MIHAI EMINESCU, El a fost om viu, viu

MIHAI EMINESCU

 (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889)

„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor 

cum soarbe soarele un nour din marea de amar.”

MIHAI EMINESCU

  
„Eminescu era bun, blând la vorbă, modest, simpatic.Pentru poporul de jos el avea o dragoste 
şi o milă nemărginită. Cu oamenii din popor 
se înţelegea mai bine decât cu toată lumea 
noastră cultă şi semicultă; o vară întreagă 
o petrecu la o stână în tovărăşia câtorva ciobani. Eminescu era omul cel mai puţin personal
din câţi am cunoscut. Cu ochii săi negri, profunzi 
şi strălucitori, pe care îi lăsa să plutească 
mai totdeauna în spaţiul nemărginit, se părea 
că puţin se interesează 
de mersul lumii acesteia şi chiar de sine însuşi.”

IACOB NEGRUZZI

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic 
din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa 
(nici chiar în epoca alienaţiei declarate), 
încât lumea în care trăia el după firea lui 
şi fără nicio silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea 
la îndemână. (...) Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice 
interes egoist, el se interesa cu atât mai mult 
de toate manifestările vieţii intelectuale,
fie scrierile vreunui prieten, fie studierea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, 
despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, 
fie luptele politice din ţară.”

TITU MAIORESCU

„A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el,
fără să-i supere tăcerea. Numai graiul corzilor ar putea 
să povestească pe harfă, şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. Într-un fel, Eminescu 
e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. 
Fiind foarte român, Eminescu e universal.”

TUDOR ARGHEZI

„Cu dragoste de adevărat romantic Mihai Eminescu 
s-a apropiat de geniul poporului şi a creat pe motive auzite printre frunze de codru admirabilele sale poezii 
în formă populară. Codrul tomnatec, părăsit de păsări, devine un sugestiv simbol pentru sufletul pustiit 
al poetului; mai mult chiar: un simbol al unui mare suflet anonim ce împreună e toţi aceia care au îndrăgit trecerea şi negaţiunea. Cuvintele împrumută înţelesuri noi,
 încă nedestăinuite. Nuanţările de gând şi emoţie înmiindu-se ca undele unui lac, joacă în curcubeie aproape imperceptibile.”

LUCIAN BLAGA

„Eminescu era un român verde de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi Bucovina, sub năvala străinilor, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru în­cercările de smulgere a lor din pământul străbun rădăcini fioroase, prelungi, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case. N-avea nici o aspiraţiune pentru sine, ci numai pentru naţia şi societatea din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu, ci unul social, n-avea nici una din acele însuşiri de a alerga repede pe treptele vieţii spre a ieşi în frunte, dar era cu atât mai îndârjit şi mai muşcător în lupta pentru idei. Răzvrătit, cu o lipsă de prefăcătorie ruinătoare pentru om, Emi­nescu a fost un mistic naţionalist, îndrăzneţ în numele ideii, sfios şi blazat în numele său. (...) Mihai Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontală. Starea sa normală era cea vizionară şi acţiunea politică a fost, desigur, o latură care, mai la urmă, s-a dovedit alterată de vis şi utopie, rămânând nu mai puţin un protest metaforic împotriva relelor contemporane. […] Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulţimi în primejdia de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemenţă şi să o împingă înainte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic, şi pe care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuziastă de progres şi grăbită de a-şi lepăda veşmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei.”

GEORGE CĂLINESCU 

REVEDERE

– Codrule, codruţule,

Ce mai faci, drăguţule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme au trecut

Şi de când m-am depărtat,

Multă lume am îmblat. 

– Ia, eu fac ce fac de mult, 

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările 

Şi gonind cântările; 

Şi mai fac ce fac de mult, 

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre izvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Împlându-şi cofeile,  

Mi-o cântă femeile.

– Codrule cu râuri line, 

Vreme trece, vreme vine, 

Tu din tânăr precum eşti

Tot mereu întinereşti.

– Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri,

Că de-i vremea rea sau bună, 

Vântu-mi bate, frunza-mi sună;

Şi de-i vremea bună, rea, 

Mie-mi curge Dunărea,

Numai omu-i schimbător,

Pe pământ rătăcitor,

Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost aşa rămânem:

Marea şi cu râurile,

Lumea cu pustiurile,

Luna şi cu soarele,

Codrul cu izvoarele.

CE TE LEGENI…

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă –

Cântăreţii mi-i alungă;

Bate vântul dintr–o parte –

Iarna-i ici, vara-i departe.

Şi de ce să nu mă plec,

Dacă păsările trec!

Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândunele,

Ducând gândurile mele

Şi norocul meu cu ele.

Şi se duc pe rând, pe rând

Zara lumii-ntunecând,

Şi se duc ca clipele,

Scuturând aripele,

Şi mă lasă pustiit,

Vestejit şi amorţit

Şi cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el!

PE UN ALBUM

Albumul? Bal mascat cu lume multă,

În care toţi pe sus îşi poartă nasul,

Disimulându-şi mutra, gândul, glasul…

Cu toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă.

Şi eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul.

Un vers încerc cu pana mea incultă.

Pe masa ta aşez o foaie smultă,

Ce de când e nici n-a visat Parnasul.

Spre-a-ţi aminti trecutele petreceri,

Condeiu-n mână tu mi-l pui cu sila –

De la oricine-un snop de paie seceri –

Apoi te uiţi râzând la câte-o filă:

Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,

Privind în vrav prostia imobilă.

AI NOŞTRI TINERI

Ai noştri tineri la Paris învaţă

La gât cravatei cum se leagă nodul,

Ş-apoi ni vin de fericesc norodul

Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

La ei îşi cască ochii săi nerodul,

Că-i vede-n birje răsucind mustaţă,

Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă…

Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:

Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele

Şi viaţa lor nu şi-o muncesc – şi-o plimbă.

Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,

Ce au uitat pân’ şi a noastră limbă,

Pretind a fi pe cerul ţării: stele.                                                           

IUBIND ÎN TAINĂ

Iubind în taină am păstrat tăcere,

Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,

Căci în priviri citeam o vecinicie

De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie

Cuvinte dă duioaselor mistere;

Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere

Acelui suflet ce pe-al meu îl ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,

Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,

C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.

Fă un sfârşit durerii… vin’ la sânu-mi.

SUNT ANI LA MIJLOC

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece

Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,

Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,

Minune cu ochi mari şi mână rece. 

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,

Privirea ta asupra mea să plece,

Sub raza ei mă lasă a petrece

Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere

Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,

Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,

Se stinge-atunci o viaţă de durere,

Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

STAU ÎN CERDACUL TĂU

Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină.

Deasupra-mi crengi de arbori se întind,

Crengi mari în flori de umbră mă cuprind

Şi vântul mişcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind

Cum tu te uiţi cu ochii în lumină.

Ai obosit, cu mâna ta cea fină

În val de aur părul despletind.

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,

Desfaci visând pieptarul de la sân,

Încet te-ardici şi sufli-n lumânare...

Deasupră-mi stele tremură prin ramuri,

În întuneric ochii mei rămân,

Ş-alături luna bate trist în geamuri.

O, RĂMÂI…

«O, rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinţ,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,

Prin mişcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri.»

Astfel zise lin pădurea,

Bolţi asupră-mi clătinând;

Şuieram l-a ei chemare

Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot…

Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

RĂSAI ASUPRA MEA

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară:

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,  

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele:

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

RUGĂCIUNE

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire 

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată,

Şi pururea fecioară,

Marie!

Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumina dulce, clară,

O, maică prea curată,

Şi pururea fecioară,

Marie!

