joi, 13 iulie 2017

R.M. RILKE, „... un neam glorios, noi, Tânguirile...”

ELEGIA A ZECEA

Fie-mi dat, ca-ntr-o zi, la capătul cumplitei scrutări în străfunduri,
imn de bucurie şi slavă să-nalţ unor îngeri consimţitori.
Niciunul din ciocanele inimii, cele cu limpezi bătăi, niciunul
să nu dea greş vreodată pe strune moi, şovăielnice, sau
prea întinse. Chipul meu undit de lacrimi
mai strălucitor să mă facă; plânsul meu nezărit  
înflorească. Atunci, cât de dragi mi-aţi fi voi, o nopţilor,
dureroaselor. De ce, nemângâiate surori, nu v-am primit mai smerit,
nu m-am scufundat mai risipit
în risipita voastră cosiţă? Noi, risipitorii durerilor.
Cum mai pîndim, în cumpăna amară, de nu li se-arată, poate, sfârşitul.
Ele, însă, ne sunt aievea frunzişul ce răzbeşte al iernii tăiuş,
rostlaurul nostru întunecat, unul din anotimpurile anului de taină –,
nu doar timp vremuind –, ci loc, aşezare, vatră, glie, lăcaş.

Vai, cât de străine ne sunt, neîndoios, străzile Cetăţii-Durere,
unde, în liniştea strâmbă, din prea mult sunet alcătuită,
se vânzoleşte trufia larmei, cu aur poleită, dintr-al golului
calup desprinsă, monumentul pompos.
Un înger, o, cum le-ar zdrobi sub tălpi, spulberându-1, Târgul Mângâierii,
cel mărginit de biserică, cumpărata de-a gata:
curăţică, închisă şi dezamăgită ca un oficiu de poştă dumineca.
Afară, în schimb, se încreţesc necurmat hotarele bâlciului.
Libertate scrâncioburile tale! Cufundarii şi panglicarii zelului!
Şi baraca de tir cu figuri a norocului drăgălăşit
unde, când unul mai dibaci nimereşte,
la ţinta lovită se văd ţopăieli şi chiar zdrăngăne-o vreme.
Acesta, isteţul, mânat de ropotul aplauzelor şi jocul întâmplării,
se duce clătinat mai departe; căci dughene îmbiindu-te cu tot ce pofteşti
şi nici nu gândeşti, bat darabana şi lărmuie. Adulţii, însă,
mai au de văzut îndeobşte, cum banul anatomic se înmulţeşte,
nu doar spre desfătare: al banului organ sexual,
totul, întregul, procesul –, aceasta te-nvaţă şi te face
fecund...
... O, însă, tocmai un pas mai încolo,
îndărătul ultimului uluc cu placatul „Ferit de moarte”,
licoarea amară, ce pare băutorilor dulce
când mereu noi distracţii mestecă lacom, sorbind-o...,
tocmai în spatele gardului, tocmai din locul acela, începe adevărata viaţă.
Copii se joacă acolo şi îndrăgostiţi se cuprind, – retraşi,
gravi, în iarba săracă şi cânii se hârjoană în voie.
Dar, şi mai departe omul cel tânăr e ispitit să se ducă; poate
iubeşte o tânără Tânguire... Pe urmele ei, ajunge-n livezi.
Ea-i spune: departe. Acolo-i al nostru sălaş... Unde? Şi tânărul o urmează.
Ţinuta ei îl mişcă. Umerii, gâtul –, poate
coboară din strămoşi străluciţi. Dar, de la o vreme o lasă, se-ntoarce din drum,
priveşte ’napoi, face semn... De ce să se avânte? Pentru o Tânguire?

Doar morţii cei tineri, în starea lor dintâi, de nepăsare
fără scurgerea vremii, când se desfac din vechile deprinderi,
vin după ea cu drag. Pe fete
le-aşteaptă şi se împrieteneşte cu ele. Le arată domol
podoabele sale. Mărgăritarele chinului şi vălurile fine
ale îndurării. – Pe tineri îi însoţeşte
tăcută.

