OCTAVIAN VOICU
(28 octombrie 1940 - 7 ianuarie 2004)
(28 octombrie 1940 - 7 ianuarie 2004)
PRIVEGHI AM FOST
Ce întemeiază privighetoarea..., Poetul...? – Nu mai mult decât Cântecul! Spunerea despre existenţă şi întru existenţă. Rugăciunea,
legătura noastră cu Dumnezeu. Dezmărginirea şi sinergia, asumarea Jocului
Secund! Rămâne ce întemeiază poeţii sau, „ceea ce dăinuie, întemeiază Poeţii” – spune
Hölderlin. Iată, sunt treizeci de ani de la
apariţia acestui volum şi cred în continuare în această artă poetică – Poetul este cel de pe buzele căruia cuvântul întemeiază! Umilinţă absolută, smerenie, nu
orgoliu: a da sens superior
prin Cântec fiinţei care suntem! Cred în poemul-rugăciune. Într-o asemenea rostire, se adună toată „deofiinţa” noastră, a Omului.
Cred, împreună cu alţi poeţi, că orice poet autentic este rugăciune, întrezărire de absolut, rostire maximă. Limbajul
poetic este numirea fiinţei noastre!
Cuvintele sunt mari, dar mă locuieşte această propensiune, acest dor. Scriem un poem neîntrerupt. Nu mă interesează să scriu metafore, cuvinte sărace,
înstrăinate, figuri de vorbire în
sine. Chiar dacă ele sunt, mai mult sau mai puţin, ingenioase. Când ne rugăm lui Dumnezeu, toate
limbile sunt universale, de „circulaţie”
cosmică! În această „întemeiere” nu
sunt limbi mari, mijlocii, mici! (Octavian Voicu)
PĂRINŢI
Tot mai singuri, tot mai
vechi.
Şi vorbesc atât de tare încât
Stârnesc păsările din curte.
Vorbesc de toate, fără
înconjur.
Îi aud cum spun:
De ce băiatul nostru n-o fi
dormind noaptea?
Parcă ne-ar avea el acum pe noi
copii!
Tot mai singuri, tot mai vechi
Tac şi
se privesc
Ca şi
cum s-ar vedea după o mie de ani.
DE TINE SĂ SE SPUNĂ
Cu faţa ta arzând treci
înainte,
Topeşte porţi şi surpă, fă
cărare.
Să ia lumină din lumină
fiecare
Şi gura
să se-nvrednicească de cuvinte.
S-adăpostească-n
palma ta gângănii,
Găsească toate rost sub
straşini largi,
De tine să se spună: i-au fost
dragi
Aceste locuri, le trecea
zburând pe sănii…
AMINTIRE
Stă sub umbrar şi mereu tropăie
Alungând muştele rele de vară,
Căluţul alb ca de vis.
De peste gard un copil i se joacă
În ureche cu o păpădie.
Trec şi tot acest poem mă urmăreşte
Cum m-aş întâlni cu copilăria
Şi s-ar lua după mine
Să mergem într-o altă vară, uitată,
Acolo la Viforeni.
Trec...
COLIND TÂRZIU
Sărută floarea gerului pe-un geam
la casa cu părinţi urcaţi în cer;
de sub icoană, var desprins,
paianjenul stăpân peste ungher.
Singurătate, ţi-e urât şi ţie?
Hai să vorbim de câte ne-amintim,
pe colţul vetrii să ne înzidim
colind târziu, copiii ne-au văzut.
Ieşim la geam şi-n clinchet de argint
se scaldă floarea gerului scăzând
şi lacrima e bob de mărgărit!
ŞI-AM SCRIS
Şi-am scris la urma veacurilor, iată,
eu cel mai mic întru cei mici diată;
se cumpăneşte timpul cu netimpul,
roata de spini cu de lumină nimbul,
eternitatea veche cu cea nouă,
grădina cu părinţi c-un strop de rouă,
surorile ce-s Viaţa şi cu Moartea
se înţeleg şi paşnice-şi fac partea;
se uită Fiul peste tot Pământul,
ne mântuiască El din veac Cuvântul.
MARE DE NETRECUT
Mâinile mamei adunând boabe
Pe sub butuci de vie –
Acum, în toamnă! Mâinile ei
Văi şi urme – crengi puternice.
Prin ani, carte de citit o viaţă…
Mâinile mamei alegându-mi un măr
Domnesc, rotunjindu-mi faţa.
Cum altădată, în copilărie,
Îmi atingea obrazul – pregătindu-mă
De drum.
Mâinile ei de pus deasupra rănilor lumii!
Mâinile ei aspre, dulci. Sărut prelung
Pentru un fiu şi cuvintele ei,
Care nu se pot lua în deşert,
Pentru că sunt atât de puţine
Şi-abia de ţi-ar ajunge să spui:
Lacrima aceasta de la mine la tine –
Mare de netrecut…
BALADĂ VECHE
Pe-o margine de drum în sus
s-a-nţepat moartea-ntr-o holeră
şi stă într-un picior şi strigă
parcă s-ar pune de zaveră.
Şi trece-un om şi-o ia în car
suind-o snop pe fânul moale
şi nici la deal nu o dă jos
să nu se plângă dumisale.
Şi cum merg ei aşa-n amurg
s-o-ntrebe îi dă ghes tăcerea:
– Umbli de una prin ponoare
şi nu te temi cum e muierea?
Dar când se-ntoarse de răspuns
înspre creştina păguboasă
văzu pe zarea dată-n crai
de lună nouă prinsă-o coasă.
Ia uită-te, îşi zise-n sine,
cum am uitat să-mi iau unealta
şi îi şopti o umbră aproape:
– Nu-i coasa ta, aceea-i alta!
