LIRICĂ AMERICANĂ: JOEL OPPENHEIMER
JOEL
OPPENHEIMER: „S-a născut în 1930 la
Yonkers,
New York. Urmează şcoala la Yonkers, apoi
audiază la
Universitatea Cornell şi la cea din Chicago,
iar între 1950–1953 îl găsim la Black
Mountain College.
Timp de cincisprezece ani a fost tipograf,
apoi profesor şi scriitor. În prezent s-a
stabilit la New York City
şi e poet în rezidenţă la City College.
Dintre numeroasele sale
opere amintim: The Dutiful Son (1957); The
Love Bit and
Other
Poems (1962); The Great American Desert (1966);
The
Woman Poems. Născut între
cele două războaie,
prea tânăr ca să participe la ele, Joel
Oppenheimer
se simte totuşi vinovat că n-a putut respinge
calamităţile epocii sale. Dotat cu o
sensibilitate deosebită,
el aduce o notă aparte în lirica americană.
Ajuns la maturitate, el e capabil să-şi
fortifice umorul
într-un moment când toţi se lamentau,
îndureraţi,
furioşi, frustraţi sau dezamăgiţi. Astfel se
avântă
să lupte pentru pace – pace pentru el însuşi,
pentru cel ce nu e prea mult absorbit de
sine,
pace pentru oricare dintre noi. Şi nu am
putea
încheia aceste puţine rânduri fără a
reproduce
fraza pe care ne-o adresează într-una din
scrisorile sale:
«Cum
ne-am putea cunoaşte mai bine unii pe alţii,
dacă
nu prin poemele noastre ?»“
PENTRU
WILLIAM CARLOS WILLIAMS
sunt
furios că
mai
există
zile
de naştere
şi totuşi ei
îmi spun că
eşti sărac
şi că eşti pe moarte
că atunci când ne-am despărţit
ultima oară nu credeam
că o să ne mai revedem
(în
acelaşi timp îmi spun
că
eşti neliniştit gelos —
că
abia te mai poţi folosi
de
mâna dreaptă)
Mai îmi spun
că ai fi îmbătrânit,
că atunci când
scrii vreo poezie
nu-ţi dau pace
până nu-i
asiguri
că nu va fi
ultima
cică
fiindu-le teamă
să
nu-ţi închipui
că
ai spus
tot ce aveai de spus
îmi vine tare greu
să vorbesc despre toate
astea
când mă gândesc ce vast teritoriu
al gândirii
ai străbătut
e o poveste
veche
niciunul
nu cred să fie sincer
mai ales
că nu renunţi
să te ţii încă tare pe poziţie
moştenirea ta
nu poate fi trecută cu vederea
şi nici nu poate fi
contestată
în
privinţa asta
trebuie
să-ţi spun
că
toată lumea
e de acord.
E adevărul adevărat
şi nu
o
simplă metaforă,
mai
ales acum –
când se spune
că
eşti pe moarte
metaforele
sunt de prisos
se
cuvine
să
le spunem lucrurilor
pe
nume, să adunăm
în
jurul tău
tot
ce ţi-a fost drag.
asta ar însemna
să-ţi dăm puteri pentru
lunga călătorie
te-ai
simţi mai bine
şi
ai fi capabil
să
te mişti ca înainte
(bătrâne, eu lucrez în
domeniul ăsta, dezvoltându-l,
adică înâlţând case
şi cioplind versuri şi
stanţe)
...
ca un fiu supus
disgraţiat
de tatăl său.
... şi mi-e ruşine
că
nu mă clintesc
de
aici,
oricât aş fi
de
ocupat.
