POEŢI DIN ELVEŢIA
Charles-Ferdinand Ramuz
CASELE
Bătrânele vechi case sunt toate
gârbovite,
sunt ca nişte bunice pe
scaune-aşezate,
cu mâinile-odihnind peste
genunchi,
pentru că-n viaţă prea mult au trudit;
dar cele noi sunt proaspete,
frumoase,
ca nişte fete cu baticuri
ce după dans se odihnesc,
şi câte-un trandafir şi-au
prins în piept.
Scânteie-n geamuri
soarele-apunând,
răzleţe fumuri se ridică,
şi încâlcite sculurile lor
ţes printre crengile de nuc
mari pânze de păianjeni.
Şi, noaptea, peste-acoperişuri,
bătaia ceasului din turn
– al cărui mecanism scrâşneşte,
în timp ce greutăţile coboară –
aleargă spre câmpii
trezind deodată
toate aceste case adormite.
BĂTRÂNA
Era de mult bătrână
pe vremea când bătrânii de
azi erau copii,
e dintr-o altă vreme
rămasă-aici, şi chiar
ea însăşi s-a uitat pe sine.
E de pe vremea-n care femeile
purtau
bonetă de dantelă,
batic brodat şi fustă din lână
şi bumbac
cu multe, foarte multe cute.
E de pe vremea-n care se
vorbea-n dialect,
şi oamenii o dată la oraş
pe an mergeau, de ziua
Fecioarei preacurate;
şi-atunci, urcând la catedrală,
şi-având seminţe-n buzunar,
făceau ocolul clopotului mare.
E dintr-o vreme veche, ce nu se
ţine minte.
Dar ea, ea îşi aduce-aminte,-nchide
ochii
ca să-şi aducă şi mai
bine-aminte;
şi iat-o stând la soare fără să
scoată-o vorbă,
visând la vremi trecute, la cei
care-au plecat
şi la singurătatea ei.
Jean-Pierre Schlunegger
LUMINĂ DULCE MIE
Lumină dulce mie, ţi-e trupul
de lumină
Şi limpezimea-i smulge
izvoarelor din vânt
Mireasmă de măr oacheş şi
vulpe-adulmecând
Pe când balanţa gurii către
furtună-nclină.
Minune dulce mie, ţi-e pielea
dulce, fină,
Meleag al neprihanei ce-l mângâi
tot visând
Lumină dulce mie şi curpen
luminând
Când noaptea şi iubirea
ivindu-te suspină.
Roche-a iubirii mele, aprins
castan solar,
Viu fulger ce-nlumină al
somnului umbrar
În mari ciorchini ca focul arzi
tu sub ploaia deasă
Şi când îşi mână toamna prin
codrul ţintirim
Boroanele urgiei puternici ne
simţim,
Lumină dulce mie, iubită
omenoasă!
O,POEZIE,FLOAREA MEA
O, poezie, floare a mea, te-ai
exilat,
Nesăturată gura dulceaţa şi-a
pierdut,
Noi am fugit cu toţii într-un
ascuns ţinut,
Noi am uitat culoarea de cer
adevărat.
La marginile nopţii în urbea
înarmată
Prea mult am plâns cu toţii sub
stele-ncremenite,
Am fost precum un arbor rănit
de fier deodată,
O slovă de iubire pe uşă
scrijelită,
O vale-ntunecată.
Au înecat ploi grele aprinsul
trandafir
Căruia-n noi pierduta iubire
i-am purtat,
Cu prea mulţi dintre semeni sub
cerul de porfir
Noi harpele deoparte ni le-am
lăsat şi-am plâns.
Lungi zile-am stat departe de
oazele luminii,
O, poezie, floare a mea, ciudat
destin,
Prea am iubit dezastrul şi
beznele şi spinii,
Să vieţuim ne-ar place şi sub
un cer senin!