Pe-o margine de drum în sus
s-a-nţepat draga-ntr-o holeră
şi stă într-un picior şi strigă
parcă s-ar pune de zaveră.
Scapără noaptea sub copite
şi drumu-i hău de peste lume
şi mână-un om căruţa verde
şi nimeni nu-i ştie de nume!
PRIVEGHI AM FOST
Cuvintele ce vin, izvor să se facă
alături, dulce izvor;
lângă ele, lângă ele
voi trebui mereu găsit;
nu mai am nici un zbor;
de-acum eu cu mine
spornic învăţând de la copii,
de la trecători, de la dobitoace,
de-acum eu pe mine strigându-mă
tu, celălalt, vino-ncoace;
de-acum eu cu mine
zidindu-mă lângă drum;
toţi, care treceţi, învăţaţi-mă:
sunt scorbură neştiutoare,
orbire de fum.
Priveghi am fost şi m-am făcut poveste;
eu am spus mereu de drumul
celui ce se duce;
o, târziu pricep, târziu,
că sunt neştiutorul;
pentru mine toate drumurile sunt răscruce.
POVESTE
Toate se uită ca şi cum nu ar fi fost,
tu, eşti cel de după un milion de ani, care treci,
alte albii s-au făcut poteci,
altor fiinţe pământu-i de adăpost.
Peste fântâna în care te apleci
un alt chip s-a căutat, s-a răsădit,
tu însuţi ai uitat de unde te-ai ivit
şi încotro urmează să pleci.
Pune deoparte steaua pentru o altă cale,
se anunţă mutări, se sting planete.
Turma care urcă acum din vale
este pierdută de-un fluier şi de-un păstor.
Stă norul negru pe îndelete,
nu-i pajiştea noastră lângă un pururi izvor.
COASTA VIILOR
Culeg târziu din boabele uitate
pe Coasta Viilor cu morţi
şi ei târzii la cine ştie care porţi.
Îi spală, Doamne, de păcate!
Culeg târziu şi-i dulce rodul, sorţi
nu pun, le ţină vremea măsurate
pe câte nu le aflu, scuturate
luminile ce-ai vrea să le mai porţi!
Din depărtare corn şi pentru mine?
Sau o părere? Veacul se încheie;
fântânile prea pline să le beie
de nicăieri vreo turmă nu mai vine…
Pe-o margine de noapte tai cărare.
Te zboară gândul ca pe-o arătare!
PORUNCI
Parcă aş avea de luat ceva în grabă,
aşa mă uit peste toate de lacom:
şi pajiştea aceasta,
şi izvorul acesta,
şi floarea de acolo,
şi copila de acolo.
Parcă aş fi trimis în grabă să aduc ceva,
aşa mă uit peste toate.
Oare pentru cât timp am fost uitat?
Oare când urechea mea va auzi porunca:
de-ajuns!?
Pune din zbor la locul lor toate.
Dă drumul şi foii aceleia
ce-o ţii la piept închisă cu o lacrimă;
du-te în împărăţie
şi învaţă cea mai înaltă cântare;
este acolo un pom; poţi să stai cât vrei sub el.
ODATĂ
Doamne, ninge-ne aici adânc şi îngroapă-ne
cu tot cu mânăstire;
joacă-te cu atâtea petale peste noi,
încât să fim lacrimă lângă zidire.
Şi lasă-ni-l nouă pe acest zălud de ţigan
urcat pe masă să ne cânte
până nici o lacrimă nu vom mai avea.
El de toate să ne descânte.
Doamne, nu ne mai duce în alt plai –
uită-ne de lume, de toate.
Troieneşte-ne, desprinde-ne din poveste,
mânăstireşte-ne de se poate.
CÂND VA FI
Când va fi să trec la vămi,
Doamne, lasă-mă cu flori,
multe-n păr şi-n braţe multe,
Şi multe la subţiori.
Vreau cu ele să corup
Pe oculte îngere —
Să-mi asculte-o plângere
Ce-mpotriva nimănui
O aveam de mult s-o spui.
Cînd va fi să trec la vămi,
Doamne, lasă-mă cu iarbă,
Din poiana de desculţ
Sunt un prunc, deşi am barbă –
Căci va trebui să-mi pun
Aşternut pe pietre reci,
Doamne, nu-i uşor să-ţi faci,
Aşternut pe sub poteci.
DOAMNE, RUG APRINS...
Doamne, rug aprins deplin vederii,
stâlp prin nor, cum chiar şi suntem orbi,
rouă de azur parcă ne sorbi,
mână-ntinsă spre surpări căderii.
E târziul cum veniri de corbi
se aşază în catapetesme,
pe ruine lâncedele bezne
somnul văduv neprimind să-l dormi.
Spinele căzut dintr-o cunună
tălpii tale-i mântuire-n lespezi;
ce cătai cu tine nu s-adună,
pune un mărgean pe gât de lebezi.
Pe un jilţ tot sprijineai ceasloave
la bătrân şi mărginind ostroave!
OBICEI
Acolo, pe deal, la Viforeni
acum se fac dezgropări de oameni vechi
şi vin peste oasele părăduite se toarnă
şi cuvinte de iertare se spun;
acolo, pe deal, la Viforeni
în bisericuţa de lemn
se petrece toată lacrima mamei,
se adună toată amintirea.
Acolo eşti cu rădăcina, trup al meu,
acolo-i bunicul, bunica,
acolo-i pasărea, care toată primăvara
găseşte liniştea liniştii
ca să-şi scoată puii.
La deal s-au dus toţi,
la deal s-au dus toţi
şi nici unul nu s-a lăsat la vale,
şi nici unul nu sa lăsat la vale
cum atât de uşor i-ar fi fost,
cum atât de uşor le-ar fi fost
