vineri, 5 octombrie 2012

MARIN SORESCU, LA LILIECI



MARIN SORESCU, LA LILIECI


N-AI ECOU, DOMNULE


Cartea La Lilieci poate fi citită şi în lumina poeziei concrete, care reifică cuvintele, poate fi luată şi ca o încercare de reconstituire a epo­peii satului (la început a fost epopeea), şi ca o carte de amintiri din copilărie. Una din ambiţiile mele cele mai mari a fost să demonstrez că şi graiul oltenesc (blamat de unii) este tot atât de literar ca şi cele­lalte, pe care oltenii le-au receptat cu bună credinţă.
MARIN SORESCU

Satul nostru cere să te apropii de el cu grija unui arheolog care face săpături. Satul contemporan trebuie cercetat cu înfiorarea pe care va fi simţit-o Vasile Pârvan când descoperea Histria. Forme străvechi de civilizaţie se ascund nu sub tone de moloz prăbuşit, ci sub apa­renţa banalului şi a cotidianului.
MARIN SORESCU

De-aceea nici nu pot fi prea vesel văzând cum aceste cetăţi dispar, odată cu încercarea noastră de-a schimba satul în oraş. Mi se pare un preţ prea mare, pe care nu ştiu dacă sun­tem pregătiţi a-l plăti. Regret că nu m-am născut acum două sute, ori acum o sută de ani. Sau că acum două sute de ani nişte oameni n-au făcut ce fac eu acum, ce încerc să fac. S-ar fi păstrat mai mult su­flet românesc.
MARIN SORESCU
LINGURA

Poiana uscată, brăzdată de adânci crăpături
A scos la iveală o lingură veche.
(Aşa apar şi pier morminte vechi,
Oase de animale dispărute,
După cum se surpă pământul,
Se crapă şi se mişcă.)

Un copil stă pe ciuci, lângă crăpătură,
Cu lingura în mână.
Seceta a ars totul şi acum
Pământul trebuie să-i dea
Cumva de mâncare.
MARIN SORESCU
PĂIUGĂ

Rădăcinile subţiri de păiugă,
Nu mai pot ţine pământul,
Care de uscăciune a crăpat.
Şanţuri, şanţuri pe deal.
Vitele îşi frâng picioarele în ele.
O oaie, fugărită de lup,
S-a îngropat cu picioarele din faţă
Într-o crăpătură, şi lupul, când s-o prindă, haţ,
Hop! cade şi el, zdup! la câţiva metri de ea.
Oaia behăia, lupul urla
Şi se auzea în spaima lor
Cum continua crăpătura pe dedesubt.

Au crăpat şi mormintele.
Sub tufele de flori uscate de sete.
Cam începe să se caşte pământul...
MARIN SORESCU
MAMA

Cum să nu fiu bătrână, mă,
Dacă am apucat trei rânduri de treierat de grâu?
Când eram mică, se treiera cu caii şi cu boii.
Se făcea o arie mare, rotundă. Se cioplea
O arie rotundă. O măsurau  – şi-n mijloc
Băteau un par – steájer.
Şi-acolo legau doi cai
Şi-i învârteau, până se-nvârtea frânghia după steájer,
Şi la urmă da-napoi.
Şi iar învârteau, în partea ailaltă.
Şi la urmă, veneau oamenii cu furcile,  îi întorceau aşa grâul
Şi scuturau –  şi paiele de mai aveau spice, le dădeau afară.
Şi treierau, ce mai rămânea – şi-ncolo şi-ncolo.
Şi atunci dădeau toate paiele afară, cu furcile, cu lopeţile.
Strângeau grâul cu lopeţile la steájer.
Muierile măturau aria. Şi venea vânturătoarea.
Da' mai-nainte vânturau cu vântul.
Ce pâine mâncau ei? Numai plesne. Numai bulgări. Caii
Potcoviţi scoteau bulgării pe arie.
Şi la urmă am apucat batoza.
Se băteau cu ea 5-6000 de kilograme pe zi.
Ei, se termină şi batoza şi veniră combinele.
Cu combinele nici că treieri, nici că iei.

 Vezi doar grâul aşa-n picioare, şi gata! s-a dus. Nu mai e.
La anul.
 Uite, grâul ni-1 luară de-a-n fuga. Nici nu l-am văzut
 Prin comună. Am văzut maşinile  – şi gata! asta a fost tot.
Azi dimineaţă începură seceratul
Şi până acum îl şi-ncărcară şi plecară maşinile cu el la bază
Şi gata. Veniră, strânseră paiele, tractoarele-n urmă arară...
Şi aşa mereu, două, trei zile
Şi suntem gata scuturaţi de grâu.
Se uită oamenii cum se seceră pe moşia lor
Cu indiferenţă, parcă s-ar secera undeva în Bulgaria.
Nu mai vezi seara fum ieşind pe coş,
Ca n-au lemne şi fac mâncare pe aragaz.
Au început să pună cartofii pe la poartă  – un rând  de cartofi
În drum de-a lungul gardului.

Ăsta ar fi al treilea rând de treierat.
Uite, apucai  şi anul 1960, să văd cum se seceră
Fără să vezi bob de grâu.
– Lasă, mamă, că e bine, nu mai ai grijă
Să mergi să faci oameni pe ajutat, pâinea o iei de la Brutărie.
– Treaba voastră, eu spusei ce ştiu.
În secerat era, pfu, ce gloată! 
Acum nici nu visează că se seceră.
Cu caii se treiera până prin 1910, 1915.

Apoi au început să vină vapoarele, maşina de treierat
Şi Constantin Leancă băga toate paiele, să ţină vaporul încins.
Multe vede omul cât trăieşte şi pate, pate.
MARIN SORESCU

LĂMURIREA

Mà, nu credeam s-ajung să fur lemne
Din pădurea mea, zicea Moşu Pătru.
Era atunci la început, nu se prea ştia
Cum or să meargă treburile.
 – Măre, ce-or să-ţi mai facă!
Îl întărâtă Ion al Floarei,
Care fusese prizonier
Şi se-ntorsese umflat ca o gogoaşă.
– Ce să-ţi mai facă, mà?
Machea  o să le ia pământurile la toţi?
Tot aşa ca pădurile?
– O să le ia pământurile, grădinile,
Plugurile, vitele, tot.
Au planuri – înţelegi? Lucrează planificat.
– Fugi de-aici, că nu se poate.
Şi mai târziu, când a văzut el, că a mai trăit,
Zicea:
– Mà, să fi dat cu mâna de cer şi n-aş fi crezut!
MARIN SORESCU

BICIUŞCA FĂRĂ ÎNTREBUINŢARE

Gogu lu' Mitru Măriei lu' Niţă...
Ăla cu gâtul lung. Îi ziceau Gâtlan...
Gâtlan de se uita peste garduri, în curţi.
Un om bun...
S-a spânzurat. I-auzi că s-a spânzurat!
A înnodat biciuşca  – era lungă, dar nu ajungea,
A înnodat-o cu o sârmă...
I-au luat grădina.
– Ce să-mi ia ei mie grădina,
Că grădina n-am înscris-o la C.A.P.?!

