cimitire,
mai drepţi ca santinelele pe meterezele
Sucevei, acolo unde decreţeii dresau
nu şoimi, ci papagali, acolo unde inspiraţia
se adăpa cu nechezol, acolo unde juzii
îşi uitară perucile în balamuc, acolo unde
fraţii îşi ciordiră silabele din epitafuri!

Pojghiţă-i, Doamne, pacea biruinţei noastre?!
Prin care bolgii turma ne-ai răznit-o? De unde curg
luminile acestea cu epiderma lor multicoloră, de-ai
crede că demenţa unor pictori sări cu cizmele-n
culorile rebele?! Înfige-mi-te, inspiratule, în suflet!

Ferestrele îndoaie-mi-le, Doamne! İeri cerul
îşi spărgea avutul, ieri solipsiştii tropăiau la cină.
Sub poftele acelor gioarse, de ce-aş fi încolţit,
mărite? În pitele cu smalţ de ouă – suspinele
dezacordate! Dă-mi mâna, fiule! Afumă­-ţi
spaima! Tot ce muşcăm nici nu există,
tot ce grăim nu fi-va niciodată.

De-aici vom naviga peste borţoase ape.
Ce mama dracului (pardon!) se ştie?

ELEGIA A XXXII-A
sau „SE ÎNNOPTEAZĂ VREREA VREMURILOR, AVA!”

Profesorului meu
Eugen NEGRICI

I. NE-NVAŢĂ RUDIARUL FLAMMA

Sub podul Mirabeau, pe Sena, şi-au ars iubirile poeţii:
pumnacii, fustangiii, solipsiştii. Treceau, venind din visele
bătrâne, multicolore vaporaşe cu mandolinele nervoase.
Nu îngerii din Montparnasse îşi cumpărau intrările în casele
de toleranţă? Se cuibăreau în rarele Arcadii ranchiunoase
poeţii – făţuiţii, clamoroşii – ţinându-şi minionele
de ombilic, tuflindu-le pe ţâţe versuri futuriste,
împerechindu-se cu ele, iepureşte, şi rătăcind
prin turmele de capre, mălaiul împărţindu-şi
cu grivanii, cu veveriţele şi cu iezii.

Şi-au căţărat fătucile-n Parnas poeţii, dându-le chip
nechipul sibilelor vorbind în dodii, ori Romei le-au trimis,
peşcheşuri, să-i dădăcească tigrii din arenă, când sângele
puhav sorbea miros de sânge, când rudiarii Flamma, Priscus
şi cu Verus scuipau destinul în urechile ciulite. Jucându-se
cu sceptrul în ţărână, „İo Saturnalia” rodea mantaua cezarului
ajuns de-o şchioapă, de-ai fi crezut că Dumnezeul libertăţii
şi-a investit copeicile pe Desnăţuiul nostru. Aleluia!

Pe Venus, neagra” răsfoind-o, mureau în sanatorii
ciuruiţii, mureau acolo, în Granada, mureau acolo, pe la
Missolonghi, cu sabia zbârcindu-se în mână, mureau acolo,
pe la Alicante (regat de cufureală şi urină), mureau făcuţi
săpun la Auschwitz, într-o baie. Mureau strigând: „Nu
trageţi, blânzii mei, tovarăşi! Voi, toboşarii vremurilor noi!”
İar azi poeţii ce mai fac, procleţii? Dincescu, pădureţul,
de exemplu, ţigară din ţigară tot fumează, citeşte analize
medicale, facturi de gaze, de lumină, ştergând din DEX:
avere, biruinţă, încercuind în DEX: infarct, dambla, ciroză.
Din când în când citeşte dintr-o cărţulie: „Într-un pârâu
scurgându-se-ntr-o fosă niciun pescar nu va găsi
o perlă.” Şi dacă Duhul Sfânt îşi varsă lapţii-n zoaie?!
Aşa cum anunţase mavroforul şi coana Joiţica aprobase?!

Orfevrul îşi vânează prin Tobago, prin Trinidad şi prin
tractire ei, Ricardo Reis, de Campos şi Caeiro, heteronimii,
limbăreţii ăia. Hoitarii consultându-şi, Curţile şi vrăjitorii,
anunţă bulele papale: „Nu-i de găsit ce, vai, nu s-a
plodit din sânge! Treziţi-vă! Lăsaţi-vă de şpriţuri! Păcat
de tinereţea voastră!” „totul poate fi o moarte şi nici
atât n-are putere să mai fie” ne-nvaţă rudiarul Flamma.

