POEZIE ARMEANĂ: AREVŞAT AVAKIAN

POEZIE ARMEANĂ: AREVŞAT AVAKIAN

AREVŞAT AVAKIAN (n. 1940): „Născut la Aştarac,

unde, între 1957 şi 1962, activează în ca­drul

Casei pionierilor şi în redacţia ziarului raional.

Absolvă secţia de ziaristică a Facultăţii de filologie

de la Universitatea clin Ere­van. Este şef de secţie

 în redacţia cotidianului Avangard (1966-1971)

şi redactor principal la Studioul de televiziune

(1971-1973). Din 1973, este şeful secţiei de proză

şi poezie din redacţia revis­tei literare lunare Garun.

 Bibliografie: Izvoare (1963), Deschiderea zilelor (1968),

Depăr­tări limpezite (1974), Corabia în năvod (1976),

Ferestre în cer (1980), Naşterea stelei (1980).“

ZILE TRISTE VIEŢUIESC ÎN SÂNGELE MEU...

Zile triste vieţuiesc în sângele meu

Şi vânturi, fără culoare în timp,

Şi drumuri care s-au amestecat cu speranţele:

Prin sângele meu pătrund în viaţă.  

Simt sfârşitul minutelor  

Şi-n minutele vieţii simt primejdia

Spre care viaţa noastră se-ndreaptă.

În sângele meu trăiesc nefericiţii

Care n-au văzut soarele,

Cei care nu s-au înrudit cu lumina.

În sângele meu trăieşti chiar şi tu

Cel care citeşti aceste rânduri,

Şi împreună cu tine munţii

Care îmbătrânesc prin albele vânturi,

Şi împreună cu tine căsuţa ce vine

În întâmpinarea nălucilor zilelor.

Prin sângele meu plutesc nouri albi,

Plutesc în pribegia zilelor mele trăite. 

PSALM  A

Fericit e omul acela

Care-a văzut lumina într-o dimineaţă tihnită,

Care-a crescut în mângâierea de tată.

Care-a fost hrănit cu binecuvântarea de mamă,

Care are în orice clipită mâna şi credinţa cinstită,

Care a împreunat sămânţa de grâu cu pământul

Şi-n zilele de iulie a strâns mulţime de spice.

Fericit e omul acela

Care, după nopţi de nesomn,    

Lăsîând cu tristeţe braţul pe un umăr străin  

A spus vorbe nevinovate despre tristeţile sale,

Omul care plin de simţăminte şi speranţe înalte

Şi-a scos fiul din suferinţele proprii

Arzându-şi orice vis pentru el.

Fericit e omul aceia

Care a avut porumbei

Şi-a iubit albastrul ceresc,

Care a cultivat măslini

Şi a cules roade dăruite de zîne

Pentru el şi feciori.

Fericit e omul acela

Care ziua şi noaptea şi-a păstrat inima pură,

Care avea vorbe şi gânduri curate

Şi care s-a gândit totdeauna cu mărinimie

La copiii celor străini.

CASA PĂRINTEASCĂ

Te privesc prin ochii copilăriei

Şi-n răsuflarea ta îmi văd tatăl,

Degetele lui crăpate de griji,

Şi aud cântecele sale triste  

Despre anii de chin ai copilăriei.

În răsuflarea ta îmi văd mama,

Privirea ei bună şi iertătoare

Şi aud blestemele ei

Care la supărare îi zburau de pe buze

Ca nişte binecuvântări.

Privesc prin ochii melancoliei,  

Cum de pe acoperişul tău urcă fumul

Şi cum în şir nesfârşit zboară basmele  

Prin geamul ce arde în amintiri.

În răsuflarea ta eu văd viaţa,

Curgerea ei prin fiinţa trecerii noastre,

Licăriri de speranţă şi de iubire sub acoperişul tău,

Şi bunătatea care, precum o lumină,

Prin fereastra ta, necontenit, se revarsă.

Te privesc prin ochii copilăriei

Şi tocmai de-aceea îmi pari cam ciudată

Şi-nvăluită în al dorului fum.