MARIN SORESCU, DUSUL

MARIN SORESCU

„Postumele din Puntea (1997) arată o faţă a lui Sorescu la care nimeni nu s-ar fi aşteptat. Ciclul e comparabil cu acela intitulat Spital al lui Arghezi,  cu diferenţa că Sorescu

nu s-a sustras finalmente bolii şi morţii. E o poezie sinceră

şi directă, de o mare simplitate. Nu mai e loc de glumă. Nici referinţe, nici perifraze. Strictul nece­sar pentru ca o teribilă emoţie să se comunice, precum în această rugăciune, în care poetul îşi simplifică la minimum materia poeziei sale dintotdeauna: «,Doamne, / Ia-mă de mână / Şi hai să fugim din lume, / Să ieşim puţin la aer. / Poate schimbând curenţii, / O să mă simt şi eu  în larg, / Lângă Tine.»”

NICOLAE MANOLESCU

Istoria critică a literaturii române

MARIN SORESCU

„Sorescu mărturisea din primul moment o marcată conştiinţă

a convenţiei literare. Înainte de a citi lumea, el citea poezia, prezentându-se deopotrivă ca actor şi regizor al discursului liric. Temele mari şi grave ale liricii sunt tratate în aceeaşi tonalitate dezinhibată. Relaţia cu istoria, cu spectacolul vieţii şi al morţii, deschiderile spre cosmic apar transcrise într-un cod al cotidianului imediat accesibil, fără nelinişti aparente.”

ION POP

„Nu-i nevoie de efort pentru a înţelege că volumul Poeme (1965) marchează delimitarea poetului de fetişu­rile,  de prejudecăţile insesizabile prin împărtăşirea lor quasi-unanimă, de orice încremenire în certitudini. Miturile existenţiale contemporane, referitoare la destin, la moarte, la artă, la creaţie, adică tot ceea ce decurge din eternele raporturi umane, sunt reinterpretate sub semnul, generator de batjocură, al îndoielii, pe urmele unei ne­stăvilite fantezii asociative. Erau zguduite convenţiile gândirii şi, contrariind, noile interpretări figurau parado­xalul şi se desprindeau, astfel, şi prin modalitate, de faza parodiei. Alergia poetului faţă de ceea ce poate trezi, într-un fel sau altul, ideea de convenţie nu pare să cunoască limite. Ai senzaţia

că autorul  – călăuzit de un fel de neîn­credere ţărănească în tot ceea ce este complicat sau defi­nitiv – e pornit să regândească totul,

să răstoarne certi­tudinea organică a universului, să inverseze sau să dis­loce ordinea axiologică. Inventându-şi noi şi noi ocazii, acţiunea de subminare a ideilor absolute şi a modalităţii de sistematizare a rea­lităţii va continua în volumele Moartea ceasului (1967) şi Tinereţea lui Don Quijote (1968), fără să se facă simţit vreun efort de resistematizare, de repunere în termeni a lumii, fapt care ar fi contrazis, desigur, perspectiva de­taşată a ironistului. Important pentru ceea ce urmărim în studiul de faţă este ca, din schiţa în care am prins, în rândurile de mai sus, perioada de glorie neumbrită a poetului, să se înţeleagă cât de puternic acţionează la acesta tendinţa de delimitare. Chiar în anii în care nu va face, aparent, decât să-şi aplice procedeul ingenios deprins nu va înceta, totuşi, să fie în răspăr, măcar prin insolitul punctelor de vedere.Extraordinara inventivitate, nerăbdarea cu care vă muta maşina cu ipoteze în alte şi alte unghiuri – deşi în limi­tele aceluiaşi procedeu – sunt consecinţele şi poate şi dovezile lăuntricei tendinţe de delimitare. De la primul volum la următoarele constatăm o schim­bare poziţională, de la refuz la subminare.”

EUGEN NEGRICI

CE MĂ DOARE CEL MAI TARE

Ce mă doare cel mai tare

E că nu voi mai putea fi

În contact cu cărţile,

Să stau dimineaţa în faţa bibliotecii

Ca la ţărmul mării

Mângâiat de briza tainică adiind

De pe rafturi.