AFARĂ-I TOAMNĂ

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,

Visez la basmul vechi al zânei Dochii;

În juru-mi ceaţa creşte rânduri – rânduri;

Deodat-aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri…

Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

GÂNDIND LA TINE

Gândind la tine fruntea-acum mă doare,

Nu ştiu ce rost mai are-a mea viaţă

Când n-am avut o clipă de dulceaţă:

Amar etern şi visuri pieritoare!

De ce în noapte glasul tău îngheaţă?

Vedea-vor ochii-mi încă-o dată oare

Frumosul trup, – femeie zâmbitoare! –

Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n braţe?

Tu, blond noroc al unui vis deşert,

Tu visul blond unui noroc ce nu e,

De-i mai veni, să ştii că nu te iert.

Căci dorul meu mustrări o să-ţi tot spuie

Şi sărutându-te am să te cert

Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie.

CÂND ÎNSUŞI GLAUL

Când însuşi glasul gândurilor tace,

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii –  

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei

Cu ochii mari şi purtători de pace?

Răsai din umbra vremilor încoace,

Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet… aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,

A ta iubire cu-n suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Să simt fiorii strângerii în braţe –  

Pe veci pierduto, vecinic adorato!

TRECUT-AU

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară

Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nţelese, pline de-nţelesuri,

Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,

O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri

Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Şi mută-i gura dulcea-a altor vremuri,

Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!

DOINA

De la Nistru pân’ la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la Mare

Vin Muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii

Şi străinul ne tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte;

Sus la munte, jos în vale

Şi-au făcut duşmanii cale,

Din Sătmar pân’ în Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul,

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se-ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui

Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşază pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier,

Toate cântecele pier,

Sboară păsările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului.

Îşi desbracă ţara sânul,

Codrul – frate cu Românul –

De săcure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă –

Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima cânii,

Mânca-i-ar casa pustia

Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las’ Archimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija Sfinţilor

În sama părinţilor,

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă

Doar s-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te-nalţă din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată

Ai s-aduni Moldova toată.

De-i suna de două ori

Îţi vin codri-n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară–

Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile!

◊◊◊

Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de brazi,

Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi,

Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,

Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;

Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,

Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,

Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră

C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră.

◊◊◊

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări

Şi le umflă orişicine în savante adunări

Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

◊◊◊

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Tepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în doua cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

ODĂ

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

                Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…

Pân-în fund băui voluptatea morţii

                Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

                Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai renviu luminos din el ca

                Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

                Mie redă-mă!

EMINESCU

„Dacă trebuie să-i fim recunoscători, printre multe alte pricini, lui Eminescu, este pentru încercarea lui sublimă de a fixa limba română. Acest lucru se poate observa însă cu uşurinţă în privinţa tuturor capodoperelor româneşti. Să remarcăm că Mioriţa, sau Meşterul Manole, sau Toma Alimoş sau oricare altă poezie apropiată ca intensitate şi viziune de acestea, deşi au vechime cu sutele de ani, citindu-le azi, din punct de vedere al limbii, par scrise ieri. De ce nu s-au alterat lingvistic? Bănuiesc că nu s-au perimat pentru că structura lor a atras cu precădere un fond primordial şi etern. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu marele nostru Eminescu.”

NICHITA STĂNESCU

„Eminescu a dat poeziei româneşti dimensiunile care îi lipseau înainte.Lumea în care ne introduce Eminescu este o lume de o mare vastitate în spaţiu şi timp şi în care privirea cugetătorului pătrunde până în punctele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc şi până la concepţiile cele mai înalte ale raţiunii.”

TUDOR VIANU

ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU

Chiar acum când ninge pe Moldova,
veste mi-a sosit din Cernăuţi
că de-acolo Eminescu – tânăr
a pornit spre Chişinău, desculţ.

Cu desaga plină de poeme
să se-adeverească-a pornit –
dacă mai suntem la locul nostru
şi să vadă dacă n-am murit.

Să-i ieşim, pe viscol, înainte
care cu o carte sau o floare:
paşii din omăt să i-i culegem
şi să-i cerem în genunchi iertare.

Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă
şi-l purtăm pe drumuri de un veac:
ba copiii mor în Bucovina,

ba se-aprinde grâul în Bugeac.

Iartă-ne, bădiţă, să îi spunem,
că ades – cum veacul e-n delir,
ai fost oaspete în casa Ta
şi în ţara Ta un musafir.

Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă
vinul când curgea gârlă la vale –
la dureri veneai să fii cu noi
şi-ţi simţeam prezenţa Dumitale.

Ne-au bătut şi cerul şi pământul,
vremuri grele au trecut pe-aci,
ne ziceam: s-avem pâinică-n casă,
fără poezie-om mai trăi.

Multe am păţit în acest secol
care neschimbându-se ne schimbă,
deseori ne-am ruşinat să spunem
că vorbim cu Tine-aceeaşi limbă.

Cine ne-ar ierta pentru copiii
care deschideau volumul Tău
şi găseau poemele ciuntite
şi cârpită soarta Ta, mereu?!

Căci, de-o vreme, Doamne, ce se-ntâmplă,
parcă nici nu mai avem destin,
pân-şi ceasurile noastre arată
şi măsoară toate-un timp străin.

Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte:
cei care în cuie te-au bătut
nu străini au fost, sosiţi din lume,
tot dintre ai noştri te-au vândut.

Asta e durerea noastră mută
că visând să-şi numere arginţii
– câte-un Iuda, la un colţ de stradă,
vinde-şi şi poeţii şi părinţii.

Unii s-au deprins stăpân să-şi aibă
asta fiind al vieţii unic rost –
chiar ar face revoluţii, numai
să rămână şerbi precum au fost.

Şi atâţia plaiul ne-au prădat,
iar acum căinţele le vin:
nu le e ruşine c-au furat,
ci ruşine – c-au furat puţin.

Despre noi ce ţi-am putea vorbi,
suferim, în parte, fiecare,
pedepsiţi, cum veşnic ni se spune,
doar pentru păcate viitoare.

Căci la noi, aşa-i de la un timp –
dacă-ngheaţă via sau puieţii;

pentru tot ce se întâmplă-n ţară –
nu răspund miniştrii, ci poeţii.

Iartă-ne c-atât ne-am fost străini,
dar de astăzi, împlinind un rost,
să sperăm că-n fiecare casă
va găsi Cuvântu-ţi adăpost.

…Chiar acum când ninge pe Moldova,
când nămeţi prin cerul ei se-alungă,
Eminescu a pornit spre noi,
şi - să dee Domnul să ajungă!

NICOLAE DABIJA

EMINESCU

Atât să nu uitaţi:

că el a fost om viu, viu,

pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi:

că el a băut cu gura lui,

că avea piele îmbrăcată în ştofă.

Atâta să nu uitaţi:

că ar fi putut să stea la masă cu noi,

la masa cinei celei de taină.

Atât să uitaţi! Numai atât,

că El a trăit, înaintea noastră…

Numai atât,

în genunchi vă rog, să uitaţi!

NICHITA STĂNESCU

LEGĂMÂNT

Ştiu: cândva la miez de noapte,

Ori la răsărit de Soare,

Stinge-mi-s-or ochii mie

Tot deasupra cărţii Sale.

Am s-ajung atunce, poate,

La mijlocul ei aproape,

Ci să nu închideţi cartea

Ca pe recele-mi pleoape.

S-o lăsaţi aşa deschisă,

Ca băiatul meu ori fata

Să citească mai departe

Ce n-a dovedit nici tata.

Iar de n-au s-auză dânşii

Al străvechei slove bucium,

Aşezaţi-mi-o ca pernă

Cu toţi codrii ei în zbucium.

 GRIGORE VIERU 

„Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” 

   GEORGE CĂLINESCU 

TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii –
,,Mioriţa” şi ,,Luceafărul” şi ,,Scrisoarea III”.

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

MARIN SORESCU