Însă acolo unde le este sălaşul, în fundul văii,
o Tânguire dintre cele mai vârstnice
îi stă într-ajutor tânărului, luminându-l.
Noi fost-am odată, îi spune, un neam glorios, noi, Tânguirile.
Străbunii săpau galerii, acolo, în muntele cel uriaş; între oameni
afli uneori o ţandără şlefuită de durere străbună
sau, dintr-un străvechi vulcan, un grunj de mânie pietrificată cu zgrunţuri.
Da, de acolo veneau? Cândva avut-am din belşug avuţii.
Şi ea-l călăuzeşte uşor prin întinsul cuprins al Tânguirilor,
i-arată coloanele templelor ori ruinele acelor cetăţi
de unde, odinioară, Principii-Tânguire ţara
înţelepţeşte o cârmuiau. I-arată înalţii
copaci ai lacrimilor şi câmpiile aleanului înfloritor,
(cei vii le cunosc doar ca un moale frunziş);
i-arată dobitoacele cernirii, cum pasc, – şi câteodată
o pasăre speriată le străbate, în zbor întins, vederea,
conturând până departe hieroglifa ţipătului ei singuratec. –
Când seara se lasă, îl duce la cimitirul strămoşilor din Neamul Tânguire,

al Sibilelor şi al Prorocilor.
Şi cum se-nnoptează, colindă mai lin, şi curând
înlunat răsare, monumentul funebru
peste toate străjuitor. Frate bun cu cel de la Nil,
Sfinxul august –: chipul tăinuitei cămări.
Şi-i uimeşte încoronatul creştet, tăcutul
pentru vecie, faţa de om
aşezată pe al stelelor taler.

Căutătura lui nu-l osebeşte, buimăcită cum e
de moartea-i abia împlinită. Dar, Tînguirea privind
îndărătul Pşentului, tulbură bufnita.
Şi aceasta, atingând în sbor lent de-a curmezişul obrazul
cu cea mai pârguită curbură,
înscrie blând în proaspătul
auz de mort, pe o foaie dublă
despăturită, de nedescrisul Contur. 

Iar mai sus, stelele. Neştiute. Stelele Ţării-Durere.
Aşezat, Tânguirea le spune numele: „Aici,
priveşte: Călăreţul, Toiagul, şi constelaţia asta bogată
rosteşte-o: Cunună de Roadă. Apoi, mai departe, spre pol:
Leagănul, Drumul, Cartea aprinsă, Păpuşa, Fereastra.
Iar pe cerul din sud, pur ca-n palma
unei mâini alduite, «M»-ul cu limpede, strălucitoare văpaie,
ce-n tâlcuire înseamnă Mumele...


Ci mortul trebuie să-şi urmeze calea; tăcută,
Tânguirea cea vârstnică-l duce până la strunga din vale,
unde, sub raza de lună, luceşte
Izvorul Bucuriei. Cu veneraţie
îl numeşte, adaugă: ,,La oameni
el este un fluviu măreţ”.

Se opresc la poalele muntelui.
Şi acolo, ea-l îmbrăţişează plângând.
Singur, se pierde el în munţii Durerii Străbune.
Şi nici măcar pasul nu-i mai răsună din ursita lui mută.

Cei nesfârşit morţi, dac-ar fi să-i asemuieşti cu ceva,
ţi-ar arăta, poate, ciucurii mâţişorilor atârnând de pe alunul golaş sau
ploaia ce cade pe glia întunecată, primăvara.


Ci nouă, celor cu gândul la fericirea
mereu suitoare, ne-ar fi dat să simţim
înfiorarea uluitoare
când fericitul, pierind,
se pogoară.

R.M. RILKE, „SĂ JINDUIEŞTI DUPĂ DESTIN, OCOLIND DESTINUL”



ELEGIA A NOUA

De ce oare când e dat răspasul existenţei să-l petreci
în chipul unui laur, puţin mai întunecat
decât orice alt verde, cu vălurele
pe marginea fiecărei frunze (ca un surâs de zefir) –: de ce
eşti legat atunci să fii om,
să jinduieşti după destin, ocolind destinul?...

O, nu, nu fiindcă fericirea este,
acest pripit câştig al unei grabnice pierderi.
Nu din curiozitate, nici spre deprinderea inimii
ce s-ar afla şi în laur...

Ci fiindcă a fi aici e mult, şi pesemne,
tot ce-i aici are trebuinţă de noi, pieritorul acesta
ce-n chip ciudat ne este hărăzit. Nouă, celor mai pieritori.
O singură dată totul, numai o dată. O dată, nu mai mult.
Şi noi, aşijderea, o singură dată. Nicicând încă o dată. Dar aceasta,
o singură dată să fi fost, chiar dacă numai o dată:
pământeneşte să fi fost,
nu pare cu putinţă s-o deszici.