Dacă tot voi fi atât de aproape de ele,

Sper să nu mi se refuze, Doamne,

Plăcerea de a citi în stele

Măcar o dată pe săptămână

După orarul afişat pe un nor.

CARTEA MORŢII

Semnează distrat

În cartea morţii,

Cartea vieţii a fost

Ridicată discret, adineauri,

Şi arsă cu flacără mică

În faţa casei.

Cine a vrut să se uite

S-a uitat, descoperindu-şi capul.

Sângele s-a întins puţin pe pagină,

Îngerul îndoliat pune sugativa.

MESTECENII

Mestecenii îmi trimit răvaşe:

„Curaj, uită porcăria asta,

İntră-ţi în mână,

Fii tu, lucrează!

Şi dacă ai nevoie de hârtie de scris

Îţi dăm noi din coaja noastră

Albă şi moale.

E mai bună decât papirusul

Şi, dacă nu poţi veni s-o iei,

Scrie pe noi, de la distanţă, pe fereastră,

Vom păstra totul în biblioteca noastră vie.”

MĂ SCOL DIN PAT…

Mă scol din pat cu un mare efort de voinţă.

E un act de eroism

Să mă bărbieresc,

Mai ales că bărbieresc un străin,

Care se holbează la mine speriat

Parcă m-ar întreba: tu cine eşti, măi slăbănogule?

Mai rentează meseria de frizer astăzi?

Şi care mai e preţul?

Eu am de gând să-mi las barbă

Şi să mă fac schivnic

Retras în peştera fără sfârşit a nopţii.

OPREŞTE!

Opreşte!

A răcnit sufletul,

Opreşte să mă dau jos!

Sunt sătul de-atâtea corvezi,

De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,

Eu am fost făcut să fiu liber.

– Nu pot să mă opresc,

I-a răspuns pământul,

(Pământul din mine),

Dă-te jos din mers,

Dacă-ţi dă mâna

Şi fă-o chiar acum,

Când eu o virez

Spre scârbă şi tină.

Dă-te jos în cer,

Prietene de-o viaţă,

Te iau când revin.

MĂŞTILE

Am experimentat

În chinuri nemaipomenite

Vreo şapte-opt măşti ale morţii

Şi toate mi s-au părut îngrozitoare.

N-am vrut să mă recunosc

– Luaţi-le de aici, odată, mă enervează.

Acesta nu sunt eu.

(Nici mort.)

Eu care-am plâns în hohote

Pe ruina tuturor civilizaţiilor,

Pe mormanele de tăbliţe scrise

Şi cărămizi smălţuite,

De ce să nu plâng acum

Şi pe ruina obrazului meu?

„Ca să fim drepţi, la Sorescu, previzibilitatea se in­staurase mai ales la nivel formal – ca un soi de traseu bătătorit al mersului gândirii producătoare – fiindcă ideile vor fi mereu surprinzătoare. Dar, se ştie, astăzi, că, la etajul  formal, oboseala coboară foarte iute asupra con­ţinutului şi nu există nici o oprelişte ca această monotonie formală să contamineze textul în toate structurile lui. Mai mult sau mai puţin surprinzătoare, favorizată sau nu de încercarea de apropiere de public, convenţionalizarea este, însă, la Marin Sorescu o realitate care deconcertează. Când o identifici a un asemenea spirit, nu te mai îndo­ieşti de tiparul care se naşte, involuntar, în scrisul orică­rui scriitor, chiar al acelora cu discurs antifrază, chiar al acelora care refuză (conştient sau nu) inerţiile de gândire şi de expresie. Fiindcă aproape peste tot apare o dialectică de inven­ţie şi manieră, vom vorbi de o alienare proprie oricăror sisteme formale şi care, inevitabil, se întoarce asupra crea­torului. Obişnuinţa de consum se adaugă spre a-i agrava acestuia sentimentul neputinţei şi al scindării. Inovaţia în artă, răsturnând ansamblul ierarhic, introduce, la rândul ei, un nou pol de atracţie, un nou sistem de inerţie. Cu puţină atenţie se va observa dramatica şi uluitor de rapida absorbire a abaterilor în sistemul de norme cu­rent. Şi, mai mult,