II. A DOUA „PROBĂ LA UŞA PÂNTECULUI”

Cine visează-n visul maicii mele, ducându-mă în ţipăt
şi în sânge, aşa cum fructele îşi duc în sine şi sâmburii treziţi
la veşnicie, şi mustul învrăjbit cu somnolenţa? E moartea, fiii
mei, e moartea? İat-o! Cine răstoarnă-n rodia căderii mele
aceeaşi zbenguială de bondari pe care mi-a dictat-o muma?

Cine mă poartă-n spaimele-nvierii sale, aşa cum
fluierul îşi poartă-n vipii oftatul neamului născut cu gâtul
pe-acel butuc al unui gâde nerăbdător, insomniac
avid, zâmbind cu scalpul inocentului în traistă.
Cine întreabă, ţafandache, înţepenitule în trişerii?
Nu piatra îţi răspunde? Sigur, piatra! Bocirea
nu-i decât scamatoria pe care
o aplaudă aurolacii?
Posteritatea nu-i decât o ghicitoare pe care-o trag  
la montă insurgenţii? E noaptea, fiii mei, e moartea,
această singură corvoadă ce-şi mistuie tălmacii migăiţi?
O, niciodată nu rămâne, niciodată, aceeaşi boare circulând
printr-un suflai de rugăciune, aceeaşi buruiană căţelită
pe-acest maidan greblat de-o ploaie colţuroasă, din
care încasează păpuşarii doimea de-ntuneric putrescent!

„Cine-i stăpânul picioruşelor sfrijite? Moartea!
Cine-i stăpânul mutrelor zbârcite? Moartea! Cine-i
stăpânul plămânilor încă lucrând? E moartea! Cine-i
stăpânul salopetelor de muşchi? E moartea!

Al cui e plânsul care-adoarme înghesuit în şaua mea?
E moartea! Al lui e raiul care merveleşte la cotitura dintre
mâine şi poimâine? E moartea! A cui e ploaia care-mi
duce luntrea, aşa cum grădinarul scade febra bujorilor,
fentând chindia? E moartea, decreţeilor, e moartea!

«Cine-i mai tare ca speranţa? Moartea. Cine-i
mai tare ca voinţa? Moartea. Mai tare ca iubirea?
Moartea. Mai tare decât viaţa? Moartea. Cine-i
mai tare decât moartea?» Moartea! Această
ficţiune zdrăngănită în sucursalele-i din toată
lumea? Moartea! Această strălucire turburată
de graurii de la Săpânţa? Moartea! E ţiitoarea,
sorcoviţilor, e moartea!”

Unde-i ieşirea din intrarea-n zero, Doamne? Unde-i
scăparea din celulele lui Nero, Doamne? Unde-i arena-n
care inorogul jucă şotronul pe smochine, Doamne? Unde-i
tembelul care ne vorbise în şapte limbi, plus rusa, Doamne?
Sunt locuită de un strigăt.” Trage-ţi­ pilota peste măştile
buboase şi roagă-te din marş, răcnind sub scut, vechime!
III. VOM REVENI AICI, JELIND PE SCUT

Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava! Mergând
prin Piaţa Primăriei din Craiova (aievea ori în visul
unei târfe?), ieri am simţit învolburându-se trecutul,
ca maţele başoaldei dintr-o mustărie, trecut pe care
îl crezusem oale şi ulcele, trecut pe care haplea
îl văzusem, trecut pe care îl sortasem privindu-i,
în oglinzi, bojocii compostaţi, trecut încovrigându-se,
trecut pe care ni l-au sărat ideofobii cei peltici,
trecut (bastard!) scobindu-ne curajul
cu briceagul.

Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?
Ce-ţi face inspiraţia la morgă?  
Cine-şi închide cenzorii într-un padoc?
Cine-mi livrează paricid în pieţe?
Cine-ţi măsoară prânzurile, Asuerus?
Cine-mi însoară stilul cu păleaţa?

Călăuziţi de-un jind al înnoirii, să gâdilăm
coclind artistica fatalitate a verbelor clocind
în Bălăceanca Veche?Jucând-o părinteşte
pe genunchi, cine-şi întreabă lacrima colţoasă:
„S-au cangrenat cireşii la Greceşti, isteaţo?” Cine
scalpează tărăboiul acestor turturele fragmentate? 