Astfel, cu toată râvna, vroim împlinirea aceasta,
vroim să o păstrăm în simplitatea mâinilor noastre,
în căutătura mai plină şi în inima fără grai.
Ea însăşi să devenim vroim. – Cui să o dăruim? Mai bine e
să păstrăm totul mereu... În cealaltă fiinţare,
vai, oare ce duci cu tine dincolo? Nu privirea, deprinsa-ncet
aici, nimic din ce s-a petrecut aici. Nimic.
Durerile deci. Deci, înainte de toate, greul,
deci lunga-nvăţătură a iubirii, – deci
ce nu poate fi rostit. Dar, mai târziu, printre stele,
ce însemnătate mai are aceasta: ele sunt mai deplin de nespus.

Neîndoios, pribeagul, în vale, chiar de pe coasta muntelui
nu coboară un pumn de pământ, nimănui cuvântător, ci
un cuvânt dobândit, unul pur, galbăna şi azuria
genţiană. Suntem noi oare aici, ca să spunem: casă,
punte, fântână, poartă, urcior, pom  fereastră, –
cel mult: coloană, turn... dar să o spunem, înţelege-mă,
aşa să o spunem, cum niciodată lucrurile, înşile,
nu şi-au închipuit să fie în sinea lor.
Nu-i oare din partea tăcutului pământ
ascunsă viclenie, când îi îndeamnă pe îndrăgostiţi
să se încânte, în dragostea lor, de orişice lucru?
Pragul: ce nu-nseamnă pentru o pereche
de îndrăgostiţi că-şi tocesc puţin pragul mai vechi al uşii
la rândul lor, după cei mulţi înapoi şi înaintea celor ce o să mai vie,
că-l tocesc..., uşor.

Aici este vremea rostirii, aici patria ei.
Cuvântă, mărturiseşte. Mai mult ca oricând
pier lucrurile, cele menite să fie trăite de tine,
căci, ceea ce le înlocuieşte, măturându-le, este
faptul orb, fără suflet.
O săvârşire sub cruste, ce volnic crapă
de-ndată ce impulsul se revarsă spre-a se-ngrădi altcum.
Inima noastră dăinuie
între ciocane, ca limba
între dinţi, ce, în pofida a toate,
totuşi slăvitoarea rămâne.

Slăveşte îngerului lumea, nu cea de nerostit, pe el
nu-l poţi ului cu simţiri grandioase; în cosmos,
unde el simte mai deplin, eşti doar un novice. De-aceea
arată-i simplitatea, care, făurită din tată-n fiu,
trăieşte ca un bun al nostru, la îndemână şi în raza privirii.
Rosteşte-i lucrurile. Îl va ţintui uimirea pe loc; cum te-a oprit pe tine
împletitorul de funii la Roma, ori, pe malul Nilului, olarul.
Arată-i cât poate fi de fericit un lucru, cât de neprihănit, cât de al nostru,
cum însuşi jeluitorul chin se-ntruchipează pur,
slujeşte luând chipul unui lucru, sau moare într-un lucru, – şi
liberat din trupul viorii se pierde cu răpire. Lucrurile-aceste
trăind din petrecere, înţeleg că tu le preamăreşti;
trecătoare fiind, se încred în noi ca-ntr-un mântuitor,
în noi, cei mai trecători.
Ele vroiesc, pe de-a-ntregul, în inima nevăzută să le prefacem
în o, nesfârşit în noi înşine! oricine, la urma urmelor, am fi noi.

Pământule, oare nu asta e voia ta: nevăzut
în noi să renaşti? Nu-i oare visul tău
cândva să ajungi nevăzut? – Pământule! nevăzut!
Ce alt, dacă nu preschimbarea, e arzătoarea-ţi menire?
Pământule, dragule, eu o voiesc. O, crede-mă,
nu-s de folos toate primăverile tale pentru a mă câştiga –, una,
ah, una singură e sângelui chiar prea mult.
De nespus m-am alipit de tine din adînci depărtări.
Totdeauna dreptatea a fost de partea ta, şi harul tău
e moartea cea bună.

Iată, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria şi nici viitorul nu se împuţinează...
Viaţa, nemăsurat, îmi irumpe în inimă.