Parcă ei mai ţineau seama cine le-a înscris,
Cine nu? Le-au luat pe toate.

Şi el  – bietul Gogu –
Alţii mai drăcuie, mai înjură, se duc să se certe...
Da' el... i-auzi, cu biciuşca de mâna boii...
Acum nu mai avea nici boi. Ce să mai mâne cu biciuşca?

Sta aşa pierdut, în prispă
Şi se uita la biciuşcă.
Era pusă într-un cui,
 La un stâlp.

 Ce să mai mâne el cu biciuşca?
Şi-a pus-o de gât.
A plecat aşa supărat pe lumea ailaltă,
Cu gâtul lui lung, să-1 întindă
Să se uite peste gard, în grădinile lui Dumnezeu.
MARIN SORESCU

DUMNEATA

Într-o noapte, pe aici, pe la Cişmele,
Unde sunt casele mai rărişoare, din cauza stafiilor,
Care se zice că s-ar fi arătând pe-acolo,
Şi oamenii s-au sfiit să pună case, ca să aibă stafiile loc,
Lărgime, să treacă-n deal, în vale, libere,
Se întâlneşte Grigore al lui Tăgărâlă cu unul care cam sclipea de departe, 
Aşa ca putregaiul.
«Bună seara.» Ăla nu-i răspunde. «N-o fi auzit», se gândeşte Grigore, 
«Bună seara», zice iar.
«Bună seara», îngână celălalt, parcă ar fi avut ţărână-n gură
şi-i stă drept în cale,
Nu-1 mai lasă să treacă.
«Mă, tu ştii cine sunt eu?»
Se uită Grigore... şi odată simte cum i se scoală căciula
Singură din cap: hoop! şi cade jos... pleoţ! Ăsta semăna cu unul de
Murise... să tot fie luna...
«Păi, eu ştiu... » încearcă el să-şi facă... ce să-şi facă?... curaj...
«Te cunosc, dar nu ştiu de unde să te iau...»
Păi, ia-mă şi dumneata de guler... rânjeşte străinul.
Când să-1 ia de guler... nimic... Ăla era moroi...
Dar mâna îi rămăsese ţeapănă în aer...
După aia i s-a făcut moale şi aşa a rămas.
Bine că nu i-a zis moroiul să-1 mai ia şi de altceva
Că paraliza tot.

Aşa a fost de părere şi Coza, că s-a dus repede la el.
Zice: ai scăpat ieftin, neică, moroii din Bulzeşti sunt
Arţăgoşi.
Când le străşunează din ceva pe câte unul... îl fac
Cârpă, treanţă, poţi să ştergi lampa cu el.
Aşa e de
Moale şi afânat.
– Dar mi-a zis «dumneata»... îşi aduce aminte Grigore.
– Nu, că de purtat ştiu să se poarte... nu sunt bădărani,
                   ţopârlani, modârlani, capsomani.
Nu că le iau partea, dar
Trebuie să te gândeşti şi la ei; până mai ieri erau aci cu noi,
Într-o lume va să zică; odată mor şi se pomenesc pe altă lume,
Bunăoară pe lumea ailaltă, care nu-i primeşte, nu ştiu
Din ce cauză, şi-i trimite înapoi pe lumea cealaltă,
Bunăoară asta a noastră... care se sperie şi-i alungă.
Uite-aşa mi ţi-i plimbă, cine mi ţi i-o plimba,
De-aia sunt şi moroii ăştia arţăgoşi... şi se mai iau de câte unul
Ca dumneata...
– Nu mai îmi zice dumneata... ca ăla... îl trecu un fior pe Grigore.
Dar matale, Nea Cozo, cum,
De ce nu ţi-e frică de ei? Mergi, îi dezgropi, îi înţepi, îi beleşti,
Faci atâta bine... comunei... nu ţi-e frică singur în cimitir?...
Coza tace şi-1 priveşte cu nişte ochi... cu nişte ochi...
– Mie mi-au luat frica... de pe vremea când... trăiam.
– Cum vine asta...? Şi Grigore simte cum i se înmoaie şi
 Mâna ailaltă. I s-a strâmbat şi gura, în partea dreaptă,
Vorbea aşa... strâmb, în dreapta, dar nu mai ştia ce spunea...
Dar tot ceva pe ideea «Cum vine asta?»
– Am glumit, mă nene, spune Coza, când îl vede aşa galben,
Glumii o ţâră şi eu... ce eşti aşa de... şi-ncepe să-i dea peste fălci,
să-i îndrepte
Gura. «Glumesc, ţine-mă de guler... să te-ndrept bine,
Acum cât e caldă poceala... Ia-mă de guler... mă!»
– Cu se? zice Grigore, pronunţând strâmb un see?
Că ioche minile...
Mâinile îi fluturau fără viaţă, ca nişte mâneci.
În locul lor, la numele Grigore s-a adăugat porecla «ăl Moale».
MARIN SORESCU
JAF ÎN CIUPERCI

Lua ciurul de la unghete şi juca-n el în curte,
Până-1 rupea. Lua pe urmă tuciul, lua postava
Şi le arunca pe toate-n curte.
Le spărgea, le fărâma,
Tigaia  – tot.
Pe urmă intra în casă.
Se ducea la lada ei cu ţoale.
Lua câte-o cămaşă, câte-o cămaşă, cum erau aşa chitite,
Juca bine pe ea cu bocancii,
O da la o parte,
Lua alta.
Şi tot la fel, până isprăvea lada.

Şi ele se uitau din pat, fricoase,
Nu ziceau două.
Până termina el lada, până la fund – zăvelci, tot.
Atunci le aduna muierea, cu gura strânsă.
Soacră-sii numai ce-i dădeau lacrimile la colţul
Ochilor.

