ION PILLAT, VÂNĂTORUL DE HIMERE

(31 martie 1891 - 17 aprilie 1945)

Evocând mai ales locurile natale, propria-i familie, poetul pune vibraţie sufletească. El are tactul de a îndepărta orice impresie de imitaţie, alegând versul învechit al lui Alecsandri, căruia îi respectă chiar stângăciile. Totdeodată devine un cântăreţ al roadelor pământului, pe care le expune cu voluptate. Priveliştea autohtonă este zugrăvită cu imagini locale…

GEORGE CĂLINESCU,

Istoria literaturii române de la origini până în prezent

ALESUL

Mi-am dezlegat sandala ca o frunză
Ce cade moartă la piciorul meu,
Mi-am limpezit făptura să n-ascunză
Nimic din ce nu duce pân-la Zeu.

Pe ţărmul mării mă înalţ: o urnă
În care doar lumină am turnat.
Nu plâng, nu chem tot ce-am lăsat în urmă.
Stau singur, pentru jertfa împăcat.

Din pietre albe i-am durat altarul,
Din lemne scumpe flăcări i-am ivit –
Şi cerul-nalt cum îmi primeşte darul,
Urc rugul împlinirii, fericit.

MENIRE

Au spus că-i rece şi n-au bănuit

Ce patimă îi clocotea în vine,

Au spus că nu-i adânc şi n-au simţit

Genunile ce dorm sub limpezime.

Un răsfăţat al soartei l-au ţinut

Când încordat şi dur şi-a dus destinul,

Stăpân pe fericire l-au crezut

Când pe furtuni şi-a aşezat seninul.

E doar un om, şi-a suferit şi el,

Dar n-a vrut plâns şi bocet de muiere,

Să fii sortit desăvârşirii-i greu;

O cumpănă în zile de durere.

CREZ

Cu versul meu n-am vrut să plac mulţimii,

Nici snobilor puţini să ţin isonul;

Am zis doar pentru mine jocul rimii

De mi-a venit, curat în suflet, tonul.

Nu m-am silit să cânt pe marii zilii,

Nici să slăvesc mereu ce-aduce anul.

Las altora să facă pe abilii –

Doar graiul românesc mi-a fost tiranul.

Cum ar putea, de l-aş uita o clipă,

Ca el mai vrednic alt stăpân să-mi fie,

Cu rădăcini de sânge, o aripă

Când mi-ai legat de umeri, Poezie!

ARTĂ POETICĂ

Mi-am urzit din sunet şi coloare,
Din cuvinte dure, zi de zi,
Turnul versului înalt, în care
Îmi adorm durerea de-a trăi.

Zi de zi şi lună după lună,
Izvorăsc din mine ca din mări
Insule de gânduri, ce adună
Cânturi fremătând peste uitări.

Ani de ani şi clipă după clipă,
Vierme de mătase m-am făcut,
Fluturul simţindu-l, ce-n aripă
O să-mi schimbe braţele de lut...

Dar cum stau cu lampa lângă mine
Şi cum scriu, un singur ţipăt greu
Din odaia-ţi de bolnavă vine –
Şi ce mic, ce gol e visul meu!

ÎMPLINIRE

Ne-nvinsul vers în care inspirarea

Îmi bate ca un peşte în năvod,

Mi-o ţine poezia de uitare

Obşească, dăinuind-o în norod.

În vânt se duc mândrii de voievod

Şi orice slavă-n veac o spală marea –

Când, încheindu-mi tainic cugetarea,

Mă copleşeşte-n suflet greul rod.

În anii mei moşiile fecunde

Ridică holdele de grâu etern,

Sub mana lor pământul se ascunde.

Şi singur din pridvorul casei mele

Privind la cerul toamnei, îmi aştern

Pe alt tărâm recoltele de stele.

SINGUR

Limpede suflet, turbure sânge al meu,
Cum puteţi oare trăi împreună?
Gemeni din naştere, duşmani mereu,
Duhul şi lutul pieziş vi se-adună.

Cum puteţi, vajnic pe moarte-ncleştaţi,
Ţine această strângere stranie?
Taci şi te miră – poate sunt fraţi!
Înfricoşată taină şi danie.

Turbure sânge, unde mă duci?
Valuri de neguri, blestem, otravă!
Limpede suflet: cântec de cuci,
Râs de copil, lumina suavă!

Veşnică navă, vamă de-o zi,
La ţărm peste vreme cine v-aşteaptă?
Sânge şi suflet, cine-o primi
Strâmba osândă, cumpăna dreaptă?

PLOPUL

Născut din ţarină spre cer se-avântă

Ca un izvor de ramuri şi de foi…

Şi doru-l mână, norilor, spre voi,

Dar lutul rădăcina-i înmormântă.

Vioară e – şi-n vântul serii cântă.