s-ar putea schiţa un adevărat sistem al devierilor –  pentru că şi ele aspiră la tipic – ceea ce ni-l readuce în memorie pe Valéry, care era convins, încă de acum o jumătate de veac, că ar fi capabil să alcătuiască, pentru a se distra, o istorie a surprizelor din care s-ar deduce o distribuţie curios simetrică a metodelor de a fi original. Ceea ce ne pune pe gânduri e faptul că însăşi poezia – pentru mulţi formă de evadare în ireal şi cale a libertăţii – e, în fond, un vârtej de conformisme, presupune, în chip vădit

şi întristător, reducţie şi de­ţine, poate mai pregnant decât oricare alt gen, putinţa de a-şi impune fulgerător sistemul de convenţii. E o scleroză permanentă, galopantă a expresiei artis­tice, de care se resimt şi producătorii, oricât de devreme ar adulmeca ei primejdia împietririi. Când poetul liric posedă conştiinţa adâncă a inovaţiei şi a inerţiei, înfrângerea lui e cel mult mai dureroasă decât a altora, în ciuda miilor

de argumente ieşite din mecanismele mistificatoare

ale or­goliului.”

EUGEN NEGRICI

M-AM OBIŞNUIT...

M-am obişnuit să dorm cu ochii deschişi,

De spaimă să nu fiu luat prin surprindere,

Să am controlul meu asupra lumii

Până în ultimul moment.

Ca un far care nu vrea să se stingă ziua

Ţine orizontul mării mereu

În magia unei priviri disperate.

Te rog să-mi închizi uşor

Pleoapele atunci,

Ce-a fost de văzut am văzut!

Să tragi cu grijă aceste obloane fine

Peste ochii mei obosiţi.

Sper să fie cât mai târziu

Cândva, într-o noapte cu multe stele

Şi cu salcâmi înfloriţi.

OASELE

Oasele lor,

De la doi metri, unde sunt băgate,

Ies singure la suprafaţă,

Au culoarea galbenă, precum ceara cea bună

Şi emană un miros plăcut.

Aşa îi cunoşti,

După oasele lor,

Care au aceste trei calităţi.

Sfinţii...

De secole, aşa ne cunoaştem sfinţii,

Ies la suprafaţă

Oase galbene ca ceara,

Îmbălsămând văzduhul.

Ce staţi holbaţi?

Daţi-le-n cap,

Puneţi mâna pe cazmale,

Pe maie,

Îndesaţi-i în pământ,

Bătuciţi locul cu buldozere,

Cimentaţi cimitirele  – vi se spune...

Şi orice s-ar face, sub pocnituri de maie,

Sub şenile, prin beton

Ies mereu la suprafaţă

Sfinţii...

Oare numai şi numai ca să ierte

Şi să binecuvânteze?

SPECTATOR

Observ cu interes

Cum se luptă instinctul vieţii

Cu geniul morţii.

Viaţa vine cu o mie de tertipuri,

Moartea are o mie şi una de vicleşuguri.

Ca doi gladiatori,

Unul cu trident şi plasă,

Altul cu spada scurtă.

Strivit între logica misterioasă

A vieţii

Şi logica misterioasă a morţii

Sunt terenul de luptă.

Au rămas din mine

Doar ochii,

Să vadă şi să se îngrozească.

ATÂT DE ÎNGROZITOR

Arăt atât de îngrozitor

Încât pierd mult timp

Consolându-i pe cei

Care vin să mă vadă.

Ţipă, îşi pun mâinile la ochi,

Blestemă.

,,De ce tocmai tu’’, se răstesc la mine.

Doamne, unde eşti, Tu exişti?

Eu încerc să le ridic moralul

– Ei, lăsaţi, nu-i chiar aşa cum vi se pare.

Săptămâna trecută arătam şi mai rău

Boala e boală, totuşi.

