GHIORGHIOS
SEFERIS
(13 martie 1900 – 20 septembrie 1971)
,,Locul lui Ghiorghios
Seferis în poezia neogreacă
e oarecum asemănător cu acela
pe care îl ocupă
în literatura anglo-saxonă un T.S. Eliot.
Situat la răspântia
tendeniţelor de avangardă,
el acţionează în direcţia
unui echilibru menit
să decanteze toate aluviunile
moderniste, să asimileze
noile cuceriri ale
sensibilităţii contemporane
confruntându-le cu valorile
sedimentare ale tradiţiei,
căutând să descopere acele
tipare formale
în care cristalizează, sub
imperiul fiecărei epoci,
imaginea, mereu aceeaşi şi
mereu alta,
a omului şi a destinului său
în timp.
Lirica lui îşi are principala
sursă în lumea de mituri
şi realităţi istorice sau
contemporane ale Greciei.”
A. E. BACONSKY,
PANORAMA POEZIEI UNIVERSALE CONTEMPORANE
REGRET
Regret că am lăsat să-mi treacă printre degete
Un fluviu larg
Şi n-am băut nicio picătură.
Acuma în piatră mă scufund.
Un mic pin ivit din pământul roşu
mi-i singura tovărăşie.
Tot ce-am iubit a pierit cu casele
Care erau noi astă-vară
Şi s-au prăbuşit sub vântul toamnei.
AICI SE TERMINĂ
Aici se termină lucrările mării, lucrările iubirii.
Cei ce-ntr-o zi vor trăi pe aici
unde noi ne terminăm,
de s-o-ntâmpla că-n amintirea lor să se facă
negru sângele
şi să se reverse,
să nu ne dea uitării, suflete fragile
printre asfodele,
să întoarcă spre
Ereb căutăturile victimelor:
Noi care nimic n-am
avut îi vom învăţa
liniştea.
HAIKAIURI
◊◊◊
Picură în lac
un singur strop de
vin
şi soarele se
stinge.
◊◊◊
Să fie vocea
prietenilor
defuncţi
sau gramofonul?
◊◊◊
Degetele ei
pe batista albastră –
priveşte: corali.
◊◊◊
Am îmbrăcat iar
frunzişul copacului
şi tu behăi.
◊◊◊
Noapte, vântul...
despărţirea se întinde
şi unduieşte.
◊◊◊
Tu scrii;
cerneala a scăzut,
marea suie.
ACEST TRUP
Acest trup ce spera ca o ramură să-nflorească,
să se-ncarce de rod şi în ger să devină flaut
fantezia l-a adâncit într-un stup numai zumzet
ca să treacă şi să-l chinuie timpul muzical.
PSIHOLOGIE
Domnul acesta
îşi face în fiecare dimineaţă baia
în apele Mării Moarte,
pe urmă îmbracă un surâs amar
pentru clienţi şi afaceri.
NU I-AM CUNOSCUT
Nu i-am cunoscut;
era doar speranţa-n adâncul nostru
care spunea că-i ştiam din copilărie.
I-am văzut de vreo două-trei ori, apoi luară corăbiile;
transporturi de cărbune, transporturi de cereale,
şi prietenii noştri pierduţi după cocoaşa oceanului pe totdeauna.
Zorii ne găsesc lângă lampa obosită
desenând stângaci şi îndârjit pe hârtie
nave, sirene sau cochilii:
seara descindem la fluviu
fiindcă ne arată drumul spre mare
şi noaptea ne-o petrecem în hrube cu miros de catran.
Prietenii noştri au plecat,
poate nu i-am văzut niciodată;
sau poate i-am văzut când încă somnul
ne purta foarte-aproape de valul ce respiră,
poate-i căutăm fiindcă noi căutăm
cealaltă viaţă
dincolo de statui.
RAVEN
În memoriam E.A.
Poe
Ani ca
aripi. Ce-şi aminteşte corbul nemişcat?
Ce-şi
amintesc morţii la rădăcinile arborilor?
Mâinile
tale aveau culoare de măr ce cade,
şi vocea
asta joasă, revenind mereu!
Călătorii
din larg privesc pânza şi stelele
aud vântul,
aud dincolo de vânt cealaltă mare
ca o
scoică închisă lângă ei, nu aud
altceva,
nici nu caută-n umbra chiparoşilor
o imagine
pierdută, o monetă, nu se-ntreabă
ce-şi
aminteşte-un corb pe o creangă uscată:
El rămâne
nemişcat pe orele mele, puţin mai sus,
ca
sufletul unei statui fără vedere.
Există o
mulţime adunată-n această pasăre,
mii de
inşi uitaţi şi de riduri şterse,
îmbrăţişări
frânte şi râsete întrerupte,
lucrări
oprite şi staţii tăcute,
un greu
somn de stropi aurii.
Stă
nemişcat. Şi-mi priveşte orele.
Ce-şi
aminteşte?
Sunt
multe răni în oamenii invizibili, în el,
patimi
aşteptând suspendate Ziua din Urmă,
josnice
dorinţi confundându-se cu pământul,
copii
ucişi şi femei cari s-au obosit în zori.
Oare
apasă greu pe creanga uscată, apasă greu
pe
rădăcinile arborelui galben, pe umerii
celorlalţi
oameni, ciudatele fizionomii
care nu
îndrăznesc să atingă un strop de apă
cufundate
în pământ?
Apasă
greu, undeva?
Aveau o
greutate mâinile tale ca în apă
în
peşterile marine, o greutate uşoară
scutită
de nelinişte,
cu ceva
din mişcarea
cu care
alungăm vreun gând
nedorit,
întinzând
marea până la orizont, la insule.
E greu
după ploaie pământul; ce-şi aminteşte
flacăra
neagră şi dreaptă pe cerul gri,
înfiptă
între om şi memoria omului,
între
rană şi mâna ce-a rănit – neagră lance?
S-a-ntunecat
câmpul, bând ploaia, a căzut vântul,
n-ajunge
răsuflarea mea, cine
îl va
face să se mişte din loc? Întruna
între
memorie şi umbrele care se zbat să redevină
bărbat şi
femeie –
lacună,
un piept uimit;
între
somn şi moarte – stagnantă viaţă.
Aveau o
mişcare mâinile tale
spre somnul
mării,
mângâind
visul ce urca liniştit
păianjenul
de aur
aducând
în soare roirea constelaţiilor,
pleoapele
lăsate, aripile lăsate...
