SERGHEI ESENIN
(3 octombrie 1895
– 27/28 decembrie 1925)
MAMĂ, NU-I NIMIC! DELIRUL FURĂ
OPERA POETICĂ
1915: Ziua pomenirii;
1916: Slujbă pentru morţi;
1918: Seninul;
1918: Transfigurare;
1918: Ceaslovul satelor;
1918: Inoniia;
1918: Toboşarul ceresc;
1919: Cheile Mariei;
1920: Confesiunea unui huligan;
1921: Pugaciov;
1924: Moscova cârciumăreasă;
1924: Balada celor douăzeci şi şase;
1925: Rusia sovietică;
1925: Anna Sneghina.
SCRISOARE MAMEI
Tot mai trăieşti,
bătrână mamă?
Ţie cu supunere
mă-nchin!
Mica-ţi casă,
seara de aramă
Lumineze-o
paşnic şi senin.
Mi se scrie că
eşti tulburată,
Că ţi-i dor de
mine ne-ncetat,
Că ades baţi
drumul, supărată,
În paltonul vechi
şi demodat.
În albastre seri
ţi se năzare
Gând pustiu, ce
lacrimii dă val,
Că la crâşmă,
într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în
inimă-un pumnal.
Mamă, nu-i nimic!
Delirul fură
Gândul tău,
ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar
în aşa măsură,
Ca pierind, să nu
te mai revăd.
Ca-n trecut mi-i
inima duioasă,
Am un vis, un vis
pe care-l storc:
Să mă smulg din
dorul ce m-apasă
Şi la noi acasă
să mă-ntorc.
Eu voi reveni
pe când răsfaţă,
Pomii-n
floare, satul meu tăcut,
Dar să nu mă
scoli de dimineaţă,
Cum opt ani în urmă ai făcut.
Nu trezi deşertăciunea crudă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme,
pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.
Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.
Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
TOAMNĂ
Còlo prin mărăcinişul dintre râpi şi ulmul ciung,
Toamna, iapă roaibă, paşte scărpinându-şi coama, lung.
Lângă malurile apei, pe tăpşanul gol şi ud
Azi potcoavele-i albastre zăngănind încet se-aud.
Vântul-schivnic, furişându-şi recea vraişte de fum,
Macină frunzişul galben de pe coşcovitul drum.
Şi sărută blând pe creanga măcieşului spinos
Rănile roşcate ale nevăzutului Hristos.
SENINUL (I)
Prin văile albastre răcoare şi tăcere,
Doar limpedele tropot în depărtări răsfrânt.
Şi iarba ofilită culege-n palme miere,
Când slabele răchite bălăbănesc în vânt.
Buclata pâclă toarsă de muşchiuri moi, sihastre,
Se târâie boltită sub delurosul brâu.
Şi seara, atârnându-şi picioarele albastre,
Pe degete se spală în apa din pârâu.
SENINUL (II)
De frigul toamnei aspre nădejdea-i desfrunzită
Ca
liniştita soartă păşeşte calul meu,
De
marginile hainei de umblet fâlfâită,
Cu
umedele-i buze prinzându-mă mereu.
Dar nu mă
duc spre lupte sau spre-un tihnit coclaur,
Ci pe
ascunse urme colind, când ziua lin
Se stinge
licărindu-şi călcâiul ei de aur
Şi-n coşul
vremii mele strâng faptele ce vin.
PĂDURILE-S
GOALE…
Pădurile-s goale, ogoarele seci,
Vin jilave neguri ţesute de valuri.
Azi soarele, roată cu spiţele reci,
Trecu fără noimă, pierind după dealuri.
Pe
câmp desfundatul drumeag, dormitând,
Visează,
când seara se cerne măruntă,
Că
simte îngheţul pe grunzuri umblând,
Că-i
tot mai aproape de iarna căruntă.
Ah,
ieri în desişul sonor, la mijloc,
Văzut-am
deodată prin pâcla albastră
Cum
roşia lună schimbată-n mânzoc
Zorea
să se-nhame la sania noastră.
VULPEA
Şchiopătase pân’ la vizuină,
C-un picior zdrobit.
Lângă gura ei s-a-ncolăcit
Şi-n omăt, c-o horbotă de sânge, fină,
Chipul prins de somn şi-a zugrăvit.