Le strângea muierea, le scutura şi le punea la loc.
Adormea şi el.
Dimineaţa se scula, că-i e foame.
– N-am cu ce să-ţi fac nimic, n-am ciur, n-am postavă, n-am
Tuci. / El pleca prin odăi, să-mprumute.
Şi dacă-l întrebai: «Păi, cum aşa, c-aveai?»
(Lua ciure, des, des.)
– Păi, ştii ce? M-am cam chefit aseară,
M-am luat puţin cu soacră-mea,
Ele două, cu gură multă,
Şi-am jucat în lucruri.
Dar la prânz mă duc să cumpăr altele, la Bălceşti.
Şi-aşa făcea.
Încăleca pe cal, avea un cal alb, şi pleca peste două dealuri
La târg, să cumpere lucruri.
Peste două săptămâni iar nuntă-n străchini,
Şi iar fuga la Bălceşti.
Aşa că lucrurile lor erau numai noi.
MARIN SORESCU

LADA DE ZESTRE

Şi-a luat muiere din alt sat,
Tocmai de pe malul Olteţului,
Peste câteva dealuri, cât munţii.
Când se certa cu bărbatul, ca oamenii,
Ea îşi lua lada de zestre în cap,
Un ceaun în mână şi pleca la Boghea.
Lada era făcută acolo, ceaunul îl avea tot de la ai ei.
Venea Dumitru aproape plângând la tata:
– Hai, mă, Fănică, hai că fugi Ioana.
Hai s-o-ntoarcem. Uite-o, suie pe Poiana Popii.
– Las-o aşa, că vine singură.
– Nu, că zise că de data asta nu se mai întoarce.
Şi-acolo rămâne, mă, că-şi luă şi lada şi ceaunul, auzi?
Dacă vedea că lui tata nu-i e aminte,
Tivic  – cum îi zicea lumea  – mâna pe ciomag
Şi tuliu! peste câmp, pe Seci.
Ioana se vedea de departe,
Că era coprelă înaltă.
Ar fi putut să meargă mai repede,
Că ceaunul ce era mai greu,
Că-n ladă, ce să aibă?
Dar aştepta s-o ajungă Dumitru, s-o roage.
Tata înadins îl mai ţinea câte-o ţâră de vorbă,
Să se ducă vuva cât mai departe.
Câteodată avea răbdare s-aştepte câte două-trei zile,
Se tot uita în vale, punea mâna la ochi. Nimic.
Atunci îşi lua inima-n dinţi şi pleca după ea.
Îi vedeai venind, el cu tuciul de toartă,
Ea cu lada frumoasă, în cap.
Poate că se mai opreau şi pe câmp,
Puneau de mămăligă, ori coceau porumbi.
Ei, tineri! Parcă atunci se vedeau prima dată.
– Iete, Dumitru iar vine cu zestrea, zicea tata.
MARIN SORESCU

GRIJA

Ea dormea în pat, ca o cucoană,
Şi Bâţu îşi întindea minteanul pe jos, pe pământ,
La picioarele patului.
Femeia avea un ibovnic, pe Mitru lui Ciugulea
Şi noaptea se mai ducea pe la ăla.
Se scula binişor,  se-mbrăca pe-ntuneric
– Se-mbrăca ea şi pe lumină –
Şi se ducea la cine-i era drag.

El de-aia-şi aşternea jos, ca să nu-i strice somnul.
– Mă, de ce te canoneşti tu pe pământ, ca nelumea?
Îl certa câte unul, nu te sui să dormi şi tu în pat
Lângă muierea ta, că de-aia ai luat-o.
– Nu, că ea doarme la Mitru lui Ciugulea,
Cum să m-ating eu de ea?
– Dar tu ştii când pleacă noaptea,
Simţi?
– Sigur că simt.
– Şi n-o-ncui pe dinafară, nu răzemi cârpătorul în uşă?
– Păi, ce-am eu cu ea?
– Ptiu! bată-te să te bată, dar căciulă-n cap ai?

Până la urmă, nevasta stătea mai mult la celălalt,
Mai trecea doar din când în când pe-acasă, noaptea,
De formă, pe el îl găsea dormind tot pe jos, pe mintean,
Poate c-o aştepta.
Ori îi era frică să se suie şi-n patul gol?
Femeia îl învelea bine, să nu răcească,
Mai lua ceva şi pleca uşurel.
Când n-a mai venit deloc, lumea tot aducea vorba:
– Păi, nu te culcai şi dumneata lângă ea?
– Păi ce-aveam, să mă scoale? Că ea pleca.
Se ducea la al lui Ciugulea.
Şi de ce să mă deştepte?!
– Bă, nărodule, păi tu de ce n-o certai?
– Păi, ce-aveam cu ea?
A plecat, dar eu n-am gonit-o.
MARIN SORESCU

ECOUL

N-ai ecou, domnule,
Nici bun, nici rău...
Să trăieşti aşa, s-o duci,
Neştiut de nimeni, te strecori...
Ştiţi caii ăia furaţi,
De li se pun cârpe, trenţe, pe copite
Să nu facă zgomot, când sunt scoşi din grajd?
Cine ne-a furat pe noi?
Ce fel de vite, mârţoage de rasă
Mai suntem şi noi?

Ia suie-te în Piscul cu Bojii
Şi strigă... să vezi, te aude cineva?
– Ce să strig?
– Ce vrei... strigă că iote nu plouă...
 Să vezi ce se întâmplă.
– Păi, ce să se întâmple?
– Păi, aia e, că nu se întâmplă nimic.
Ca şi când ai împunge o dată cu acul în cer,
Nu zice nimeni «au»,
Nici un sfânt, nimeni nu zice «au»
Dacă împungi o dată în cer
Cu acul.
Fiindcă de aici n-ai nici un fel de ecou.
MARIN SORESCU

BALADĂ

Nae Noatinul mergea la oraş.
O luase şi pe mamă-sa în maşină
Să mai stea pe la el, pe la bloc.
Şi, pe drum, s-a oprit motorul,
Că era bateria cam descărcată.
S-a căznit el, nu pornea deloc.

Şi mamă-sa a trecut să împingă.
Maşina a luat-o din loc
Şi el şi-a văzut de drum.
A continuat să-i povestească ceva.
Şi, la o vreme, s-a mirat că ea nu-i mai zicea
nici „aşa" sau „păi dar", „nu”.
S-a uitat, ea nu mai era în maşină
Şi şi-a adus aminte că împinsese de ea.
O uitase în drum!

Se întoarce, socoteşte el că a făcut cam 20 de km.
Râdea de unul singur.
De el râdea: „Să uit eu de mama!"
„O fi zis că n-am mai putut opri".
Ajunge cam pe unde o lăsase.
Se uită în dreapta, stânga, nimic.
„O fi luat-o pe jos, spre sat”?

Merge încet, încet şi întreabă din când în când.
Nimeni n-a văzut nici o bătrână, aşa cum o descria el,
Cu părul alb, cu brâu de lână.
Ajunge în sat, unde trebuia să fie satul...
Era oraş, străzi întortocheate,
Grilajuri de fier, porţi încuiate.
Cineva împingea la o maşină.
Se apropie – era o fată.
Semăna cu mamă-sa, când era tânără,
Întreabă de familia Noatinul, nimeni nu auzise,
N-a mai găsit casă, n-a mai găsit nimic.

