Editura Amphion: RADU GYR, IISUS ÎN CELULĂ

RADU GYR

(2 martie 1905, Câmpulung-Muscel – 28 aprilie 1975)

1. Născut în 2 martie 1905 în Câmpulung-Muscel.

2. Fiul actorului craiovean Coco Dumitrescu.

3. A debutat la 14 ani, în revista Liceului „Carol I" din Craiova, al cărui elev a fost.

4. Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti.

5. A fost laureat (1926, 1927, 1928,1939) al Societăţii Scriitorilor Români, al Institutului pentru Literatură şi al Academiei Române.

6. Doctor în litere, a fost Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

7. A colaborat: Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Decembrie, Vremea; ziare: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc; articole, studii literare şi poezii.

8. Poezia lui este studiată alături de poezia altor „poeţi de după gratii" – Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic.

9. Director al teatrelor în 1940, înfiinţează Teatrul Evreiesc.

10. Intră în Mişcarea legionară (comandant legionar, şef al regiunii Oltenia).

11. Este autorul versurilor cântecelor Sfântă Tinereţe Legionară (imnul Mişcării), Imnul Moţa-Marin (după moartea lor în Spania), Imnul Muncitorilor.

12. Închis de Antonescu; trimis spre „reabilitare” în batalioanele de la Sărata, care activau în prima linie a frontului, create pentru exterminarea legionarilor.

13. Arestat în 1945 în „lotul ziariştilor”, este condamnat la 12 ani. Este eliberat în 1956.

14. După 2 ani: arestat, condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!" (– „Manifest").

15. Pedeapsa cu moartea i se comută la 25 de ani de muncă silnică. A executat 16 ani (amnistia generală: 1964).

16. Metodele de scriere: a. detinuţii foloseau bucăţi de săpun, de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizarii, pe care se scrijelea cu o aşchie; b. Metoda „înnodarea aţei”, poeziile fiind înşirate pe aţe smulse din zeghe sau din paturi;

c. talpa de bocanc, căptuşeala hainelor, obloanele sau pereţii celulelor.

17. Atanasie Berzescu: „Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hârtia mea. Acolo, în faţa ochilor, scriu versurile, aşa cum vin ele din inspiraţie. Şi aşa, strofă cu strofă, până termin poezia. Când ies afară, la plimbare, îl iau pe unul dintre voi şi-i spun poezia făcută în cameră. Cel care m-ajută mai mult este Relu Stratan. El este biblioteca mea. El ştie toate poeziile mele de aici. Mai sunt şi alţii care le învaţă, cum este Gili Ioanid. Dacă se întâmplă să moară unul, să rămână altul care să le scoată afară."

18. A murit pe 29 aprilie 1975.

ÎNTREBARE

Adâncă-i noaptea, orele profunde...

Gemând, spre raftul cărţilor mă-ndrum

şi-ntreb în şoaptă fiece volum:

-Tu eşti? Şi cartea fuge şi se-ascunde.

Plângând, întreb portretul ei acum:

-Tu eşti? Şi nici iubita nu-mi răspunde.

Îmi umplu cupa,-n vin să mă scufunde,

întreb: -Tu eşti? Şi cupa piere-n fum.

Şi-ntreb şi spada mea: -Tu eşti? Şi tace.

Şi, cum mă prăbuşesc în jilţ, înfrânt,

din zid o umbră albă se desface...

Mă-ntorc spre ea cu sânge în cuvânt

şi-n ochii lui Iisus e numai pace.

Întreb: -Tu eşti? Şi umbra spune: -Sânt.

RUGĂ NEMERNICĂ

Nu mă-nvăţa să fug, Părinte,

de răni, de lacrimi de catran.

Ele dau freamăt mai fierbinte

acestui sânge pământean.

Nu fi nici paşilor mei paznic,

nici de năpârci nu mă păzi.

Numai veninul lor năprasnic

mă limpezeşte zi de zi.

Şi nu-mi trimite nici heruvii

să-mi deie zborul lor înalt,

când sunt făcut să fierb în fluvii

de cruntă lavă şi asfalt.

Doar om mă vreau, răsfiert în smoală,

în uragane şi-n căderi,

mai bun prin plânsul ce mă spală

şi tot mai om, prin sfâşâieri.

Să nu-mi pui aripă de înger,

ci lasă-mi chipul meu de lut,

să iert, să cânt, să gem, să sânger,

în dorul raiului pierdut.

POVESTE

Am avut un copil şi-o nevastă

Acum o sută, o mie de ani.

Auziţi paianjeni? Auziţi şobolani?

Am avut un copil şi-o nevastă.

