POET DIN ELVEŢIA: CHARLES-FERDINAND RAMUZ

POET DIN ELVEŢIA: CHARLES-FERDINAND RAMUZ

Motto:

„Să scriu poeme, chiar dacă banul lipseşte [...]

          şi de-ar fi să las lumea mea şi pe mine însumi

          să murim de foame, să scriu poeme [...]".

CHARLES-FERDINAND RAMUZ

,,Dar influenţa Parisului a fost cu totul alta 
decât se aştepta. Din prima zi studentul 
uită subiectul tezei sale, pentru a-şi îndrepta 

gândul spre ţara natală. Vaud-ul lui, Elveţia 
romandă îi sunt dezvăluite de Oraşul luminii 
în adevărata lor rea­litate. Sunt altfel, 
au un suflet al lor, un trecut al lor, un fel 
de a fi şi de a se exprima 

care le este propriu. Aşa se face că la întoarcerea 
în ţară, în loc de teză, Ramuz aduce 

cu el două cărţi scrise în ca­pitala Franţei:  
Le petit village  (Sătucul),  o culegere de poeme 
scrise în vers liber, şi romanul Aline, care avea 
să apară în 1905. Ambele lucrări 
au meritul de a afirma că Elveţia 

romandă trebuie să se exprime în propriul 
ei limbaj, fără să-i pese de modele pari­ziene. 
[…] Dacă Ramuz a devenit ceea ce este 
şi ceea ce va rămâne pentru cultura elveţiană, 
el datorează acest lucru geniului său, 
dar şi trăsăturilor sale  de caracter – 
 o voinţă şi o răbdare fără seamăn, 
pre­cum şi perseverenţei cu care şi-a urmat calea, 
asumându-şi răspunderea făuririi unei forme, 
a unei scriituri funciarmente 
originale. Preocuparea sa fun­damentală 
a fost o estetică orientată spre simplita­tea lucrată,
 cizelată, şi ideea elementarului creat cu toate 
mijloacele inteligenţei artistice.“

JEAN GROSU

CASELE

Bătrânele vechi case sunt toate gârbovite,

sut ca nişte bunice pe scaune-aşezate,

cu mâinile-odihnind peste genunchi,

pentru că-n viaţă prea mult au trudit;

dar cele noi sut proaspete, frumoase,

ca nişte fete cu baticuri

ce după dans se odihnesc,

şi câte-un trandafir şi-au prins în piept.

Scânteie-n geamuri soarele-apunând,

răzleţe fumuri se ridică,

şi încâlcite sculurile lor

ţes printre crengile de nuc

mari pânze de păianjeni.

Şi, oaptea, peste-acoperişuri,

bătaia ceasului din turn

– al cărui mecanism scrâşneşte,

în timp ce greutăţile coboară –

aleargă spre câmpii

trezind deodată

toate aceste case adormite.

BĂTRÂNA

Era de mult bătrână

pe vremea când bătrânii de azi erau copii,

e dintr-o altă vreme rămasă-aici, şi chiar

ea însăşi s-a uitat pe sine.

E de pe vremea-n care femeile purtau

bonetă de dantelă,

batic brodat şi fustă din lână şi bumbac

cu multe, foarte multe cute.

E de pe vremea-n care se vorbea-n dialect,

şi oamenii o dată la oraş

pe an mergeau, de ziua Fecioarei preacurate;

şi-atunci, urcând la catedrală,

şi-având seminţe-n buzunar,

făceau ocolul clopotului mare.

E dintr-o vreme veche, ce nu se ţine minte.

Dar ea, ea îşi aduce-aminte, închide ochii

ca să-şi aducă şi mai bine-aminte;

şi iat-o stând la soare fără să scoată-o vorbă,

visând la vremi trecute, la cei care-au plecat

şi la singurătatea ei.