Urcă la volan. Motorul nu vroia să pornească.
Rugă fata care semăna cu mamă-sa
Să împingă puţin. Să-i dea un brânci.
Fata trece de la maşina ailaltă
La maşina lui. Îşi suflecă mânecile
Şi, râzând, începe să împingă.
Maşina o ia din loc, cu atâta viteză
Încât sare de pe şosea. Se izbeşte de un copac secular.
El se desprinde de maşina arzând şi continuă să meargă
Pe jos, oprindu-se din când în când
Şi întrebând: „N-aţi văzut-o pe mama?!
O femeie cu părul alb.
O cunoaşteţi cu toţii, de ce spuneţi că n-o cunoaşteţi?
Măicuţa bătrână, cu brâul de lână.”
MARIN SORESCU

ECLIPSA DE SOARE

Era o potecă, drept de la Biriţă, în deal.
Trecea şi peste şosea şi peste Aninoasa.
E, pe-acolo...
Am luat-o de la Biriţă de la poartă, târâş –
Ea, ce să meargă de bună voie?

O oaie singură, era cald... Da' trebuia să ajung
În ziua aia cu ea la Bălceşti, s-o dau de cotă.
Musai în ziua aia, că ne ameninţaseră că dacă nu,
Iar se majorează...
Şi trage şi împinge-o... şi roag-o... şi cheam-o.
Bâr! Bâr! Bâr! Bâr! N-auzi tu? Hai fata tatii, hai...
Îi mai rupeam câte un smoc de iarbă, s-o mint...
Săraca!... de la o vreme se moloşise şi ea şi eu.
Se lăsase moartă. Nu voia să se mai scoale nici în picioare.
Am tras de ea pe coastă în vale.
Îşi zdrelise şi urechea şi ochiul – îi dăduse sângele.
Mai treceau vitele şi se uita după ele,
Aşa galeş şi fără putere...
Era o mioară albă. O noatină mare, nu fătase niciodată,
Mai scădeam cu ea din cota de carne.
Ce l-am ocărât atunci pe-ăla
Cu mustaţă, care ne veghea pacea!...

La început, oaia nu voise s-o ia din loc
Din cauza eclipsei de soare. Când să ies cu ea din curte,
O dată s-a-ntunecat pământul... Câinele s-a speriat
Şi-a sărit peste poartă – o poartă înaltă, peste
Trei metri. Ăilalţi câini urlau...
Găinile cântau cocoşeşte, cocoşii cârâiau...
Unii mai şi cântau... Şi se lăsase frigul.
Aveam în mână nişte fân, parcă s-a brumat.
Hârletele l-am lăsat înfipt în pământ.
Pământul amorţise în câteva clipite.
Ce-o fi? Sfârşitul pământului?
Ne-ar fi spus ei... m-am gândit, ne-ar fi spus, ca să
Încetăm construcţia socialismului.
Mă gândeam... Ne anunţau, în vreun fel... Şi nu ne-ar fi
Mai cerut cota de carne... Ţineam de oaie, să nu scape
Că abia o prinsesem... şi din cauza eclipsei
Bârsana behăia şi tremura ca varga...

Când am ieşit, Nea Marin al lui Patru mă vede:
– Mă duc acum, că mâine nu mi-o mai primesc.
– Mă, Nicolae, nu te duce, că poate până mâine se scufundă Pământul...
Treceau oamenii cu oile în turme spre Bălceşti.
Şi eu rămăsesem în urmă, nu i-am mai prins,
Că mă-mpiedicase astrul ceresc... Ziua amiaza mare
Întuneric de să-ţi vâri degetele-n ochi... O beznă de-aia
Plină de spaime... Şi astrul dispăruse de tot,
Ca Dumnezeu care-şi întoarce dintr-o dată faţa de la oameni,
Rămân în beznă, şi-ncepe iadul...
Turmele se-ndepărtaseră... Buluc, oile merg singure...
Ei, acum, oi duce-o eu cum oi duce-o,
O păcălesc în vreun fel.
Nu l-am ascultat pe-al lui Pătru.

Oaia avea străluminări de conştiinţă,
Se ridica şi cu botu-n pământ, parcă ar fi căutat cine
Ştie ce iarbă fermecată, care s-o salveze.
Mergea aşa o postată. După aia, cădea.
O luam în braţe, după aia în spinare...
Eu cred c-am dus-o mai mult în cârcă...
Mi s-a făcut milă de ea...
Îi spuneam poveşti, îi cântam din fluier,
I-am spus Mioriţa:
– Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai...
Şi la urmă, în proză, cum or s-o omoare
Acolo la bază, or s-o belească
Doi măcelari cu mânecile suflecate.
Gemea ea, gemeam eu...
– A dat beleaua peste noi, dobitoaco!
Ce sunt eu de vină, c-am prins regimul ăsta...
Hai pe jos, că de nu îţi rup picioarele!...
Degeaba... Sta moartă întinsă pe pământ...
Şi iar trebuia s-o car în spinare...
Pe la jumătatea drumului – sunt 12 kilometri buni
Până la Bălceşti – m-a lăsat puterea.
Doamne! Nu pot s-o mai iau nici acasă,
Mai departe nu mai sunt în stare să merg.
O las aici!
O veni vreun lup... şi-o face milă de ea...
Ea stătea aşa fleaşcă... Se pusese un soare
După eclipsa aia... miroseam amândoi a usuc...
Eram plin de lână,
Nu mai puteam deloc...

Şi aud un behăit... Şi la urmă linişte...
Mă dau aşa, mai într-o parte... Mă uit...
Treceau unii c-o turmă... Cam departe... Strig la ei:
– Mă, barimea faceţi oile să behăie,
Ca să audă oaia mea... că dacă nu, aici o las...
Şi s-a pus turma aia pe behăit... că ziceai că iar a venit eclipsa
Şi noatina, cum zăcea aşa, mai mult moartă,
S-a ridicat şi-a luat-o la fugă...
Nu mă puteam ţine după ea...
– Stai, nebuno, nebunatico, unde-o iei aşa?
Ho, să vin şi eu... că mergem... la nuntă la Bălceşti.
MARIN SORESCU

VEDENIE

Mama se ridică binişor
Şi se aşeză pe mormânt.
Priveşte buruienile care au crescut între timp,
Ascultă ciorile.
Vede crucile cum stau să se dărâme,
Observă mormintele noi şi alte crăpături
În zidul bisericii.