Când a fost fericirea aceea

cu chipuri pământeşti diafane?

Înecuri, sfârşituri de lumi, uragane,

mi-au smuls din viaţă odrasla, femeia.

Au trecut o sută, cinci sute de ani,

s-au rupt munţii şi-au crescut bozii.

Rareori ca dinamita fac explozii,

amintirile ascunse prin bolovani.

Şi în tăcerea lor scurt detunată

un chip îmi zâmbeşte şi coase.

Din pat, două mâini mici, somnoroase,

întinse, parcă mă fulgera:- Tată!

Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,

Trec sutele de ani la-ntâmplare.

Aicea sunt: mă, ăla, un oarecare,

apoi cad iarăşi în bezne postume.

Dar ce-i? S-a rupt cerul? E mort Dumnezeu?

Şi suntem numai trei din toate?

Viaţa-i de scrum şi am rămas în cetate

doar noi: veşnicia, celula şi eu!...

De-aş zări măcar o frântură de stea!

Ce fiară-i veşnicia, ce fiară!

I-aş cere să-mi dea un capăt de sfoară

şi de milenii să mă spânzur cu ea.

LEAGĂN FĂRĂ CÂNTEC

Nani, puiul mamii, nu mai sunt

cântece de leagăn pe pământ.

Basmele pe care nu le spun

au murit sub uruit de tun.

Au murit sub tancuri, de un veac,

soarele şi luna în cerdac.

Nu te-alintă şoapta nimănui

şi nici lapte-n ţâţa mamei nu-i.

Căci pe lumea asta n-au rămas

decât vânturi cu suspin în gals,

foamea ta în albia de ţânc,

plânsul mamei cu blestem adânc

şi scrâşnirea lanţului zălud

prins de glezna tatii la Aiud.

Nani, puiul mamii, nu mai sunt

cântece de leagăn pe pământ.

DEPĂRTARE

Frânţi de-ntrebări sau gârbovi de suspine,

– o, Tată, ce prin veacuri Te strecori –

nicicând nu vom urca până la Tine,

nici Tu până la noi n-o să cobori.

Departe arzi de luturile-amare,

dar umbrele-Ţi pe tâmple ni le laşi,

iar noi Te pipăim din depărtare,

de dincolo de frunte şi de paşi.

Nici stelele n-ajung de lut aproape,

nici brazii n-ating cerul nicăieri,

şi totuşi steaua-şi lasă umbra-n ape

şi brazii-şi uită umbrele în cer.

VOI N-AŢI FOST CU NOI ÎN CELULE

Voi n-aţi fost cu noi în celule

să ştiţi ce e viaţa de bezne,

sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,

voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,

strivit de cătuşe la glezne.

Voi n-aţi plâns în palme, fierbinte,

străpunşi de cuţitul trădării.

Sub cer fără stele, în drum spre morminte,

voi n-aţi dus povara durerilor sfinte

spre slava şi binele tării.

În cântec cu noi laolaltă

trecând printre umbre pereţii,

voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă

cum dorul irumpe, cum inima saltă

gonind după harpele vieţii.

Ce-i munca de braţe plăpânde,

ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,

cum scârţie osul când frigul pătrunde,

ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde

să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare

cum minte speranţa şi visul,

când uşile grele se-nchid în zăvoare,

şi-n teama de groaznica lui încleştare

pe sine se vinde învinsul.

Aţi stat la ospeţe-ncărcate

gonind după fast şi orgoliu,

nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,

nici candelă-aprinsă şi nici libertate,

doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toţi cei ce credeţi

că pumnul e singura faimă.

Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,

când noi cu obrajii ca pământul de vineţi,

gustăm din osândă şi spaimă.

Când porţile sparge-se-or toate

şi morţii vor prinde să urle,

când lanţuri şi ziduri cadea-vor sfărmate,

voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,

căci n-aţi fost cu noi în celule.

LANŢURI

Vă privesc prinse zdravăn de glezne cu nituri,

fac un pas, vă aud zornăind fierăria.

Crâncen mă simt priponit de granituri,

Aşa m-a legat de ea veşnicia.

Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,

pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună.

Parcă întreg sunt făcut din fier şi furtună,

pe nicovale şi subt baroase…

Ca lupii mă rupeţi, ca iadul mă frângeţi,

în ţipătul vostru Satan mă strigă…

În rărunchi, în plămâni, cătuşa mi-o-nfigeţi,

până şi-n inimă am o verigă…

Lanţuri, vă pipăi cu ură zangătul groaznic,

m-ascund, mă îngrop, nu scap de teribilul sunet…

Şi totuşi, v-am mai purtat, altădată, fierul năpranic,

sunetul vostru în trup mi-a rămas ca un tunet.

