MIRCEA CIOBANU, NICI ÎNGERUL

MIRCEA CIOBANU, NICI ÎNGERUL

ACUM ŞI-APROAPE

Acum şi-aproape nu e nici un piept

ca să-l ascult şi locul stâng să-l aflu;  

adu­-ţi aminte, un perete scris

la mare da, dar marea nu se-aude:

oriîncotro pot însumi fi şi totuşi

să n-aflu unde sunt nu mă ating.

Şi dacă-n jur nimic nu se mai vede,

măruntele picioare care trec

de la un colţ la altul al odăii,

măruntele sobolilor picioare

se-aud spre noi ca şiruri de copite –

adu-ţi aminte: şiruri de copite

sporind spre noi şi gropi sonore dând

plafoanelor de gresie – o, negre

spărturi prin care aburii lagunei,

adu-ţi aminte: spun de largi balansuri.

NINSORI DE SARE

Ninsori de sare, vinete ninsori,

voi nori fierbinţi şi viscole de sare,

sudori uscate voi, ale mulţimii 

de robi, în şir, care plutesc deasupra

lichidelor saline, voi vârtejuri

suflând pe gura ocnelor duhoarea  

şi pulberea tavanelor surpate,

cristale voi, topiţi-vă în rană,

plutiţi cu lavă prin rugina vie

a sângelui, urniţi la vale sloiuri,  

spălaţi cu foc aceste oase prinse

la capete în sunete de calcar,

în somn să nu mai spun că, tras pe roată

din creştet până-n tălpi, sub hula ploii,

dau morţii zeciuiala de-ntuneric.

EV

Tu să mă-nconjuri când adânca vale

a treia strajă o ascunde-n fum

şi-n ceţuri verzi; tu însuţi să m-apropii

de unda vocii tale; rugii mele

cuvintele strămută-i-le-n ceruri,

sub Ursa care intră-n agonie.

E-n flăcări evul. Capetele-nvinse

cad palide din turnuri (ale cui?),

movila creşte, vântul mişcă-n plete

şi orei o secure-i bate dunga.

De când aş fi dormit, dar tu mi-acoperi

auzul cu suflarea, să nu aflu

că dus de-a dura-i numele ce-l port;

suflarea ta mă-nşeală! Şi-o pădure

dospită-n jarul ei hrăneşte cerul

nepresupus oricât aş sta la pândă.

N-aş desluşi cum celui ce odată

lumina i-ai ţinut (şi-acum târăşte

oţel de lanţ pe dalele intrării)

te cheamă-n aşternut? Din talpa lui

se naşte însuşi duhul lunecării,

fără ecou sub el adună trepte.

Ce nume port? Dar tu îmi ceri în schimbul

răspunsului dovezi – în timp ce zidul

odăii mele spune altui zid

ce-aş vrea să ştiu eu însumi despre mine.

ULTIMA INCINTĂ

De jos te rog, alege-mă: vin singur,

deşi la pas, avarul joc de-a umbra

şi umbletul e încă o-ntristare

spre locul unde-aştepţi întins în chivot.

Careu după careu lăsând în urmă,

prin şase uşi mereu mai strâmte-n umeri

spre tine mă preschimb. De-aici te rog,

de unde bezna ţine locul zilei

şi frigul locul soarelui, de unde

cu nume stacojiu un idol paznic

răsuflă-n poarta ultimei incinte.

(Aici e noapte, spun, şi-acolo doarme

făptura lui ţinută-n laturi nalte,

or cum de unde vin e roasă piatra

sub sorţii traşi, or cum îmbracă altul

armura grea de care m-am dezis,

cu glasul meu de-acum să geamă Domnul.)

ÎNSUŞI VÂNTUL

Ridică-mă de umeri, câtă vreme

e noapte-n ceruri. Mâinile bătrâne

m-au dat pe aur şi mi-au pus la cale  

alunecarea-n zori – o rară vorbă

deşiră vestea-n larg taifas şi-o spurcă,

şi-acolo unde stâlpii iau nesigur

asupra lor povara bolţii, mana

batjocurii se-mparte pentru cine?

E zgomotul de sus, al ploii calde,

mai tulbure ca foşnetul sudorii?

De şapte ori cernută, mă lăsase

descoperit, la-ncheieturi cu sare,

şi carnea înlăuntru se-ndulcise,

aluminând; ca orb eram şi pasul   

slujindu-mi văzul depărta pereţii.