Şi când îşi aruncă ochii, na! c-a dispărut
Ulmul din vârful dealului, de pe mejdina noastră,
De stăteau oamenii la umbră,
Când aşternea ea masa pe pământ, vara.
Faţa de masă, de cânepă, fixată la colţuri
Cu bulgări de pământ. Şi pe ea aşeza bucatele,
Aduse cu baniţa în cap,
C-o mână ţinând de baniţă, şi în cealaltă cărând
Ulciorul cu apă.
Suia, ei! era greu, dar ce să facă...
Şi ulmul pentru asta era acolo, în buza dealului,
Deasupra Săliştii – asta era misiunea lui:
Să facă umbră, vara când mănâncă oamenii.
Oftau când se aşezau jos.
Dar măcar şedeau la umbră.

Şi cum de l-au tăiat? Unde-o fi dispărut?
Şi ulmul aude gândul ei.
Locul unde a fost se nelinişteşte, fosta umbră
Se agită şi copacul apare falnic şi se întrupează
Numărându-şi cercurile, foşnind din cercuri,
Acoperind cu coroana imensă
Imaginea Săliştei din vale.
Se dau înapoi întâmplările lui.
Se zăresc tăietorii izbind cu securea trunchiul tare,
 Năduşind, glumind şi ferindu-se
De aşchiile care sar ca schijele.
Cade. E curăţat de crengi şi cărat în sat
Cu şase perechi de boi. Nu încape în curte.
E lăsat la poartă.

Apoi o ploaie grozavă.
Curg ududoaiele, se varsă vâlcelele,
Răculeţul, Gura Racului, Bisa, Ungureanca,
Se varsă valea a mare, ca niciodată.
Şi ulmul e încins de puhoaie
Şi luat pe sus, pluteşte, alunecă,
Sar vreo doi oameni şi îl proptesc
De alt copac, tocmai când era gata să alunece
În marele fluviu al văii.

Apoi, zboară şi prinde rădăcini,
La locul lui.

Acum stă falnic, acolo sus, pe creastă,
Ca pe vremuri.
Se uită în jur şi întreabă:
– Unde sunt oamenii? Secerătorii? Prăşitorii?
Culegătorii de porumb, de floarea soarelui?
Cetele harnice, vesele, mişunând ca albinele,
Femei întrecându-se, care ajunge mai repede
La capul locului şi la vremea mesei,
Năzuind să se aşeze la umbra mea?

Unde e Nicoliţa, care venea
Cu baniţa în cap şi cu ulciorul cu apă în mână,
Cu de mâncare pentru zece-cincisprezece oameni?
Şi mama, rezemată de propria-i cruce,
Semănând cu cea din poză,
Vede – ce minune! –  ulmul la loc.
Când? Cum a apărut? Că adineaori nu era?
Locul – ca înainte, cu mejdinile vechi.
Se vede pe ea însăşi, cu baniţa în cap
Şi cu ulciorul ăl mare în mână,
Gâfâind printre rândurile de porumbi,
Ori prin grâu, urcând coasta.

Sare Nea Florea şi-i ajută să pună baniţa jos,
Ţaţa Măria îi ia ulciorul.
Ea oftează de uşurare
Şi începe să întindă şervetul, scoate oalele,
Bâjbele cu mâncare, străchinile, lingurile, sarea.

Femeile, bărbaţii, copiii, se strâng
Dejghinaţi de muncă.
Ilie al Floarei s-a întins pe pământ, cu faţa-n sus
Şi încearcă să privească prin frunzişul des
Cerul încins ca sticla de lampă.
«Ţi-ai putea aprinde ţigara de la cer –
Aşa dogoreşte.»
Mama se uită tot mai uimită la ulm,
Ulmul nostru.
Şi ulmul o vede că îl vede.
«Doamne, cum nu trece vremea!» oftează.
«Credeam că vremea trece, dar ea nu trece.
Nu trece neam. Nu, nu trece.»
Ulmul fericit, foşneşte, că aşa e –
Şi dispar amândoi, într-o clipă:
Mama de pe mormântul ei
Şi ulmul de pe coastă.

MARIN SORESCU

BUDUROI



Beam apă din gâldanul cu broaşte,

Izvorul susura printre frunze moarte,

Brotăceii plecaţi prin iarbă îşi umpleau guşile cu verdeaţă.
Eu mă aplecam pe brânci, la buza buduroiului,
Şi ţinându-mă cu amândouă mâinile de marginile de lemn putred,
Sorbeam apa rece, venită pe sub pământ cu crenguţe de brad de la munte,
Întâi suflam broaştele, pe care, oricât de spălate, nu le sufeream prea aproape.



Se făcea un cerc limpede în jurul gurii,

Broaştele se uitau la mine speriate,

Cum le sorbeam apa,
Mie-mi era teamă să nu vină peste mine.
Cum stam, mort de sete, cu muşchii încordaţi de efortul de-a nu
Cădea cu capul în imaginea mea de copil cu oile,
Mi se bulbucau ochii.
O clipă ochii bulbucaţi ni se întâlneau.

MARIN SORESCU


CENUŞĂ


Punea cenuşă în pod să nu plouă.

Toată iarna tot urdina în pod cu cârpătorul cu cenuşă,

Era stratul aşa.
Era mai lesne de suit prin acoperiş,
Că doar punea un picior pe ulucă, după aia ălălalt
Pe un căprior şi se pomenea în pod.
Acoperişul era spart rău, puteai să intri pe unde pofteai.
– La dumneata nu plouă-n casă?
– Nu plouă, cumnată, c-am pus cenuşă.



Din zestrea ei mai avea şase bani de aur,

Galbeni, cum se puneau atunci la ureche, trei la una,
Trei la ailaltă, ca să nu-ţi atârne capul mai greu într-o parte.
Şi-i păstra, îi pusese bine, îi cususe în brâu.
Mai târziu când i s-au mărit copiii, ăi trei băieţi,
În loc să dreagă casa, s-au luat de tabac.
Ilie a pândit-o într-o seară până s-a descins,
I-a luat galbenii şi i-a schimbat pe tutun.
Stăteau toţi trei şi fumau,
Se umpluse casa de fum, şi femeia plângea, îi blestema să-nceapă o ploaie
Să treacă prin cenuşă
Şi să-i înece-n casă.
Ei râdeau şi se-necau de fum.

MARIN SORESCU



MINUNEA



Lui Lungu i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte,

A avut el o vedenie de-asta, nemaipomenită, ieşită din comună,
Care-a-ntors tot satul cu curu-n sus,
Că din Prejoi de la deal de la Pazu şi până la Nătărău la vale
Toţi se-nchină, nu mai prididesc cu-nchinatul,
Au făcut scurtă la mână.
Ieşise pe-afară, că-i pierise somnul,
Era aşa cum încercase să doarmă,
În izmene, desculţ. Îşi zice: „Ia, să mă uit pe la vitele
Alea!
Dacă le-aud cum rumegă, asta mă face-ntotdeauna să picotesc",
Şi-odată, fâs! foşnea ceva în pătuiag.
Când se uită în sus – Dumnezeu!
Sta aşa în capul oaselor.