R.M. RILKE, „CA UN BRAŢ ÎNĂLŢAT E STRIGĂTUL MEU”



ELEGIA A OPTA

Dedicată lui Rudolf Kassner

Făptura, cu toţi ochii ei,
vede Largul. Doar ochii noştri sunt
ca şi întorşi şi-n juru-i aşezaţi în întregime,
curse pândind ivirea ei slobodă.
Afară ce viază, citim doar după chipul
necuvântătoarelor; căci chiar din pragul vieţii
sucim de-a-ndăratelea pruncul şi-l silim
să vadă întruchipări, îndărăt, nu Largul, care-i
întipărit atât de adânc pe chipul animalului. Liber de moarte.
Noi, doar pe ea o vedem; neînlănţuitei sălbăticiuni
îi stă pieirea pururi în urmă,
iar înainte-i îl are pe Domnul, şi când colindă,
în veşnicie colindă, aidoma izvoarelor.
Niciodată nu ni se-ntinde, nici o singură zi,
spaţiul cel pur dinainte, în care florile
se deschid nemărginit. E numai lume necontenit
şi nicicând Fără-de-nu-niciundele:
Neîntinatul, Nestrăjuitul, pe care-l respiri
şi-l ştii nesfârşit şi nu-l râvneşti. Ca prunc
câte unul se pierde într-însul, tăcut,
şi e zguduit. Ori altul moare şi este.
Fiindcă în tinda morţii nu mai zăreşti moartea
şi-ţi pironeşti căutătura-n afară,
în felul poate, de nepreţuit, al necuvântătorului.
Îndrăgostiţii, de n-ar fi celălalt să ascundă
vederea, sunt tare aproape de El şi se înminunează...
Ca din nebăgare de seamă li se arată
îndărătul celuilalt... însă, nici unul nu trece  
de celălalt mai departe, şi din nou se-nverigă lumea.
Cu faţa întoarsă spre cele create, mereu,
numai asupra lor desluşim oglindirea Slobodului,
întunecatul de către noi. Sau poate, un animal, unul
ce nu cuvântă, îşi înalţă privirea şi liniştit ne străbate.
Aceasta se cheamă destin: a fi faţă-n faţă,
nimic mai mult şi mereu faţă-n faţă.

Conştiinţa noastră animalul de ar avea-o, neşovăitorul,
ce vine către noi, dar mersu-n sens contrar şi-l ţine mai departe –,
ne-ar întoarce şi ne-ar răpi pe drumul său.
Fiinţa lui, totuşi, îi este
nesfârşită, necuprinsă şi fără ochire
asupra stării sale, pură, cum şi privirea.
Iar unde noi vedem viitor, acolo el vede Totul
şi pe sine însuşi în Tot, izbăvit de-a pururi.


Cu toate acestea, pânditoarea, calda sălbăticiune
ascunde apăsarea şi grija unei mari restrişti.
Căci şi pe ea o urmăreşte necontenit ceea ce pe noi
ne copleşeşte adesea, – amintirea
că, înspre ce te îndrepţi cu toată fiinţa,
a fost cândva mai aproape, mai credincios, şi alipirea
nemărginit de blânda. Aici, totu-i îndepărtare,
şi-acolo a fost răsuflare. Asemuind-o cu cea dintâi,  
patria lui de-a doua îi pare corcită şi pradă vânturilor.
O, fericirea măruntei creaturi pururea
rămânând în pântecul ce-a zămislit-o;
o, norocirea musculiţei, ce încă se zbenguie înăuntru,
chiar când îşi prăznuie nunta: căci pântecu-i totul.
Cată la siguranţa abia şovăielnică a păsării,
care, prin obârşia ei, străvede cele două tărâmuri
ca şi cum ar fi sufletul unui etrusc
desprins dintr-un mort închis într-un sarcofag
având pe capac, totuşi, efigia trupului său odihnind.
Şi cât de năucită e făptura ce trebuie să zboare  
deşi e odraslă de pântec. Îspăimântată parcă
de ea însăşi, zbucneşte prin aer, cum o fisură
ar despica o ceaşcă. Astfel se înscrie dâra
liliacului în porţelanul serii.

Ci noi: privitori, mereu, oriunde,
spre toate-aplecaţi, nicicând aievea în Larg!
Suntem răsplini. Orânduim. Fărâmiţare.
Din nou orânduim şi fărâmarea-i partea noastră.

Cine ne-a răsucit aşa, încât
orice am face, suntem ca unul care pleacă. Ca şi acesta,
ce-ajuns pe cel din urmă deal, de unde i se-arată
întreagă valea lui de baştină mea o dată,
se-opreşte, se întoarece, zăboveşte –,
trăim şi noi şi ne luăm întruna bun rămas.