Lung huruit mă-mpresură. Pun mâna

pe şoldul ei şi-aud cum albe turme

de fluturi fără saţ – ai nimicirii –

se-mbuibă pe sub limpezile-ntinderi,

i-aud gemând spre inimă! Şi miezul

când inima, de frică, şi-l deschide

atunci, tăios, atunci şi vântul serii

m-acoperă cu frigul: însuşi vântul.

ALAI

Cad ploi asupra tobei – ce se-aude-n

bătrânul ei timpan e chiar nisipul  

cernut de sus, al stelelor? părerea

pietrişului de grindină? sau pumnii

acestei furii care-a scos mulţimea-n

arenă, ca s-o verse iar în uliţi?

Şi piaţa-i o-ncăpere nesătulă

de zgomote, iar podiumul vibrare,

el însuşi tobă, sub alai, când craii

treziţi anume vin să ia prelinsa  

femeie pentru care s-a plătit

şi-acum, deşert, se clatină-ntre funii.

Cât aur cald i s-a vărsat în poală,

şi palma ei cum zimţii a-ndulcit

e-n taina celui ridicat în scripet.

O vede-n ceaţă? Ceaţa e a lui

şi haina, unde spânzură, se umflă  

de lacrimă şi sânge. Doamne, pune-i

cea mai flămândă pasăre pe umăr,  

adu sub el, din gropile cetăţii,

dulăii lungi, să-l dea săltând în leagăn

ca la-nseratul zidului de piatră,

din pieptul îngheţat – ca dintr-un clopot

bătut de aripi – inima să-i cadă.

NU SPUNE

N-o răspândi, nu pune om s-o ducă  

în halele cu sânge: las-o jos

rotită-n sul şi vino mai aproape

de umbra casei mele, frate palid.

Chemat să-mi semeni şi-nroşit la umăr

de-acelaşi fier, amână încă fuga;

rămâi tremurător sub arcul uşii

unde şezum – dar unghia vestită

ce nume-a deşirat pe tencuială

şi-al cui a fost, nu spune. Urnă caldă

cenuşii mele fii când, dat deoparte,  

rugul surpat o va dura mai albă

decât a stivei şi-a unsorii arse.  

Pe seama ei să nu bei vin şi ceară

să nu aduci la trepte: lasă vinul

acoperit şi ceara-n bulgări galbeni.

Că voi pluti-n armura mea şi zaua

va flutura sub limba însetată

a câinilor ştiam, dar de lumina  

acelor ulmi suind cu tot cu mine

spre cerul înclinat nici eu, nici tu.

NICI ÎNGERUL

De ce nu-ntre cămile? ca să plec

de patru ori spre patru zări aprinse,

şi-un ins ca noi să vină şi s-arate,

la jumătatea căilor, măsura

şederii sale-n cumpănă şi ceasul

întoarcerii la vreme. O, să plec,

să nu-mi privesc falangele pierdute

când, răsucit şi dus o zi pe urma

galopului, de funii voi scăpa

lăsând spre voi mănuşa-nsângerată.

Ca-n miezul nopţii beat de fum şi vin

mă vor aduce alţii la răscruce.

Şi cine se va bate pentru mine?

Nici îngerul, nici fratele. Deasupra

oraşelor e linişte – pe ape,

şi-aduc aminte undele de timpul

alcătuirii lor din mii de unghiuri,

şi nu rămâne de la cerc la punct

nimic de-nvins: cum urcă-ncet o cange

spre tot mai strâmte porţile pupilei.

  

PRAGURI

Acelui ins de ceară dat la răni,

domn casei sale arse şi mulţimii

de fii ucişi, acelui ins cu stoluri

de strigi în jurul frunţii i-au promis

tăişul umed, cleştele şi sarea.

Trezeşte-l, Doamne, inima i-o umple

cu numere de foc, învaţă-l pînda

şi goana pân’ la porţi – iar mie lasă-mi

o zi măcar înfăţişarea lui.  

Să fie frig, să cearnă, să se-nşire 

convoaie trase de cai orbi şi turnul     

să le strecoare fără vamă fuga.

Doar eu să văd cum aripile porţii

se-nchid naintea mea; doar eu, la praguri,

s-aud doar lanţul răsunând, rugina  

amestecată-n clinchetul verigii

şi roţile de dincolo cum sapă

urme adânci şi libere în iarbă.

PRECUM RĂSAI

La ce bun pleoapa? dacă nu

ca să mă jur pe umbra dezlegată       

cu ţipăt de fundalurile roşii?

Şi soarele-i o umbră ca şi tine,

pe care-o mut la dreapta şi la stânga,

pierdută-n mers, aflată când mă nărui

şi iar pierdută-n mâlurile nopţii.  

Arat de sori mi-e frig – şi, de lumină,

adun cenuşă de pe frunte-n loc

să cad sub draperia de sudoare.

Ascultă-mă, veni-va zi (şi ziua

a şi venit!) când pânzele vor curge  

asupra ta cu falduri: inuri arse

şi purpură amară dintr-o urnă

a secetei de sus – precum răsai

ca stei de sare albă adorând

cu torsul răsucit cetatea-n flăcări.

MIRCEA CIOBANU, RUG ÎN AMIAZĂ

MIRCEA CIOBANU, RUG  ÎN AMIAZĂ

HAINA STĂPÂNEI

Cine-a rămas să închidă

uşile casei,

cine le-a-nchis a văzut

urma, pe zid, a icoanelor,

urma lor ca de fum.

Casa e goală.

Nu se mai află năuntru

decît un scaun bătrîn.

Scaunul stă neclintit sub pervazul ferestrei.

O vreme l-au pus lîngă praguri,

o vreme în capătul mesei;

haina stăpînei acum îi îmbracă

umerii nalţi.

Haina şi ea e bătrînă

şi-adusă de spate.

Cum soarele-apune la marginea urbei

golul din haină, adînc, s-a făcut mai adînc.

Afară e iar sărbătoare.

Naiuri şi fluiere,

cobze şi multe viori te răpesc pentru demonii

cei mai firavi ai tristeţii.

Copilul loveşte cu pumnii în uşă,

se nalţă pe vîrfuri şi ţipă.

Vrea să intre în casă.

Nu nimereşte zăvorul.

CELUI CE TACE

Retorul vine la tine,

îţi smulge poemul din mâini,

ţi-l numără filă cu filă.

«Domnule retor, de unde vii?»

«Dintr-o hrubă de aur. Acolo,

mi-au spus să tac şi-am tăcut;

astăzi mi-au spus să vorbesc,

dă-mi cuvintele tale.»

Retorul, retorul, retorul

îţi smulge poemul din mâini,

ţi-l citeşte în faţa mulţimii,

cu toată puterea glasului său.

Tu, care taci, i-ai văzut

cerul gurii-nnorat,

vălul roşu vibrând

 în spărtura gâtlejului negru.

Fii mulţumit, prin urmare,

cu muncile lui.

El îţi citeşte poemul

până-n adânc,

limba lui se loveşte

de vorbe cu colţii de fier,

limba lui, nu a ta, limba lui jupuită

se zbate-ntre vorbe cu spini.

El îţi citeşte poemul,

răsplata, la capăt,  e-a lui;

mâna ta dreaptă, care l-a scris, se afundă

în golul cătuşei.

NOAPTEA (III)

Vântul de seară îşi lasă

caldele baştini şi bate pe-aproape. «Buimăcitorul» –

astfel i-a spus înainte de-a trage zăvoarele,

cel ce se teme de vânt. Nu acesta e numele lui;

ca să-l cauţi în cărţi e târziu,

ca să-ntrebi despre el n-ai putere de strigăt –

depărtarea de om e mai grea, când se face-ntuneric,

decât depărtarea de Domnul.

Pune acestei suflări istovite de vânt

numele oricărui lucru pe moarte.

Valuri înalte de aer, împinse din urmă,

trec peste bolţi de oţel şi le-astupă;

clopotul geme cu gura-nfundată – şi oricât de rece

nici un tăios nu mai sună.

NOAPTEA (IV)

Numai cuvinte de hulă citeşti despre noapte –

şi, totuşi, spun fiii lui Ietro,

făptură a nopţii ai fost

încă din pântecul maicii.

Numai cuvinte de hulă, numai ocări şi blesteme.

Tu dormi şi vecinul îţi intră în casă

cu lampa aprinsă în mână,

se uită la tine-ndelung şi te strigă pe nume:

«Trezeşte-te, slavă luminii» –

ah, şi priceperea ta cu privire la noapte

se pierde-ntr-o singură clipă.

Tocmai atunci, liniştit, cercetai după soi şi-nrudire

făpturile nopţii;

rânduielile lor de plutire-n văzduh şi pe ape,

tocmai atunci le-nvăţai.