L-a întrebat: „Ce mai faci?"

Şi asta fusese totul.
Lumea voia lămuriri.
Bunăoară: –  Şi zi, aşa, îl văzuşi?
– Îl văzui. – Păi, cum? – Păi, aşa.
Fiecare îl punea să povestească de la-nceput, cum a devenit
Minunea,
Să priceapă tâlcul. Era şi prima minune pe comuna Bulzeşti,
„Acum s-or ţine lanţ", zicea Sandu lui Chioveanu,
Că noi, de când ne ştim, n-am văzut decât pe dracul.
– Scuipă, mă, în sân, nu pomeni numele necuratului, daţi-vă la
O parte, ho,
Lăsaţi omul să răsufle.
– Şi cum fu, mă, cum fu îmbrăcat?
„Hă, ce-1 doare pe ăsta, ce ţoale are!"
„Era în razele ale bune ori alea de purtare?"
Şi, către ceilalţi: – Staţi aşa, să-l prindem cu fofârlica.
„Pe mine m-o fi vorbit Dumnezeu de bine,
Că toată noaptea sughiţai", adăuga sceptic Spânu.
Nea Lungu relata cazul cu rumegatul vitelor – spunea
C-a auzit foşnind în pătuiag, „Mă, ce să fie?"
Şi când s-a uitat el în sus, minune mare: Dumnezeu.
L-a întrebat: „Ce mai faci?"
– Tu l-ai întrebat — ori el pe tine, ai?
Aici ceva nu era limpede în minune.
Vă-nchipuiţi că n-ar fi fost tot aia.
Săteanul, buimăcit, spunea că el, bineînţeles, se pomenise îngânând,
Pentru că nu se aştepta la una ca asta,
L-a luat arătarea prea repede, atât l-a tăiat capul să-ntrebe
La momentul oportunist (prindea şi el câte un cuvânt din zbor
şi se căznea să-1 brodească),
Dar tot Lungu susţinea şi altminterea, adică Dumnezeu
Îl întrebase,
Blând şi aşezat de-acolo din pătuiag, parcă-ar fi fost pe tronul
Lui de aur,
Că sclipea totul în jur. Îi era chiar teamă să nu dea foc
La ceva, cu strălucirea-i,
Se mai alege si cu casa arsă.
Zice: „Ce mai faci?"
– Şi tu ce-ai răspuns, mormolocule, ţipa una, care nu reuşea
Să se-apropie mai în faţă, poate Veta lui Iedu.
Trebuia să-i spui că n-avem de niciunele.
Uu-u! că n-am fost eu.
Ştiam ce să zic!
Ieri mi s-a umflat boul – aşa degeaba – şi-a pleznit. Bărbatul
Mi-a pleznit pe front – copiii o să-i fac slugi.
Ăla din pătuiag ştie toate astea?
Tu, dacă ţi s-a arătat, de ce-ai stat ca Mutu Ioncicăi?
O fi venit să afle, să-i fi spus tot, dar auzi tu: tot.
–  Păi, eu l-am întrebat... adică... m-a întrebat...
Lăsaţi-1, oameni buni, în pace, nu vedeţi că s-a prostit, e zăltat,
L-a pocit azi-noapte, o fi rămas şi cu gura moale.
– Ia fă, mă, gura aşa.
– Semăna c-un sfânt, spune omul pe gânduri.
Plutea pe un tron de foc... şi zbârr peste case... dând din
Bărbie... Eu nu ştiu acum... ce-o să se întâmple cu mine?
Dar simt o-mpăcare mare.
Lungu era un om la locul lui,
Nu-i plăcea să se amestece în nimic, un timid, şi deodată se
Pomenise luat pe sus, înconjurat de toţi, toţi se uitau în gura
Lui, ce să le spuie?
Măria Bălii se apropie, c-un scăunel: „Na sfinţia ta, predică-te!"
– Ce face?
– Suie-te aici, să te vadă tot satul şi predică! Spune-le
Hoţilor ăstora să se lase de rele.
– Care hoţi?
– Nouă, la toţi, nu vezi că nu se mai poate trăi, suntem nişte
Păcătoşi!
A venit vremea de-apoi, măă, ori ne pocăim, ori... Hai, ce mă
Laşi colea pe mine?
Dumneata se cheamă de-acum că eşti sfânt,
te-a ales pe dumneata,
Hai, pune-te aici,
Închinaţi-vă, oameni buni!
Măria Bălii cădea-n genunchi, făcea mătănii, dar sfântul
Sta-ncurcat rău...
S-a suit pe scăunelul care se hâţâna, s-a dat jos, s-a mai
Suit o dată, îl trecuse năduşeala,
S-a proptit bine pe picioarele răşchirate şi-a zis:
E-ei!,
Azvârlind mâinile-n lături.
După aia s-a dat jos.



Lumea s-a-mprăştiat. Ţaţa Măria şi-a luat scaunul şi

Lungu, rămas singur, a mai spus o dată: E-ei!
După aia - ce l-o fi apucat? — că odată s-a schimbat la faţă,
A prins un fel de transparenţă,
Dar rău de tot,
Că a intrat într-un sac rupt,
Şi-a pus o coroană de mărăcini de roşcov în jurul gâtului
Şi-a plecat să propovăduiască în pustiu.


A ajuns aşa, înotând prin pustiu, şi certând omenirea

Până aproape de Caracal.

 MARIN SORESCU


PISCUL CU BOJII


Fugind după curci, mi-am dat seama

Cât de hurducat e globul pământesc,
Măcar că umblă zvonul c-ar fi rotund, aşa, luat la grămadă.


Treceam Mătăsoaia, dam în Vâlceaua lui Niţă,

Răzbeam în Poiana Popii,
Coboram coasta în Vâlceaua cu Izvorul,
Suiam iar printre stejari bătrâni, dând cu piciorul
În ciuperci,
Mănătărci otrăvite
Şi pălăria şarpelui. Răscoleam frunzele,
Intram prin tufişuri,
Scuturam tufele şi mărăcinii, poate nimerim peste vreun
Cuib de turturică.
Când ieşeam în Piscul cu Bojii,
Ni se lumina de-atâta lărgime.