Larma-mpuşcăturii roşii stăruise,
Codrul i se legăna-n priviri,
Pletos, vântul printre ramuri se iuţise,
Risipind grăunţele-i sonore şi subţiri.
Negura creştea deasupra-i, moale,
Rumenă-nserarea jilavă sporea,
Capul tresălta tot mai agale
Şi pe rană limba se răcea.
Căzu-n viscol coada de jăratic.
Buzele de morcov putred s-au umplut.
Era miros de frunziş şi lut.
Şi-n vizuină, răsfirându-se molatic,
Sângele se prelingea tăcut…
VACA
Fără dinţi, flămândă, slăbănoagă,
Coarnele-s răboj de ani şi-amar.
Suduind şi repezind din ghioagă,
Spre imaş, o mână un văcar.
İnima-i nu-şi află alinare,
Şoarecii rod bietul ei bârlog.
Vaca se gândeşte cu-ntristare
La viţelul mic şi pintenog.
Oameni răi i l-au răpit îndată,
Bucuria dragostei s-a frânt.
Sub un tei, de-o cracă spânzurată,
Pielea lui se leagănă în vânt.
Când s-o coace hrişca pe câmpie,
Urmând soarta fiului vioi,
Or să-i lege gâtul c-o frânghie
Şi-o vor duce la cuţit, apoi.
Coarnele-n ţărînă o să-i cază,
Jalnic se vor stinge ochii buni.
Mergând, vaca albe lunci visează
Şi păşuni mănoase… şi păşuni…
CÂNTECUL CĂŢELEI
Spre ziuă, sub căpiţa de secară,
Pe auriul snopilor plecaţi,
Căţeaua, în viforniţa de-afară,
Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.
Până-n amurg, veghind încovoiată,
İ-a răsfăţat, lingându-i ne-ntrerupt.
Şi se topea ninsoarea spulberată
Pe fierbânţeala pântecului supt.
İar seara, când găinile s-aşază,
Stăpânul casei a ieşit posac
Şi unde mama pâlpâia de groază,
El pe toţi şapte i-a băgat în sac.
În urma lui, fugind după desagă,
Căţeaua da-n nămeţii de pe drum…
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scâncea curgând sub botul ei, acum.
Apoi când se-nturna şovăitoare
Şi singură înspre culcuşul ei,
Deasupra casei i-apăru pe zare,
În locul lunii, unul din căţei.
Străină, zgribulită şi-n neştire,
Privea la chipu-i nalt şi depărtat,
İar luna plină, lunecând subţire,
După colini a dispărut treptat.
Şi cum atunci când cineva-n ogradă,
Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zăpadă,
Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.
◊◊◊
Cunosc o hudicioară pe care-i o fântână,
Cunosc o casă scundă cu hornul la mijloc.
Văd vinetele paie din streaşină bătrână,
Surpate peste geamul cârpit din loc în loc.
Trecură anii crânceni în pâlc de neguri rele,
S-a potolit cu totul zănatecul tumult.
Îmi amintesc de satul copilăriei mele,
De limpedea lui pace şi cerul de demult.
N-am căutat mărire, nici fericiri pe lume,
Cunosc deşartă slavă şi-amarul ei prăpăd.
O clipă astăzi ochii de mi-i închid anume,
Văd casa părintească, o, cât de bine-o văd!
Alături văd livada stropită cu albastru,
August se tolăneşte prin horbotele ei.
În labe verzi ţin teii şi zdravănul jugastru
Palavrele-ndrugate de sprinteni cintezei.
Iubesc această casă şi liniştea ce-o scaldă,
Aud şi-acum cum grinda din crăpături trosnea,
Când soba c-o ciudată sălbăticie caldă
În nopţile ploioase să urle începea.
Gemea neostenită, bocea gâfâitoare,
De parcă mort, pe masă, sta careva din noi.
Cam ce vedea cămila de cărămidă, oare,
Că duduia prin zvonul tomnaticelor ploi?
Vedea străine locuri, cu roşul ei tezaur,
Alt vis şi alte vremuri ce poate se deschid.
Vedea Afganistanul cu-ntins nisip de aur,
Bucharia cu flăcări o zugrăvea pe zid.
Cunosc acele locuri unde mă pot pricepe,
Le-am străbătut cu pasul învârtoşat de drum.
Acum mi-i dor de somnul nemărginitei stepe,
În ţara mea geroasă aş vrea să fiu acum.
Dar blânda clipocire s-a stins ca o văpaie,
În fum albastru toate sunt putrede poveşti.
Spun pace vouă, geamuri şi streşini vechi de paie,
Spun pace vouă, câmpuri şi case ţărăneşti.
MOTIVE PERSANE
◊◊◊
Lângă-un fişic de ruble, la masa din dugheană,
Stând astăzi cu zaraful, pornii să-l iscodesc:
Cum oare, murmurându-l în limba
ei persană,
Să-i spun frumoasei Lala gingaşul „te iubesc”?
Stând astăzi cu zaraful, l-am întrebat în şoapte,
Mai blând ca unda apei, ca vântul de tăcut:
În limba ei, cum oare să-i spun încet, la noapte,
Frumoasei mele Lala duiosul „te sărut”?
L-am mai rugat sfielnic, pătruns de nerăbdare,
Pe când zaraful barba domol şi-o netezea:
Cum oare, în persana cea mai dezmierdătoare,
Frumoasei mele Lala să-i spun „tu eşti a mea”?
Şi mi-a răspuns zaraful prinzându-mă de haină:
În dragoste cuvântul e de prisos oricând,
În dragoste se tace sau se suspină-n taină,
Vorbesc doar ochii umezi mistuitor arzând.
Sărutul n-are nume, fiind menit să fie,
Sărutul nu-i o slovă pe un mormânt de veac,
Aşa ca trandafirul sărutul lin adie,
Petalele lui roşii pe buze se desfac.
În dragoste sunt toate mireasmă şi furtună,
Treci beat de fericire, zaci de tristeţe supt.
„Tu eşti a mea” pot trainic doar braţele să spună,
Ce şi-au cuprins iubita şi vălul i l-au rupt.
◊◊◊
Eu n-am văzut, persano, Bosforul niciodată,
Să nu mă-ntrebi de dânsul, că nu ştiu să răspund,
În ochii tăi văd marea pentru întâiaşi dată
Cum flacăra albastră şi-o pâlpâie la fund.
Ducând postavuri scumpe şi suluri de mătasă,
N-am mers cu caravana spre falnicul Bagdad,
Înclină, pentru mine, statura ta frumoasă,
Lângă genunchii proaspeţi tristeţea să mi-o scad.
Rugându-te, zadarnic îmi umilesc mândria,
Puţin de tot îţi pasă dacă-ţi şoptesc încet
Că acolo, departe, în ţara mea, Rusia,
Sunt pentru toată lumea cel mai vestit poet.
Harmonica prin mine răsună năzdrăvană,
Aud cum latră câinii la luna altui cer.
Au n-ai vroi tu oare, ciudata mea persană,
Să-mi vezi albastra ţară de spice şi de ger?
Prin locurile-acestea nu-s numai într-o doară,
Chemarea ta fierbinte răzbise traiul meu,
Iar braţele, mai albe decât o primăvară,
Aşa ca două aripi mă-nfăşurau mereu.
De mult eu nu mai caut în soarta mea hodină,
Deşi trecuta viaţă n-o blestem şi n-o-nfrunt.
O, rogu-te, vorbeşte, de vrei, despre lumină,
Despre ţinutul vostru în care uit că sunt.
Harmonica din suflet înăbuş-o cu şoapte
Şi cu parfum de farmec adapă-mă oricât,
Ca după una blondă ce-i hăt, la miazănoapte,
Să nu regret atâta, să nu suspin atât.
Cu toate că Bosforul nu l-am văzut vreodată,
Îţi voi vorbi pe urmă de raiul lui profund,
Că-n ochii tăi văd marea pentru întâiaşi dată
Cum flacăra albastră şi-o pâlpâie la fund.
◊◊◊
Din lac culege luna scăpatele oglinzi,
Mixandra şi leandrul adormitor răsună.
Prin liniştea-nflorită ce bine-i să colinzi
Aceste locuri pline de răcoroasă lună.
Încolo, hăt departe,-i Bagdadul legendar,
Unde-a cântat odată şi-a râs Şeherezada.
Dar astăzi nu-i mai pasă de norii ce dispar,
De fermecatul freamăt s-a scuturat livada.
Vedeniile unui îndepărtat pământ
Sub iarba funerară zac odihnind cuminte,
Tu nu îi lua în seamă pe cei ce nu mai sunt
Şi nu-ţi surpa privirea pe
lespezi de morminte.
Priveşte lung la plaiul de adieri pătruns,
Vezi, buzele-n neştire spre trandafiri te pleacă.
Dă mâna cu vrăjmaşul în inimă ascuns
Şi-ndată fericirea cu viaţa ta se-mpacă.
Trăieşte dacă-ţi place, iubeşte dacă poţi,
Plimbându-te sub lună, fii cu sărutul darnic.
Iar dacă vrei cu morţii amic să te socoti,
Nu-nvenina pe alţii cu somnul lor zadarnic.
Demult Şeherezada cântase-un cântec mic,
Azi frunzele-l îngână cât le ajunge glasul:
Pe-acei ce-n lumea asta nu mai doresc nimic,
De-i întâlneşti, deplânge-i, apoi grăbeşte-ţi pasul.
◊◊◊
Ovăzu-şi mişcă daurita coamă,
Se-neacă zarea-n depărtări cereşti...
Mi-am amintit din nou de tine, mamă,
Cât de plăpândă şi de tristă eşti.
Te urci pe dâmbul unde cresc alunii
Şi, încleştând toiagul noduros,
Priveşti trudită cum papucul lunii
Pluteşte strâmb pe râul somnoros.
Şi te gândeşti, de-amărăciune roasă,
Cu sufletul grozav de abătut,
Că fiului tău astăzi nu-i mai pasă
De locurile-n care s-a născut.
Apoi te duci la ţintirim, devale,
Şi, hodinind pe piatra de sub tei,
Oftezi adânc cu-nduioşată jale,
Pentru surori şi pentru fraţii mei.
De ţi-au crescut nepotolit băieţii,
Iar fetele frumoase ca un mai,
Tu ochii plini de rănile tristeţii
Nu-i mai sălta cu-al lacrimilor grai.
Destul cu jalea! Nu mai
plânge-ntruna!
E vremea să pricepi ce e firesc.
Că şi copacii sufăr totdeauna
Când frunzele de-aramă-şi
prăpădesc.
Vezi, bucuria-i rară, cum la geamuri
Un zvon primăvăratic s-a răsfrânt...
Şi eu – decât aş putrezi pe ramuri –
Mai bine ard cu flacără sub vânt.
◊◊◊
Şapca mi-e pe ceafă. Merg de-a lungul văii.
Port mănuşi de piele pe-nnegrite mâini.
Stepele sunt roze-n zările văpăii,
Râul lin e-albastru între plopi bătrâni.
Tânăr, fără grijă. Ce-aş dori eu oare?
Doar s-aud un cântec, zvon din piept să rup,
Doar să-mi tot susure străvezia boare,
Doar să nu-mi simt gârbov tânărul meu trup.
De m-abat din cale, ies pe o colină –
Câţi bărbaţi, neveste, toţi găteli purtând!
Coasele murmură, greblele suspină.
„Ei, poete,-ascultă, eşti ori nu plăpând?
Pe pământ mai bine-i. Nu pluti prin nouri.
Cum ţi-e dragă viaţa, munca s-o iubeşti.
Nu eşti de la ţară? N-ai de-aici ecouri?
Să vedem la coasă cât de vrednic eşti!”
Nu-i peniţă grebla, nici condei nu-i coasa.
Dar poţi seri cu coasa rânduri după plac.
Sub al verii soare, când e-n cer mătasa,
Le citesc tot anul oamenii din veac.
Îmi dezbrac la dracul haina englezească!
Hei, ia daţi o coasă şi v-arăt ce pot! –
Nu-s de-al vostru oare, viţă ţărănească,
Şi nu-mi port în suflet satul peste tot?
Râd de gropi şi pietre, sângele să-mi fiarbă,
Bine-i, zău, ca-n ceaţa zorilor pe deal
Să
aşterni cu coasa rânduri lungi de iarbă,
Pentru-a fi citite de berbec şi cal.
Rândurile-s cântec, slove ce mă-mpacă,
Şi voios în sinea-mi gând pieziş nu scald,
Că pot fi citite de oricare vacă,
Ce-o să ne plătească cu-al ei lapte cald.