NOAPTEA (V)

Flacăra scade

odată cu numărul vorbelor tale.

Câte, de-acum, vei mai spune?

Câte nescrise-au rămas?

Ani destui a fost zi; ani destui ai privit

norii şi-n aburii lor ai citit

feţe de zei şi de fiare,

urme de vite şi oameni cu flamuri

nimicitoare.

Norii se trag la o parte.

De-acum înainte în aburii cui vei citi?

Cerul e limpede până departe,

însă nu mai e zi.

NOAPTEA (VII)

Am spus o poveste unui copil.

Ca să-l adorm am cântat. De mână cu el,

spre răsărit am pornit,

de trei zile-am pornit–

fiule,

soarele tot nu se-arată.

În lucrul de lemn şi în lucrul de piatră

era întuneric oricum:

în lucrul de lemn mai puţin,

în lucrul de piatră mai mult –

acum e-ntuneric până-n adâncul

celui mai limpede lucru:

apa din cană e neagră,

astfel de apă nici vita n-o bea,

rabdă şi tu până mâine.

PROIECT DE POEM

Iată ce ştiu: că veneau din pustiuri,

negri centauri şi albi – din pustiuri.

Demoni mărunţi pe deasupra

lor se purtau.

Astfel deunăzi citeam într-o carte uitată:

demoni cu ochii piezişi,

dintre cei fără nume şi glas, pe deasupra

lor se purtau.

Nemaivăzute tulpini răsăreau în tiparul copitelor lor,

iarbă cu ghimpii de fier.

Scunzi la trunchi, monştri verzi

odrăsleau într-un semn de potcoavă, adânc,

într-o dâră de car,

într-o ţeastă suavă de mire. Ce vremuri.

Iată ce ştiu, mai ales: că treceam aplecat

dintr-o uliţă-ntr-alta;

că ieşeam la o-ntindere

dreaptă de câmp; că era spre-ngânarea

nopţii cu ziua, deci beznă în toată desimea –

oraşul dormea, i-auzeam răsuflarea în somn,

oftatul în reci aşternuturi.

Ce visa cerşetorul sub pod eu vedeam:

demoni prunci, dintre cei mai de rând, dintre fiii

cei mai plăpânzi ai albastrei

muşte de jaf Calliphora şi-ai verzi-auriei Lucilia,

demoni prunci, cu aripa tăioasă vedeam

azvârlind cu cadavru-n văzduh;

cum îl prind, cum l-aruncă-n văzduh,

– iată ce ştiu: cadavru de înger.

Ce visa cerşetorul sub pod eu vedeam:

negri centauri şi albi dând în lături

membranele nopţii cu botul.

Cerşetorul în vis tresărea. Pe când el tresărea,

eu la marginea câmpului, treaz, înmulţeam

miile negre şi albele mii – în tăcere – cu patru.

Împătrit aş  fi vrut să se nalţe la cer

numărul surdelor fiare; duhoarea

lor împătrit aş  fi vrut să se nalţe la cer.

Dar nainte de-a sta sub copitele lor,

dar nainte de-a şti ce răsunet, sub mască,

au limbile lor,

ca din râpi – iată ce ştiu – soarele-ntreg răbufnea,

mânios şi flămând răbufnea.

Lui întâi dintre fălci îi scăpam,

răcnetul lui mai întâi l-auzeam.

PASAJ

Fără-ndoială sunt caii de Argos,

ei se-aud,  ei se-ndreaptă spre noi.

Numai lor măruntaiele vii le răsună,

în groasele trunchiuri a fier,

numai lor li s-a pus între dinţi o zăbală cu şapte tăişuri –

până şi orbul ca mine-i cunoaşte 

după nechez .

Numărul mic altcândva al copitelor lor

asmuţit e; văzduhul se umple de-un singur, 

spornic lătrat. Ce vezi acum?

Văd o umbră de nor cum ne-acoperă,

văd cum caii de Argos, încinşi, viscolesc

peste vârfuri de arbori;

câini învăţaţi să se-arunce la gleznă îi mână din urmă,

le sfâşie crupa, 

gura molóşilor larg descleştată

e plină de sânge şi bale. Ce vezi acum?    

Nu se mai vede nimic. Au trecut peste noi,

prin văzduhul acesta mai dens

decât însuşi pământul – şi caii de Argos.

Nu mai rămâne decât să te-apleci 

şi să cauţi în iarbă caiele, 

căpestre ţintate, potcoave,

zale cu ochiul mărunt scuturate din goană.

Ce vezi acum şi cu degetul mare mi-arăţi

e o zgardă,

zgarda de aur a celui mai fără cusur

şi mai vrednic de laudă câine.

RUG  ÎN AMIAZĂ

Stiva de lemn şi dovada pieirii

stivei albe de lemn: vâlvătaia

de foc şi dovada pieirii, cu trosnet, în mijlocul pieţii 

a rugului mare; cald scrumul

şi caldă dovada că vântul 

trage la scrum, fiinţa lui ostenită

în aşternutul celei din urmă dovezi:

scrum pe lespezi. O, câte 

dovezi la o singură torţă, cât scrum la o singură 

stivă de lemn. Până mâine 

rugul va sta drept în mijlocul pieţii,

nu voi şti până mâine

taina cui se petrece napoia 

flăcării mari,

genunchele cui, sternul cui îl apasă,

cine împarte la sorţi haina cui–

cine se-ascunde

şi-adună dovezi înapoia

catapetesmei fierbinţi

nu voi şti.

Flacăra dreaptă-n amiază aruncă o umbră.

Ea, născătoarea luminii,

stă împotriva luminii: soarele însuşi

nu poate să treacă prin ea, prin desimile ei:

îi adaugă umbra;

fără durere şi geamăt

doar umbra pe lespezi

neroditoare.

ABURI

Frigul începe să numere sloiuri;

de numărul lor mă ascund.

Numerele mari ale frigului aud cum trosnesc,

la temeliile lumii se-ncheagă

numerele cele mai mici.

Vino cu mine spre pajişti, cât timp

podul nu se ridică – s-a şi ridicat. 

Am rămas amândoi pe un mal de funingine albă,

amândoi printre arbori şi frigul adună 

chiar şi din palmele tale dovezi. 

Aburi se nalţă

odată cu viaţa din lucruri,

cadavre de lucruri

ne-mprejmuie.

Încă se nalţă din umerii noştri

aburi şi aburi: eşti viu,

dar părerea de fluviu

la nord se aude oprindu-se: o mare mulţime

de osii scrâşnind, 

o mare mulţime de roţi şi de piedici,

o foarte mare mulţime de roţi îngheţate

de-a dreptul pe fundul izvoarelor.

PROIECT DE POEM

Singur eram printre morţi. Surâdeau sub o ploaie

mai caldă ca ploaia sudorii.

Sunt printre morţi, ca şi ieri, când spuneam:

„Chiar şi desfacerea parte cu parte să-şi aibă

foşnetul ei?“

Binefoşniţi, aşadar, şi suârdeţi la soare! Şi morţii surâd

parte cu parte,

feţele lor fericite foşnesc din nimic – întrucât nu e vânt,

vântul demult nu mai umflă perdele,  

vântul e-n grotele lui, ca o fiară  

leşul care-şi adulmecă, leşul de mâine, şi tace-ndărătnic.

Omul plătit să vegheze,

omul din turn izbucneşte în râs.  

Este acesta, râsul în hohote mari,  

semnul că omul din turn a pierit

mult mai demult decât cei ce acoperă  

câmpul de-a latul şi-aşteaptă  

lin surâzând, cu privirea-n lumină. Tu şterge-ţi   

grabnic surâsul, tu spală-l cu apă,

nu spun cu apă lustrală, nu spun cu isop;  

spală-l cu apă de rând,

cu nisip şi cenuşă şi iarăşi cu apă. 

Cadă multele piei,

cadă carnea. Arată-le

oasele chipului tău,

cele mai albe şi cele

mai posomorâte.

CA PRIN SOMN

Pleiadele se arată –

ieşirea în larg e oprită. Aici vom rămâne

sub albe tavane, lung ascultând

apele, apele. Tu ce desluşeşti

în vuietul lor? Cai şi multe

care de luptă, din larg, înspre maluri,

şiruri de cai izbucnind din lăuntrul

celor o mie de vase,

şuierul căngilor – spui – preschimbînd

plutirea în nemaicurmată,

grea legănare la cheiuri. Doar eu

– ca prin somn – nu aud că asediul

începe, dar eu nu aud

scripeţi şi turnuri pe roţi în răsunetul apei, doar eu

– ca prin somn – tot ascult cum se-ngroaşă

apa şi cum se-ntunecă,

foşnetul ei transparent cum treptat

se încheagă.