Numele vine ori de la boji, ori de la Dumnezeu,

Dracu ştie, cum ne-a
Lămurit Moşu Patru.
Boji, în orice caz, pe vremea aia mai erau,
Dumnezeu – nu se vedea, dar îl simţeau puii –
Aici ar fi fost o mănăstire ţinută de călugări greci de la
Pera şi locul
Se numea pe-atunci Pera Boji, şi-ntr-o seară când erau
Călugării
La rugăciune, vin ai noştri, îi închid pe dinafară,
Le dau foc, de ardeau ăia ca
Dracii-n cazane, fiindcă le luaseră pământul la oameni,
Îl trecuseră pe-a mănăstirii şi oamenii au tot întrebat:
„Cu ce drept, cu ce drept ne luaţi voi pământul?"
Până odată li s-a pus un năduf la inimă,
Şi-au venit cu jeregai şi cu şomoiagul aprins.
În câteva ceasuri a rămas cenuşa,
Cum s-ar zice, s-a ales praful. Cică ardeau înăuntru,
Se-nchinau şi blestemau.
Sătenii blestemau şi ei pe dinafară, să se mai răcorească.
Nu puteam să discut cu curcile chestiile astea
Şi nici cu Ilie, care nu credea pe ce nu putea
Să pună el mâna, să pipăie şi să strice.
Puii de curcă dădeau iama în greieri,
Călugăriţe, păianjeni, fluturi, tot felul de gogoşi,
Le luau în cioc, le studiau
Ori le-nghiţeau dintr-o dată.
După piuit ştiam că se bucură de viaţă.
Cei de găină, mai tăfălogi, cam rămâneau în urmă,
Curcile ale bătrâne întorceau capul după ei: „Mă, mă, mă!"
Ferească Dumnezeu să fi apărut vulpea,
Erau în stare
Să sară pe ea s-o sfâşie, s-o facă bucăţele.
Acum, ca să vorbim drept, nu ştiu cât ar fi sfâşiat-o ele,
Dar ne plăcea să le credem foarte viteze, ca pajurile din
Poveste.
– Mă Ilie, îl întrebam pe Ilie al Vetii, primul prieten la
Cataramă,
Coleg de gâşte şi-aşa mai departe,
Până la vaci,
Tu ai văzut vreo vulpe omorâtă de curcă?
Că tu eşti mai mare c-un an, ştii mai multe.
Începea ploaia.Trăznetele trânteau uşile
Încă nefăcute din copacii seculari.
Puii cu sclipiri de spaimă în ochii mici
Alergau spre mamă, bombardaţi de mărgele.
Curcile încremeneau deodată ca Maica Domnului pe icoană
Şi-i primeau sub pene, ca-ntr-o scorbură caldă,
Sub coverca de frunze o aripă mare şi bună simţeam deasupra noastră.

MARIN SORESCU


 PE SPIŢE

Pe spiţele carului e foarte frumos să mergi,

Asta înseamnă că te-ai făcut mare
Şi ştii cum se-nvârte roata,
Mai ales la deal, când urcă încet carul, scârţâind,
Poţi să muţi piciorul în voie de pe o spiţă pe alta.


Am mers pe spiţe pe Ungureanca,

Asta era drumul ciobanilor,
Pe aici veneau ei din munţi când mergeau spre Dunăre
Să spele oile,
Aveau pesemne atâtea că numai în Dunăre le
Puteau spăla de usuc.
Soreştii tot pe aici or fi coborât, alunecând pe cojoace.
Zicea Moşu Pătru că Radu de la Alun, unul din moşii
Noştri, mai avea patru plaiuri în munţi şi-i tot chema.
Dar cine s-a dus să verifice? Poate nici n-or mai
Fi acolo.
Când mergeam pe spiţe nu mă gândeam la asta,
Cred că nu mă gândeam la nimic,
Puneam repede piciorul de pe o spiţă pe alta
Parcă-aş fi probat orizonturi,
Având impresia că eu învârt roata şi odată cu ea globul.
De multe ori am urcat aşa pe la Coza în deal.
Mă duceam cu Nicolae în pădure să aleagă tălpi de casă,
El tăia cu securea, eu mă ţineam la vite.
O ciocănitoare s-apropia de noi, cu toaca ei.
Odată numai ce apare acolo Moşu, măsura cu spinarea
Copacii, îi cerceta cu băţul şi-i asculta.
Ii părea rău pentru fiecare lemn însemnat de Nicolae,
Dacă sunt pentru casă – ce să faci!
În ziua aia, după ce a ciocănit cu băţul mulţi stejari
S-a oprit lângă unul mai falnic, 1-a privit lung,
L-a luat în braţe, a bătut cu pumnul noduros în scoarţă.
– Dumneata erai ciocănitoarea aia? a râs Nicolae.
– Păi dar! Caut şi eu ce roade sub coajă.
Mă, Nicolae, zice, uite din ăsta să-mi ciopleşti tu mie
Lada de zestre... când o fi.
Copacul foşnea răcoros. Îi răspunsese? Nu-i răspunsese?
– Lasă, Moşule, c-o mai fi până atunci.
– Dacă! Hai fă-i semn, să nu rămân pe dinafară,
Că se pune vremea rea.



Acolo pe Bisa se discuta despre moarte simplu,

Ca despre croială şi m-am mirat.
Moşu avea aproape optzeci de ani, dar se ţinea bine.
Acum era foarte bucuros că stejarul acela îi venea
De minune.



MARIN SORESCU

  LA STRIGAT


Când începe o nouă perioadă, atunci se pun în valoare

Dealurile ca nişte spinări de lupi, zburlite,
Văile ca nişte pâlnii de turnat gaz, ies în relief acoperişurile
Ţuguiate de şindrilă. E ger, noaptea e sticloasă
Şi salcâmii de pe coastă, clăile de fân, toate pătulele şi
Magaziile vergeluite sunt ca limba de clopot, gata gata să facă
Bang.
Se strigă în pumni, în tinichele ori în nişte mosoare lungi
De pe dealul Ţiclonului. Sunt câteva cete de oameni
Mai mult tineret, boraci, brocatiş,
Ăştia care au chef de bazaconii şi le convine să degere
Pe lângă focurile de boji.
Răspund alte cete, peste valea de un kilometru din
Dealul Ungurencii.
Se văd focurile pâlpâind, nişte umbre încotoşmănate
Şi se aude strigătura ieşind prin mosor, ca pe un tulnic,
Cum era în vechime.
„Aoleo-leo-leo-leooo..." „Ce ţi-e, măă?"
„Mă trimisee..." „Cine, măă?" „Lache al lui Pătru...
În peţit"... (Lache se apropia şi el de cincizeci de ani
Şi nu voia să se-nsoare, ca şi frate-său, Târziu.)
„La cine, măăă?" „La Frusina lui Coadă" (Asta murise de vreo
Doi ani, de bătrâneţe.)
Lumea râdea pe prispă, cu coatele pe pridvor, parcă-ar fi
Stat în balcon la un teatru mare, cât satul.
Babele ştirbe îşi arătau câte un dinte gălbior: „Hi-hi-hi".
„Dacă nici ăştia nu l-or urni..."
„Taci, să vedem ce mai boscorodesc."
„Aoleo-leo-leoooo!" „Ce ţi-e, măăă?" „Au năvălit tătarii
La al lui Cină..." „Ce vorbeşti, măă? Şi ce i-au făcut, măă?"
„I-au luat ţapul în robie"...
(Cină avea un ţap care, toamna, mirosea de nu puteai să treci prin
Dreptul casei, iar iarna îşi adăpostea cele douăzeci de capre
În casa cu focul, că nu avea leau pentru ele.)
„Şi ce-au mai tăcut, măă, turcii...?"
„Nu turcii, tătarii"... „Totuna, măă."
„Au spart şi la Leana lui Tufăriş şi i-au luat cămăşile să le
Treacă prin apă."