Face ravagii, unde se încuibă,

Şi la urma urmei, toţi murim

Şi vorba lui Hamlet «Dacă-i acum

Nu va fi altă dată».

Dacă n-ar fi durerea asta îngrozitoare

Aş accepta senin, mioritic,

Chiar şi figura asta de schingiuit.

Lumea e sinceră,

Lumea suferă pentru mine.

,,Curaj’’

Aud din toate părţile

Şi eu ce pot face?

Îi consolez pe toţi, cum pot,

Numai mie nu ştiu ce să-mi mai spun,

Când rămân singur.

APROAPE PANTOMIMĂ

Ea îşi vâră pumnalul în piept

Până la prăsele,

Îl scoate şi îl întinde logodnicului

Zâmbind.

– Nu doare!

El ia pumnalul

Şi-l înfige în piept până la prăsele,

Îl scoate şi i-l întinde.

Într-adevăr, nu doare.

Ea ia pumnalul,

Dă să-l mai înfigă o dată,

Dar mâna i se încleştează,

Pumnalul cade, ea moare.

Nu doare!

Mai apucă să spună,

El se întinde să ia pumnalul,

Se împleticeşte, şi moare.

Nu, n-a durut.

Eu ridic pumnalul,

Mă uit la el

Şi-ncep să urlu.

Doare, doare îngrozitor.

Fraţilor dinaintea mea,

De ce n-aţi spus c-a durut?

E dintre acelea care dor îngrozitor.

Mă întorc cu spatele şi ies din scenă.

MI-AM AMINTIT

Mi-am amintit:

Toţi câinii noştri

Când să moară,

De bătrâneţe,

Stăteau ascunşi pe sub magazie,

Pe sub patul.

Le duceai mâncare, apă,

Deschideau încet pleoapele,

Se uitau, înălţau ochii

Şi spre tine

Şi-i închideau la loc,

Nu mai puteau să dea

Şi din coadă,

Să-ţi mulţumească.

Cumplită e intrarea asta

La strungă

Şi pentru om şi pentru animal.

IOV

Gata fetelor!

Ne-am hârjonit toată ziua,

V-am mângâiat,

V-am dezmierdat,

E târziu!

Lăsaţi-mă şi pe mine să dorm

Măcar câteva minute,

Sunt stors ca o lămâie,

Mâine o luăm de la capăt.

Fetele sunt cele 1500-2000 de bube

Care au pus gheara pe bietul Iov

Şi-l joacă aşa cum ştiu ele,

Îl târăsc pe jos şi-l dau cu capul

De ce se nimereşte.

El le zgândâră şi le zâdărăşte

Cu o bucată de cărămidă şi-un ciob.

Vin mulţi să-l hulească

Ştiindu-l căzut acum, de tot,

Şi-o carne vie, învelită cu sac.

El îi ascultă şi le demonstrează

În subtext absurditatea

Atât a existenţei, cât şi a inexistenţei lui.

A, iei numele Domnului în deşert,

Necredinciosule?

– Blestemată fie ziua în care m-am născut,

Să fie ştearsă din crugul vremii,

Dar Dumnezeu nu trebuie judecat logic,

El trebuie acceptat şi trăit.

Doamne, sporeşte durerea mea

Şi du-o până la margini!

Oare cum îmi voi aminti mai târziu

Încercarea aceasta năpraznică,

Anul bubei şi al zgaibei?!

STINGERE VOCALĂ

Îngerul care sună

Stingerea vocală,

Îşi lasă goarna de la gură

Şi mă dojeneşte

Că eu o sting prea repede.

– Îmi piere glasul brusc.

– Să-ţi piară numai când vei auzi goarna.

Pentru tine n-a sunat încă goarna.

Treci în front, soldat, şi cântă.

Cântă viaţa.

Mai ai de mărşăluit prin ea,

Răcanule în ale durerii.

GÂND PENTRU GREC

Vom fi, într-adevăr, părelnici,

Dacă n-ar fi durerea,

Cea fizică, brutală,

Care înăbuşă vuietul

Adânc al sufletului,

Iar când e groaznică,

Şi ţine atât de mult,

Suntem nespus de concreţi

După gratiile existenţei noastre.

Am trecut şi eu prin faţa peşterii tale,

Peştera şi-a dat cu părerea

Că aş fi o umbră iluminată din spate

Şi-aşa mai departe.

Suntem un sistem de umbre, de fapt,

Care se amplifică şi se modifică pe drum.

Pornim mai înainte şi trecem

Prin faţa peşterii tale,

Oameni cu torţe aprinse în mâini.

MOŞI STRĂMOŞI

Îmbătrânesc îngrozitor de repede

În câteva luni, cât alţii în câţiva ani.

Într-un an din om în putere

Am devenit moş şi strămoş.

Înţeleg acum de ce iei preşurile în picioare,

De ce trebuie să mergi gârbovit,

De ce toate obiectele vin spre tine

Şi te agasează,

De ce pregeţi să te ridici din pat,

De ce te încearcă tot mai des

Un preget şi-o uitare

(Cum zicea mama, săraca,

Dumnezeu s-o odihnească):

– Mă, nu ştiu ce am,

Mă-ncearcă aşa un preget şi-o uitare.

De ce mâncarea nu mai are gust

Parcă-ai mesteca paie.

De ce dorinţele au pălit,

Ambiţiile s-au stins,

Simţurile dormitează...

Cred că e un stas care se cere acolo

Ca toţi la sosire să aibă

Aceeaşi fizionomie

Şi să fie la fel de bătrâni.

Chiar copilul, dacă zace un an,

El pleacă gârbovit şi cu mască de bătrân

De şaptezeci de ani.

Am schimbat condeiul pe un toiag,

Mă împiedic şi lucrurile din casă

Toate au devenit agresive

Şi mă agaţă.

CINEVA

Vino la căpătâiul bolnavului, soare,

Mângâie-i obrazul

Cu raza ta de rădăcină a vieţii.

Cerule, bântuit de atâta energie cosmică

De la mii şi mii de sori şi stele,

Energie atât de miraculoasă,

Ţi-am cerut o fărâmă,

Te-am implorat în genunchi,

Dacă nu mi-ai dat

Păstreaz-o pentru tine

Şi să ţi-o bagi în ochi.

Strângeţi-vă în jurul meu, prieteni,

Vino, Doamne, şi Tu şi plânge-mi de milă.

O să-mi facă bine hohotul vostru,

Aduce a viaţă.

Cineva taie cu o foarfecă

Drumurile mele,

Le peticeşte în batjocură

Şi le aruncă la câini.

MERGÂND SPRE BINE

E bine, Doamne,

Că Te-ai gândit la mine

Şi nu l-ai ales pe altul

Pentru delicata, înfricoşata

Ta experienţă.

Eram şi cel mai bun de tăvăleală

Şi mă lăudam

Că am în mine

O energie inepuizabilă.

Am căzut în păcatul trufiei,

Iartă-mi-l mie,

E uman

Ia-Ţi ochii şi de la celelalte păcate.

Am crezut că viaţa care mi s-a dat

E chiar a mea

Şi că eu sunt chiar eu,

Uitând poate uneori de Tine.

Acum, mergând spre bine,

Cum spun cei care mă văd,

Calc pe poala Ta de curcubee

Şi, la toată înfricoşarea asta,

Adaug nestemata umilinţei

Şi aduc ziditorului lumii

Lauda mea de preamărire şi slavă.

DUSUL

A plecat fără să mai verifice

Dacă a închis gazul

Şi dacă a strâns robinetele de apă.

Nu s-a mai întors de la poartă,

Că-l strâng pantofii cei noi

Şi să-i ia tot pe cei vechi,

Ori c-a uitat ceva.

Acum n-a uitat nimic.

A trecut pe lângă câine,

Fără să stea de vorbă cu el,

Iar acesta s-a mirat, apoi s-a liniştit:

«Înseamnă că nu se duce prea departe,

Vine îndată».

MARIN SORESCU