DU FU
(712 –
770)
,,Li
Tai-pe a fost întruchiparea omului liber şi puternic.
Van Vei a
demonstrat ce profunzime poate atinge
spiritul
uman şi ce forţă reprezintă această profunzime.
Du Fu s-a
identificat cu suferinţele celor mulţi.”
(ION
COVACI)
LICURICIUL
Din
ierburi putrezite
răsărit,
fugar
de soare,
beznei
duce dorul.
Sărac
i-i sclipătul
pentru
citit,
dar
fericeşte-n noapte
călătorul.
Când
ploi revarsă
nemilosul
cer,
îl
scapă de primejdie
copacul.
Oare
când crapă pietrele
de
ger
unde
găseşte crezământ,
săracul?
GREIERUL
Neînsemnat,
plăpând,
uşor,
în
ierburi nevăzută
trişcă,
glăscioru-i
trist
adeseori
ne-nseninează
şi ne
mişcă.
Ziua
domneşte
peste hat,
iar
noaptea
simţi cu
duioşie
că, nu
ştiu cum ajuns
sub pat,
îţi cântă-n taină
numai
ţie.
Eu zac
departe,
în pustii,
şi
lacrimile-mi curg
amare.
Dor de
nevastă
şi copii
mă sfâşâie
fără-ndurare.
Plâng strune,
flautele
gem,
e cântul lor
fără
pereche,
dar eu
drept
alinare chem
acest
glas viu
în ceas
de veghe.
CHIPAROSUL BOLNAV
Era
chiparosul a obştei
mândrie,
coroana
lui părea
un
baldachin,
iar el
ca un
dragon domnea-n câmpie,
stăpân pe vânturi,
neclintit,
deplin.
La umbra
lui cea grea,
în miez
de vară,
se adunau
din jur la sfat
moşnegi.
Cum să
ghiceşti
că el
trăgea să moară,
supus
unor
necruţătoare
legi?
Cum
fremăta,
puternic
în amiază,
tristeţii
neplătindu-i bir
nicicând!
Şi iată,
rădăcinile
cedează,
cad
crengile,
ca
poamele, pe rând.
Un fenix
purpuriu,
căinându-şi puii,
se
vaietă,
precum la
cimitir.
Doar
bufniţei
de-acum a
plânge nu i-i:
i-a şi
căzut o bortă
sub
priviri.
Un
călător
venit din
lumea largă
priveşte
gânditor
copacu-nfrânt,
vrând să cunoască
şi să
înţeleagă
ce legi
domnesc în cer
şi pe pământ.
ŞOIMUL CU PLISCUL LARG DESCHIS
Cumplită-i
soarta
şoimului
bolnav!
Batjocura-l
pândeşte
orişiunde;
noaptea,
pe malul
râului gângav,
un arbore
durerea
i-o ascunde.
Ziua,
mai
pare-ameninţător,
e încă
vrednic
groază să
inspire:
gâşte înfricoşate,
laşe
ciori
zadarnic
fug
de
tulburea-i privire.
Înaripatul
cerului
cuţit
silit e
umilinţa
s-o
înveţe.
Penetul
într-atât i s-a rărit,
că nu-l
mai poţi privi
fără
tristeţe.
Iată-l
pe zi ce
trece mai sfârşit:
şi-un
uliu-i poate
căuta gâlceavă.
Odinioară,
cel acum
smerit
cu
vulturii se întrecea
în slavă.
Munţii
se-ntunecă
în
asfinţit,
vântul ursuz
goneşte
valuri sure,
pe
Himalaia
urşii-au
adormit,
ies
şerpii
din
desişuri de pădure.
Ca piatra
peste
pradă-ar fi căzut,
de nu
i-ar fi
aripa
dreaptă ruptă:
eroul
boltei piere
abătut,
ucis
de viaţă
fără luptă.