Toate secretele ies acum la iveală, ca untdelemnul,

Cine cu cine mai trăieşte, poveşti cu ibovnici, certuri pe mejdine,
Tot ce-a fost mai colorat în comună, de un an încoace.
S-a mâncat bine, de dulce, acum până spre Paşti tot cu legume
Ca indienii, care nu bagă carne-n gură neam,
Cu cartofi, fasole, urzici, dragavei, ştir, lobodă,
Lucruri de-astea uşoare, că-ţi vine să dai cu masa-n bătătură.
Verdeaţa schimbă sângele –  aşa se zice,
Dar nici aşa să-1 faci apă, să-1 subţii de tot nu e bine,
Şi mulţi nu vor să mai ţie posturile cum trebuie,
Se spurcă după două, trei zile, că s-a înrăit lumea,
Nu ştie să se mai stăpânească.



Dar lăsatul secului se lasă cu sfinţenie, cu masă mare,

Ca şi când toţi ar avea de gând de-a doua zi s-o ţină numai
În rădăcini şi-n rugăciuni, ori să ajuneze de tot.
Când o-ncepe să se crape de ziuă, merg femeile la jgheabul
Fântânii şi aruncă firimiturile, strânse cu grijă în şervet,
Iar cojile de ouă le dau pe gârlă la vale.
Aşa s-a pomenit din bătrâni, aşa o fi bine.
Acum lumea se relaxează cu ce spun ăia, pe coastă,
Mâine cei de-au fost luaţi la scărmănat, ori s-a spus ceva
În uibul lor, or să umble c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ,
Cu parul la subţioară, arţăgoşi,
Să afle numele celor care i-au făcut de batjocoră,
De şi-au dat drumul la gură, să-i dea în judecată,
Că au martori, a auzit tot satul.
Dar când e să-i pună de faţă, fiecare spune că n-a auzit nimic,
Fiindcă a lătrat o jigodie de câine tot timpul, ori
A plâns copilul.
„Lasă, mă, nene, nu e nimic, nu-ţi cade nasul,
Eu n-am auzit nimic, ce ziceau?"
Dacă ar învia strămoşii ar crede că n-au murit demult,
Luna e tot aia deasupra,
Cei înfofoliţi în mintene şi cojoace pe dealuri
Care toarnă vorbele prin pâlnie de gâlgâie tot satul de râs
Spun de sute de ani cam aceleaşi glume, numai că le pun pe
Socoteala altora.
Focurile se mută în pisc tot mai spre nord,
Se merge cu strigatul de la vale la deal, spre
Capul celălalt al satului,
Şi când răguşesc ăia, după miezul nopţii,
Dau drumul unor roţi de car, cu spiţele împănate cu fân.
Aprind fânul cu şomoiagul şi-odată te pomeneşti
Cu roţi de foc rostogolindu-se din cer, dintre stele.
Vâjâie, sar peste gropi, e ceva grandios,
Parcă cineva din cer a venit cu carul de foc
Să lumineze situaţia, să vadă cum lăsăm noi post
Şi cam ce se mai vorbeşte în comuna Bulzeşti.

MARIN SORESCU


LA CORNUL CAPRII



Aş, nu plouă curând, spune Moşu Patru,

Fiindcă n-a ieşit nicovala la munte,
Uite, când s-or face norii aşa nicovală
Peste munte, atunci o să tragă un ropot.
Să luaţi sama,
Să fiţi atenţi primăvara, dacă bubuie-ntâi la Cornul Caprii,
Aci spre sârb, o să fie bine.
Dar dacă bubuie la neamţ, în partea ailaltă,
Nu e bine, că nu poţi să ştii ce bubuie, fiindcă nu e întotdeauna de
Ploaie, mai au şi alte socoteli de-ale lor.
Acum, iarna cred c-o să vină repede, c-a început să-mi îngheţe mie o
Mână. Ninge, să ştiţi, îmi e mie frig la buricele degetelor.


Moşu Pătru e un filozof.

Umblă cu vitele pe câmp şi le învaţă filozofie,
Discută cu boii cum discutăm noi, bunăoară,
Tot felul de chestiuni şi mai aşa şi mai aşa.
Vitele pasc şi bagă la glavă ce aud.
Vin să-1 asculte şi oameni mari,
Femei cu secera-n mână, să-1 întrebe, ca acum, când plouă
Ori cum trece viaţa.


– Ia spune, Nea Pătrule, cum trece ea, viaţa,

De nu te-alegi cu nimic, că, uite, secer de-azi-dimineaţă,
Nu mai poci de şale, şi când mă gândesc să mă duc acasă,
Îmi vine să-mi iau lumea-n cap, şi aşa e de când mă ştiu.
– Vedeţi voi căcăreaza asta de iepure?
Moşu Pătru se apleacă şi ia în mână un gogoloi bine rotunjit.
Dacă-o pui pe gârlă... într-un ceas, a ieşit din
Bulzeşti, pănă la chindie e la Balş, în Olteţ, de-aci în
Dunăre... şi-i pierzi urma...
Bine că nu ne dăm noi seama, că ne luăm cu altele.
Când eşti mic, joci pietricelele, de-a alimerele, de-a omul negru,
Dacă te mai măreşti, tragi la horă, iei hora-nainte şi ţopăi
Alunelul, Jianca, Sârba, brâul, hora-ncet, hora tare, hora de la Plopi,
Creiţele, Banu Mărăcine, Şuleandra, Rustenul, ori cum le mai zice, câte şi mai câte,
Aşa ca să-ţi osteneşti picioarele, muşchii şi să nu-ţi faci gânduri.
La urmă te pomeneşti năpădit de copii. Şi-odată ţi se zbârceşte
Fruntea, parca-a tăiat cineva de nojiţe din ea.
Dacă eşti muiere, ţii Filipii, Precupul, Câşlegii, te calcă toţi pe picioare la dragobete
faci zile pe ajutat,
Pui ceaunul de mămăligă şi mesteci... în soare, în lună,
Că nu-ţi mai dai seama, ţi-e mintea-n altă parte...

 
MARIN SORESCU

Publicat de la
Etichete: