POEZIE ARMEANĂ: SILVA CAPUTICHIAN
SILVA
CAPUTICHIAN (n. 1919): „Născută la Erevan.
După
absolvirea Şcolii experimentale «N.
Krupskaia»,
urmează
cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii
din
Erevan (1936-1941). Studiază, în 1949-1950,
la
Institutul de literatură «Maxim Gorki»
din Moscova. (...)
Debutează
editorial cu Două convorbiri (1944).
Apar,
în
continuare, printre altele, volumele: Cu
zilele (1945),
Pe malul Zangului (1947), Aceasta e ţara mea (1949),
Neamurile mele (1951) – distins cu
Premiul II pe anul 1952,
Poezii (1953), Drum bun! (1957), Reflecţii
la jumătatea
drumului (1961), Şapte gări (1966), Pagina mea
(1968),
Cântarea cântărilor (1970), Spre adâncul muntelui (1972)
şi
o ediţie antologică în două volume (1973). A scris,
de
asemenea, memorialistică, note de călătorie (Caravanele
continuă să meargă – 1964 şi Mozaic din culorile sufletului
şi hărţii – 1976, cu impresii din Liban,
Siria, Egipt,
Canada
şi S.U.A.), eseuri, teatru (Cocorule, de
unde vii?,
Şi tu, Brutus? – reprezentate în 1976 la
televiziune).
Este
una dintre cele mai valoroase poete
ale liricii armene contemporane.“
DRUMUL
Cărţi şi caiete
odihnesc pe masă,
Iar fiu-şi
doarme somnul său de noapte:
Pe scaun, haina
de postav albastru:
Jos, ghetele
măsura patruzeci.
Parcă-a fost
ieri când încălzeam în palme
Picioarele-i atâta de gingaşe;
Ghetuţa lui de
catifea când oare
Ajunse la măsura
patruzeci?
Cum de-am bătut,
copile,-atâta cale?
PLEACĂ FIII, SE DUC...
Pleacă fiii, se duc.
În papucii de puf care
abia s-au atins de pământ,
În sandalele întărite şi
sfidătoare, frânte în jocuri şi la
bătaie,
În ghetele-n care,
curate până la luciu, se grăbeau
mai ieri la-ntâlnire,
În
cizmele grele, prăfuite –
Cuprinşi
de încordare ei pleacă,
Furaţi
de febra uriaşei lumi.
Cu fiecare clipă-pas,
tot mai departe, mai departe se duc,
Inevitabil, fără
întoarcere.
Pleacă fiii, se duc.
La capătul drumului,
însingurată şade-o femeie bătrână.
Mereu pleacă fiii, se
duc...
GRĂDINA PIETRELOR
O, grădină a pietrelor,
grădină a pietrelor
Din Kioto, acest oraş
japonez de dincolo de mări!
M-ai ţintuit o noapte
întreagă în umbra-ţi
Necunoscută, devenită
spirit şi vrajă.
Am venit de departe
şi-am avut o singură zi
La-ndemână – o singură picătură
din marea anilor mei.
Şi trebuie să văd atâta de multe: cetăţi,
Procesiuni pentru zei,
temple, fresce, statui...
Amurgul a coborât iute, ziua a secat
deodată,
În zori era hotărât zborul avionului meu –
O, grădină a pietrelor,
trebuia, vai, trebuia,
Trebuia să plec fără să
te văd!
O noapte întreagă, o
lungă noapte în întunericul
Hotelului, m-a învăluit
durerea regretului.
Tu ai fost mai presus
decât tot ceea ce am văzut:
Temple, cetăţi, poduri
şi case...
Am venit de departe şi
trebuia să plec tot departe,
Iar tu eşti neştiută şi
mică, irepetabilă.
Iar eu atât de aproape de tine, şi
totuşi cât de departe,
Ştiam că nu mă voi mai
întoarce niciodată aici.
O, grădină a pietrelor,
o, grădină a pietrelor,
Din Kioto, acest oraş de
dincolo de mări!
Acum
se sting în lumina indiferentă a timpului
Toate
cele văzute de mine.
Numai tu, tu cea de
dincolo de mii de munţi şi de mări,
Tu eşti cu mine mereu,
ca un dor depărtat.
Doar tu mi-ai rămas din
chinul acelei nopţi,
Pentru că nu le-am
văzut, fiindcă nu m-am săturat de tine.
EU NU MĂ TEM DE BĂTRÂNEŢE...
Eu
nu mă tem de bătrâneţe –
Mă
tem doar că voi ajunge surdă
La
sunetele lumii,
Mă tem că lumea voi
începe s-o măsor
Doar după capul meu,
Doar cu balanţa
norocului meu,
Mă tem doar că, asemeni
Bătrânilor ce
se-ncălzesc la soare,
Voi spune – atâtea vorbe goale
Despre pensia de glorie
care mi-a fost sorocită.
Mă tem doar că tinereţea
strălucitoare a cântăreţului
Va începe, pe ascuns, să
mă roadă.
Mă tem că voi vedea
îngust,
Mă tem că am să judec
strâmb,
Mă tem că voi simţi
neclar,
Dar cel mai mult mă tem
Că într-o zi n-am să mai
bag de seamă,
Că-n dicţionarul
sufletului meu
Vor fi atât de multe-aceste vorbe
Ale minţilor înguste.