Ce suflet plânge în buştean greoi?

Ce gând de aur piere prin noroi,

Căzându-i frunza, aripa lui frântă?

Când va suna a Morţii grea secure,

Atunca doar, din lemnul de pădure,

Din flăcări fumul alb o să învie

Plutind senin pe-al cerurilor larg…

Sunt, Doamne, plopul cel legat de glie

Întins spre infinit ca un catarg.

POETUL

Nu sunt al lui, dar satul e în mine;

Trăieşte-n sufletu-mi cu toţi ai săi.

Simt cum mustesc în sângele din vine:

Copaci şi case, oameni buni şi răi.

Amestec fără seamăn: cer şi glie,

İubiri, dureri şi chiot şi blestem –

Tot universul strâns într-o moşie…

O, Doamne, fă să-l deapăn ca pe-un ghem!

SEPTEMVRIE

Din bulgării vin care cu vinete şi verze.
Se-afundă-n zări, departe, un unghi obtuz de berze.

Am întâlnit o fată cu tufănele-n braţe.
Un vânător la iazuri a tras cu puşca-n raţe.

Aud prin porumbişte chelălăind ogarul.
Loveşte rar şi ritmic butoiul gol, dogarul.

Azi n-a lăsat poştaşul ziarele din târg;
Dar mere poleite ca-n basme dau în pârg.

Pesemne-n coşul nopţii vrea soarele să cadă;
Au început de-o vreme şi zilele să scadă.

La lampă, şi când ziua cu totul s-o umbri,
Voi reciti „Pasteluri” de V. Alecsandri.

TRANSHUMANŢĂ

Suie cu iarba pe plaiuri străvechi

Turmele. Plouă lumină pe ele.

Ape de munte le cântă-n urechi,

Sună amurgul fluier de stele.

De ziua de azi, de jalea de azi,

De zbuciumul lumii, lor ce le pasă!

Suie în pacea poienii sub brazi –

Stau cu potopul ce crâncen m-apasă.

Păsul meu, păsul vremii de lut.

Pasul lor, pasul zodiilor clare.

Ceasul meu, ceas în nisip desfăcut,

Veacul lor, veac cu vecii în izvoare.

Turme coboară din plaiuri străvechi.

Galbenii toamnei plouă pe ele.

Foşnet de frunze le-adoarme-n urechi,

Sună sub fluier brumă de stele.

ÎN VIE

Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă,

Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…

Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;

Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?

Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod

Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie.

Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie

Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.

Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul iia.

Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.

O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar

Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia…

S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud

– Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –

În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată

Lovind în amintire ca pasărea-n agud.

MÂNĂSTIRE

Pe zări străvechi ca scoarţe olteneşti,

Ţesute-n flori şi păsări de-amurgire,

Pe culmi te înălţai, să împlineşti,

Logodna cerului cu ţara – mânăstire...

Şi valea ca o carte s-a deschis

Şi-ntâia stea citi în ea prea bine

Şi ce-a fost trup de om s-a făcut vis

Şi ce-a fost dor s-a împăcat cu sine.

Şi-n mine şi-n poiană şi pe drum

Deodată s-a întins atâta pace,

Că Dumnezeu plutea ca un parfum

De fân cosit, când claia se desface...

Şi-aş fi crezut că totu-i zugrăvit

Şi că privesc, copil, o stampă veche,

De nu-mi venea – când şters, când desluşit –

Un zvon adânc de clopot la ureche.

AMURG ÎN DELTĂ

Cât vezi cu ochiul, verde, păpurişul

Se-ndoaie-n vântul serii, foşnitor.

Din când în când şi-arată luminişul

Un ochi de apă moartă. Un cocor

Cu aripa deschisă se ridică

Din stuf, sfâşietor de trist scâncind,

Sau cai tătari, dând roată fără frică,

Sălbăticiţi, nechează pe un grind.

Amurgu-mbracă Delta toată-n aur

Cu turla unui sat lipovenesc,

Dar umbrele ostroavelor de plaur

Albastrul cenuşiu îl împânzesc.

Vaporul taie noaptea şoptitoare

Şi valul ce se-ntunecă întruna,

Când cele cinci coline cresc în zare,

De aur vânat cum e pruna.

INSULĂ, TOAMNA

Insulă, toamnă şi iar

Apă cuprinsă de şoapte.

Marea, molatec cleştar, –

Mierla şi viile coapte.

Seara cu stelele mari,

Cerul plin de primejdii,

Alge cu miros amar,

Vinul străvechi al nădejdii.

Insulă, toamnă şi iar

Marea îşi joacă delfinii.

Suflete, veşnic hotar –

Fluierul mierlei cântă luminii.

Valul cu umerii goi,

Pasăre, poamă şi frunză,

Totul se trage-napoi,

Pe alt tărâm să se-ascunză.