Ascultă-mă! Începe neamul să se disperseze,
Ava! Nu-i vatra vatră, focul – foc! Succedanee doar,
pe care păpuşarul le cârpeşte. Ascultă-mă! Încep
vânzarea vânzătorii. Împart cumpărătorii împărţeala.
Ne risipim din ceas în ceas: orez în cala unei nave
ce şi-a uitat timonierul în rada unui port
proscris din orice mare.
Se-nnegurează ritmul vremurilor, Ava! Umblând prin
Piaţa Primăriei din Craiova, zăplanule, m-am întâlnit cu tine
şi cu mine, într-un septembrie din ’81! Pe-atunci nişte
boemi hrăneau căţeaua acelor libertăţi plastifiate. Pe-atunci
afişele sclipeau drăceşte pe ţeasta unui neam de plastilină.
Pe-atunci (ţinându­-şi ignoranţa-n gât, cum lerfa gâlcile
înfuriate) venea cezarul în Bănie, pios vorbind în testamente,
lasciv dansând din zbilţuri şi din târnăcoape.

Aşa cum procedară scamatorii trăgând pe nas iluzii
degerate, aşa lucrau profeţii, în subsoluri, împopistrate
avataruri. Heteronimii cui dădură faliment, dorind să-şi
inoveze faraonul? Cine-şi zidise răsuflarea sub cântecul
băsnarului suflând în diegeze? Împărăţiile când scapă-n
mare, eviscerate râuri se blochează-n ecluzele acelui bocet
pipernicit, întortocheat şi la duhovnic tras cu mocăniţa.

Bătrânul spart în bătrâneţea altui neam, bătrân prelins
într-o vorbire deşelată, pe care chiar uitarea mi-a uitat-o,
înnoadă semne tulburate, înşiră propoziţii încâlcite.
Azi dialogul stă deoparte, într-o mansardă cu muşcate
peticite, care îşi pun culorile în cap, aşa cum fac pirandele
în târguri, când, planturoase, îşi arată cracii. Acolo, peste
drum, fătuca pistruiată deznoadă semne încâlcite, deşiră
propoziţii tulburate şi leagănă un ied într-o covată,
pe care nenorocul îşi ascute limba.

În ocniţa aleilor vopsite de putrida tăcere degresată,
studentul miglişeşte veveriţa. Castanii premiază alalia
reveriei, iar pinii demontează trişeria verii. Când cărămizile
din „Turnul cel mai strâmt” se înghiontesc, sărind din zid,
pe unde sufletul îşi strigă armătura? Vârtejul bate palma
cu scaieţii. Antumii şi postumii? Ceapă degerată! Nimicul
stă de vorbă cu nimicul. Genunea şi-a-nghiţit căiţa.
Pe policioara iazului schimonosit de-o amintire
(pe care lebăda o încălzeşte sub aripile-i meliţate, Ava,  
din care sufletul şi-a smuls condeiul!) se plimbă
vânătorul şi copoiul. Un pictor ne triplează
aparenţa: tablou pe care îl rescriu acele coliere
de becaţe, de prepeliţe şi de potârnichii.

Azi pictorul, răscumpărându-se-n livadă, îşi ceartă
dibăcia care-i şchiopătează: Îndoapă-te, ţâfnoaso,
cu povidla pe care orbii o expun în iarmaroace!
Închide uşa viselor pe care le mână la Stambul
gelepul! Înnoadă-ţi palmele în rugăciune,
să-ţi dea în clocot insurgenţa! Nu-i piatra
îndoielii pâinea noastră? Nu-i scotocirea sufletul
izbânzii?” „Întreabă, suflete!” „Cine­-mi răspunde?”
„Nici Faust, nici Mefistofel, prostane!”

În varniţele perspectivei Pucu, vânătorul,
şi Fofo, dolca lui băftoasă, s-au dizolvat încet,
încetişor, lăsând în urma lor culoare fără de culoare,
vorbire fără de vorbire, făptură de hârtie fără bucălata
fiinţă, o umbră sfredelind în umbră, alunecând
în umbra mare, mare, şi-o amintire strălucind
peste muscele, pe unde iarna îmi aţine
calea şi gura mi-o astupă cu stilete.
„Peccavimus, Marie ajustată!”

Azi neamurile sar în aer. Colibele se caută-n
pământ pe numele unor urcioare pântecoase,
din care Taliarhul slobozi falernul. „Culesul
vieţii s-a vădit cam scurt. Mă-mbună moartea
cu mai multe daruri.” Vom reveni aici, jelind
pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?!