Lanţuri, lanţuri, îmi amintesc de voi foarte bine:

departe, departe, în plumbul topit al amiezii,

tot voi m-aţi legat de grozave ardezii,

vulturi de foc să rupă aşchii din mine…

HAINE ROŞII

Haine de temniţă, roşii, cu vine ca smoala pe ele…

Mi s-au făcut carne pe oase, mi s-au făcut piele.

Din teaca lor vie nu pot să mă smulg şi să fug,

fiece muşchi are-un lacăt, fiece os un belciug…

Haine de temniţă, haine de flăcări şi de noroi,

parcă vin din măceluri şi din mocirle cu voi.

Mă văd în băltoace: sunt ca un diavol căzut de departe,

din alte tărâmuri, din lună, din vreo cometă, din Marte.

Vărgat ca jivina din jungle virgine,

m-arunc peste mine, sălbatic, în salturi feline.

Cu mlădiere vicleană de ierburi şi trestii,

am pânde şi lunecări în târâşuri de bestii…

Dar, după o noapte de plâns, de nesomn şi de febre,

cum stau şi privesc dungile voastre-nroşite şi negre,

pricep: v-am stropit cu sângele meu din artere

şi cu şiroaie de lacrimi şi fiere…

CUI A NĂSCOCIT TRISTEŢEA

Cui mi-a născocit tristeţea asta,

nu-i da, Doamne, ştreangul ticălos.

Cui mi-a-mpuns cu suliţa coasta,

fă-i un pat de frunze, răcoros.

Cine mi-a dat fiere cu găleata,

calce zarea ca un împărat.

Cine mi-a dat temniţa şi roata,

fie, Doamne, binecuvântat.

Însă cui a pus în mine silă

şi dezgust şi scârbă pentru tot,

sta-i-ar viermii-n hoit ca o prăsilă

şi cloci-i-ar vipera în ciot.

SCRISOAREA TATII

Fiule, fiule, lungă e calea…

Ca-n basm pân’la tine sunt mări şi ţări,

trenuri, păduri, jandarmi şi ocări,

şi stele ce nu ne ştiu jalea.

Dorul de tine mi-aşa, ca o furcă

proptită cu dinţii în beregată.

Din fundul Aiudului, ochii tăi urcă

pe cer, ca doi luceferi de piatră.

Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas:

şchioapeţi alături în fiare.

Aprind o văpaie la iconostas:

cad lacrimile tale din lumânare.

Prin somn, vine lanţul tău, blestematul,

cu mari zornăieli să mă scoale.

– Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,

ferecă-mi mie gleznele goale.

Cum să-ţi strămut în carnea mea chinul?

Cum să-ţi beau, fiule, osânda toată?

Plecat peste neagra-i fântână sărată,

seca-i-aş, goli-i-aş veninul…

Uneori noaptea, maică-ta vine,

cu paşi de iarbă din ţintirim:

– Ia-ţi plânsul, bătrânule, şi haide cu mine,

temniţa-n lacrimi adânci s-o topim…

IISUS ÎN CELULĂ

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!

Luna venea după El, în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L bătea cu argint pe vestminte

argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:

– De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:

– Pune-mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină

parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina, dar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână

şi mişunau păduchi şi guzgani.

Am simţit cum îmi cade capul pe mână

şi-am adormit o mie de ani...

Când m-am deşteptat din afunda genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celula şi era luna,

numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: niciun răspuns!

Doar razele reci, ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au străpuns...

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui...

M-am pipăit... şi pe mâinile mele,

am găsit urmele cuielor Lui.

VECHI CÂNTEC ARDELEAN

Frunză galbenă de vrej,

ce viermi te mănâncă?

– Peste măguri, către Dej

jalea e adâncă.

– Râule, de ce-ţi zbârleşti

coama nărăvaşă?

– Numai stârvâuri rumâneşti

Someşu-l îngroaşă.

– Codrule dinspre Abrud,

de ce plângi sub zloată?

– Parcă iar şi iar aud

oasele pe roată.

– Vântule, de ce tot sui

lacrimi pe obcine?

– De oftatul Moţului

temniţele-s pline.

– Veacule de plumb ursuz,

de ce stai la pândă?

– Înc-o cruce vi-am adus

pentru grea osândă.

– Neamule, de ce tresari

grindina când bate?

– Stau, gemând, pe piscuri tari

şi aştept dreptate…

RIDICĂ-TE, GHEORGHE, RIDICĂ-TE, IOANE!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,