PREVESTIRE

M-aplec pe tine ca pe arătură

Plugarul însetat de verde grâu.

Va creşte spicul galben pân-la brâu,

Când totul m-amăgeşte şi mă fură?

Ce n-am putut eu spune, prins în frâu

De zile grele, oare altă gură,

Destăinuind un suflet de răsură,

Va limpezi-o-n glas curat de râu?

Mi-eşti, fiule, clopot sfânt în care

Aştept să sune ceasul meu deplin

Când voi porni spre umbră şi uitare –

Cum stă legat de cer un peregrin,

M-aşez şi eu cu sufletul în zare,

Chemându-ţi limba grea ca un destin.

CÂNTEC DE TOAMNĂ

Lin frunzele cad, plâng apele-n vad,

Lung buciumul toamnei în noapte răsună.

Prin ramuri de tei ning molcum scântei,

Îşi cerne vrăjirea văpaie de lună.

Trec nori după nori în veci călători

Pe-ntinsele şesuri în zboruri deşarte.

Pe-al inimii gol se-aşterne domol

Durerea tăcută cu frunzele moarte.

RÂNDUNELELE

Pe pagina de cer senin, de-o oră

Un Dumnezeu – pe semne caligraf –

Ne-ncurcă-n scriitura lui sonoră

Şi taie zarea-n dungi de telegraf;

Apoi ne prinde-n ele câte una

Ca buchiile dintr-un alfabet.

Şi-n cerul vânăt de amurg ca pruna,

Când le citeşti – te pomeneşti poet.

PĂDUREA DE LA STÂNCA

De ce-ai tăiat copacii de la Stânca?

Ca să mi-i vinzi cu carul, ce-am făcut?

N-aveam izvorul clar ce-l naşte stânca,

Şi umbra mea în tremur peste Prut?

Toporul ce mi-a despoiat mărirea,

Nu-n trunchiuri, ci-n trecutul tău, lovi.

Azi umbră nu-ţi mai dă nici amintirea

De când îmi smulse ramurile vii...

IAZUL

Mă uit la cer prin gene lungi de stuf;

Ridic, în zori, un dâmb ca o sprânceană:

Sunt ochiul mort în ziua cu zăduf

Şi ochiul viu în seara pământeană.

Când raţele sălbatice cad stol

Şi fâşâind prin trestii se strecoară,

Se-aprinde dorul lunii pe-al meu gol

Şi plopii se sărută lângă moară.

COPACII DIN SAT

De ce-ai sădit în satul nostru case

Şi garduri vii, căruţe şi plugari,

Când singuri stăm – răzeşi cu crengi pletoase –

Şi-l străjuim de vânturile tari?

Şi omului de ce i-ai dat fiinţă?

Azi e aici şi mâine în vecini,

Când noi suntem un loc şi o credinţă,

Ai satului – din frunză-n rădăcini.

CÂNTEC

Timpul care piere n-o să-l prind.

Dragostea ta mare cum s-o ţiu?

Vremea ce ne poartă n-are grind,

Drumul ce ne duce nu-l mai ştiu.

Mâna ta întinsă ca un dar,

Glasul tău în seară ca un cânt.

Faţa ta întoarsă e de var,

Ochii tăi, închişii, nu mai sunt.

Raza se întunecă în crâng,

Viaţa-şi lasă umbrele în noi.

Dragostea ta mare cum s-o frâng?

Moartea ne pândeşte pe-amândoi.

BALCIC

Balcic, nostalgic cum e luna,

Albind pereţii râpelor pustii,

Podind pe valuri licărite bruma,

Veghind cu basme moarte vremuri vii.

Balcic, încins cu ziduri de cenuşă,

Balcic, cuprins cu murmur de fântâni,

Încununat cu ceruri de brânduşă,

Împodobit cu semne din pagâni.

Cu dealurile surelor cămile,

Cu case vechi: încremenite oi,

Balcic, pastorule din alte zile,

Cobori pe ţărmul biblic pân-la noi.

Cetate mai bătrână decât mortii,

Loc sfânt, ca tinereţea de senin:

Migdalii să-nflorească pragul porţii

Când în lumina ta mă-nchin.

LANTERNA MAGICĂ

Pe-omătul nepătat de pe cearceaf,
În umbra ce se-ncheagă în odaie,
A tresărit lumina ca un praf
Când şi-a deschis pupila ei bălaie.

Lanterna magică privind pieziş
C-un singur ochi în frunte ca-n poveste –
Şi glasuri de copii în luminiş
De râs curat, ţâşniră fără veste.

Acolo unde-a fost doar scrumul şters,
Răsare-o lume veche şi ciudată.
Scufiţei Roşii-i ard obrajii-n mers,
O vezi zorind spre casa de-altădată.

luni, 8 octombrie 2012